Nimeni nu poate nega miracolul Învierii lui Iisus

Bat la uşa inimii noastre Sărbătorile Paştilor, cînd cu toţii rememorăm Patimile, Moartea şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos,  în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare. De aceea vom aduce în atenţie adevărul-miracol al coborîrii Luminii Sfinte la Mormîntul lui Iisus din Ierusalim, această milenară şi  repetabilă minune atestată a creştinismului. Miracol divin care l-a făcut pe † Sfîntul Ioan Damaschin să scrie în canonul Învierii: „Acum toate s-au umplut de lumină – şi cerul şi pământul şi cele dedesubt”. An de an, credincioşii prezenţi în biserică au prilejul să observe o lumina precum un fulger, care vine prin cupola aflată deasupra Capelei Sfîntului Mormînt. O lumină comparată cu un glob care se împrăştie în mici bucăţi ce ajung pînă la lespedea pe care a stat Trupul lui Hristos, aprinzînd vata presărată deasupra. Lumina de un albastru-deschis, care se schimbă în mai multe nuanţe sub ochii miilor de martori, coboară la Sfîntul Mormînt din Ierusalim, în Noaptea de Înviere doar în Biserica Ortodoxă. Sfînta Lumină este considerată dovada clară a dreptei credinţe, cea mai elocventă dintre minunile creştine care se petrec în Biserica Ortodoxă. Este modul prin care Iisus ne transmite că stă alături de credincioşi, este darul sfînt pe care Iisus înviat ni-l face, amintindu-ne de lumina care a luminat mormîntul în momentul Învierii Sale. Lumina aminteşte, totodată, de lumina care a fost în jurul Sfîntului Mormînt şi pe care, străjerii, văzînd-o, s-au speriat şi au dat piatra la o parte şi au văzut mormântul gol.

Faptul că Învierea a fost reală este dovedit de atitudinea conducătorilor de atunci, după ce soldaţii i-au anunţat că  mormântul este gol. Evenimentul i-a speriat pe cei care îl răstigniseră, încît la  miezul nopţii, au convocat autorităţile vremii şi au decis să-i mituiască cu bani pe soldaţi ca să spună că au dormit şi au venit apostolii şi L-au furat pe Iisus. Dar, ei puseseră o piatră uriaşă, extrem de grea, la intrarea mormîntului păzit de o sută de soldaţi. Lucru extrem de important, pentru că trupul lui Iisus nu putea fi furat avînd o piatră uriaşă la uşă, iar cei o sută de soldaţi care păzeau mormîntul nu puteau adormi toţi, instantaneu. Evenimentul este considerat de către adepţii creştinismului ca fiind cel mai vechi miracol atestat anual. Deşi a fost prezentată în mai multe scrieri începînd cu secolul 4 e.n., minunea a început să fie documentată sistematic pe la 1106, menţionată fiind şi în scrierile călugărului rus Daniel. Menţionăm că şi măsurătorile ştiinţifice efectuate de către fizicianul rus, Andrei Volkov, la Mormîntul lui Iisus Hristos, în Sîmbăta Mare a anului 2008, confirmă venirea Sfintei Lumini şi dezvăluie fenomene pe care chiar el le caracterizează „de necrezut şi complet inexplicabile”. Lumina venită din cer în Noaptea Învierii, un foc nepămîntean, imaterial, de culoare albăstruie, care poate fi atins timp de cîteva minute fără să ardă, aprinde într-un mod miraculos candela din Sfîntul Mormînt. Focul cel viu, strălucind ca un fulger, aprinde din zbor candelele de la intrarea în biserică, precum şi lumînările unora dintre pelerini. Nimeni nu poate nega miracolul, efectul său puternic şi fascinant, contribuind la întărirea credinţei în Dumnezeu.

Să ne amintim etimologia cuvîntului „Paşti”. Unii spun Paşti, alţii, în mod deformat, Paşte. Etnologul Simion Florea Marian afirmă că sărbătoarea are la origini – trecînd peste etapa ebraică „pesah” – azimioara numită pască. Alţi cercetători opinează că mielul jertfit poartă numele de „pască”, nume dat ulterior unui cozonac cu brînză, pregătit special de Paşti. Receptat ca un plural, s-a folosit de-a lungul timpului fie „la Paşti”, „de Paşti” „Sărbătorile Paştilor”, fie „Sărbătorile de Paşti”. Aşadar, Paşti e pluralul de la pască şi nu „Paşte”. Divagaţiile pe această temă alimentează o falsă problemă. Cercetînd Dicţionarul Tezaur al Limbii Române, editat de Academie,  vom găsi următoarele atestări: la Coresi găsim „Paştile”: „Acestea sunt Paştile de bucurie şi de veselie”. La Varlaam: „mieluşelul Paştilor”. Mai aproape de noi, la George Coşbuc găsim „Paşti”: „Era după Paşti şi era un timp bun”. Întîlnim şi nume date celor născuţi în perioada Paştilor: în româneşte Pascu, în alte ţări, Pascal. Originea sa se află în adjectivul latinesc paschalis, derivat din substantivul pascha, care înseamnă „pascal”, „de Paşti”. În documente, numele Pascal apare de pe la 1428, iar la 1441 găsim varianta autohtonă Pascu. Orice nume ar purta – Pascu, Pascal, Pasquale, – „omul nu e decît o trestie plăpîndă, dar este o trestie cugetătoare”, afirma cu peste 300 de ani în urmă, Blaise Pascal.

Aşadar, e necesară menţinerea în viaţă a cuvîntului „Paşti”, varianta „Paşte” fiind un fel de furculition, întîlnit şi la Negruzzi, Delavrancea şi Haşdeu, ultimul, tot mai folosit în ultimii ani, la presiunea mass-media. Afirm aceasta pentru că de-a lungul vremii a tot fost fraudată limba română cu franţuzisme ieftine, dar, mai cu seamă, astăzi cu englezisme şi deraieri după urechea unor neisprăviţi. Deviaţia Paşte s-a dezvoltat din sintagma „Paşte fericit”, Paşte este verb (DEX), şi aşa va rămîne, şi se referă la acţiunea erbivorelor de a se hrăni cu plante sau iarbă. Eu vă urez tuturor „Paşti fericit!”, prilej cu care ne amintim şi de capitalismul barbar, cel de toate zilele, care nu ţine de Înviere, de lumină, de iertare, de toleranţă, de foame, de sete, de speranţă, de deznădejde, de iubire creştină, de veşnicie. N-are nici cea mai mică legătură cu valorile creştinismului, cu miracolul Învierii lui Iisus, ci cu ateismul şi consumerismul „ştiinţifico-fantastic”, niciodată în criză. Uriaşii cu picioare de lut, cu doctorate în materie de agnosticism, care îşi trăiesc opulenţa în „Grădinile suspendate ale Semiramidei”, închinîndu-se, cum spunea Balzac, zeului Mamon, mai devreme sau mai tîrziu, vor pieri şi ei, muritori fiind. Cînd vine vorba de îmbuibare, între lipsa de conştiinţă şi conturile grase, milionarii noştri au un singur dor: să chefuiască de Paşti în abundenţa risipei şi a destinaţiilor de lux. De unde compasiune pentru popor? E ca şi cum ai pune un pix în ghearele unei maimuţe şi i-ai cere să scrie o poezie. Mîntuitorul a îndurat şi pentru ei chinurile răstignirii şi moartea de pe Cruce, dar ei continuă să-şi trăiască viaţa după model păgîn, făcîndu-L pe Iisus să îndure din nou Vinerea Sfintelor Patimi. Mîntuitorul, în bunătatea Lui, e gata să le ofere iertare, dacă se căiesc şi o cer, dar gîndul lor stă la alte oferte.

La praznicul cel mare al Învierii Domnului Iisus este binevenită toată suflarea. Românul tradiţional, care nu negociază cu el însuşi cînd vine vorbă despre Dumnezeu, ştie să facă diferenţa între credinţă şi spectacol şi primeşte cu post, curăţenie, milostenie şi rugăciune, Sfîntul Paşti. De unde au, de unde nu, de unde au economisit, românii vopsesc ouă, pun de veacuri pe masă o bucată de miel, cozonaci şi pască, nu uită dă dăruiască şi celor lipsiţi, dar sînt un popor mîndru pentru că îl au pe Dumnezeu şi au credinţa în miracolul Naşterii şi Învierii Mîntuitorului. Minte cel ce spune (parafrazîndu-l în locul nepotrivit pe Napoleon („drumul spre inima soldatului trece prin stomac”) că spiritualitatea românilor trece mai întîi prin burtă. Sfîntul Paşti reprezintă pentru românii de pretutindeni evenimentul fundamental al creştinismului: Învierea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare, iar Biserica „sobornicească şi apostolească” – cel mai de seamă fapt istoric al omenirii, zidit pe adevărul istoric şi tainic al Învierii lui Iisus Hristos. Să mergem în miez de noapte în lăcaşurile Sfintelor Biserici! Slujitorii Domnului ne aşteaptă cu făcliile aprinse pentru a-L vedea pe Iisus strălucind în lumina cea curată a Învierii.

Să mergem să luăm lumină, astfel ca în noi să rămână lumina şi dragostea lui Iisus. Să mergem să cîntăm împreună cu Sfîntul Damaschin: „Acum toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Să prăznuiască toată făptura, Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit”. Să mergem cu toţii să ne bucurăm de triumful milenar, care nu se poate compara cu niciunul din cele prin care trecem de-a lungul vieţii. Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus ne va binecuvînta pe toţi cu darul sfînt al iubirii Sale de oameni, cu dragoste frăţească, cu dorinţa de bine şi pace lăuntrică. Dacă pentru unii fraţi ai noştri Sărbătoarea Paştilor rămâne o sărbătoare fără prea mari semnificaţii, este, poate, pentru că au lăsat nelămurite facultăţile sufletului, iar spiritul lor nu-l poate simţi pe Hristos înviind. Dacă inima este angrenată în goana după bogăţii şi în lupta împotriva oamenilor, nu mai încape în ea nicio bucurie duhovnicească. Dacă pe tronul raţiunii stau viclenii şi minciuni, nu se mai pune problema unor gînduri adevărate, realmente raţionale. Adevărul gîndirii este jertfelnicia: atunci cînd vreun om are un gînd jertfelnic, să ştie că se află în adevăr. Dacă tot trupul musteşte plăcere, nici vorbă de curăţie. Aşadar, Hristos, prin Biserica Lui, al cărei cap este în veac, ne cheamă la Înviere, dar nu oricum, ci cu voinţă nestrămutată de îndreptare şi cu fapte care să o demonstreze.

Cu cît mai mare ne va fi bucuria, cu atît se vor întări credinţa şi nădejdea, bazate pe existenţa adevărului că Hristos a Înviat!

                                                                                                        Maria Diana POPESCU

Citiți și: Corect este „Paști”, nu „Paște”!