Istorie

Mișcarea de rezistență antisovietică și anticomunistă

    Mişcarea de rezistenţă împotriva ocupaţiei militare sovietice a României de către Armata Roşie şi a regimului politic introdus […]

 

 

Mişcarea de rezistenţă împotriva ocupaţiei militare sovietice a României de către Armata Roşie şi a regimului politic introdus de ocupant îşi are geneza încă din primăvara anului 1944. În perioada Războiului rece, istoriografia problemei a fost abordată din două direcţii opuse. Pe de o parte, presa şi abordările din România, ca şi din celelalte state din zona sovietică de influenţă, a caracterizat această mişcare ca fiind una de bandiţi şi criminali, fără alte nuanţări. Pe de altă parte, publicistica şi mass-media occidentală prezentau mişcarea de rezistenţă din România ca fiind una eroică, pornită din sentimente patriotice, realizată de patrioţi, chiar de către eroi. După anul 1989, această ultimă abordare a fost transferată şi în publicistica românească, opinia publică preluând-o, majoritar. În rândurile prezentului articol și a celor care vor urma, ne-am propus să abordăm cu deosebire aspecte privitoare la geneza mişcării de rezistenţă împotriva ocupantului sovietic şi a regimului politic impus de acesta, câteva aspecte din activitatea ei, ca şi modul în care a fost ea, în mare parte, decapitată încă din primii ani de existenţă. După părerea noastră, respectul datorat adevărului istoric impune de la început nevoia afirmării cu limpezime a faptului că această mişcare de rezistenţă antisovietică şi împotriva guvernării României în direcţia instaurării unui regim politic de sorginte sovietică, a fost o creaţie a Germaniei lui Hitler, apărută pe fondul sentimentelor anti-sovietice şi anti-judeo-bolşevice din România. La data instaurării regimului comunist din România, majoritatea opiniei publice asimila comunismul cu partea cea mai urâtă a activităţii evreimii. Ulterior, după înfrângerea Germaniei în război, această mişcare de rezistenţă a fost recuperată/acaparată de serviciile secrete britanice şi ale S.U.A. Românii au fost doar majoritatea celor care s-au sacrificat, pe ei şi familiile lor, în lupta pentru o cauză pierdută din start, în condiţiile în care sferele de influenţă erau trasate cu fermitate, pe termen lung şi asupra acestora, în cadrul colaborării între S.U.A., U.R.S.S. și Marea Britanie, nu mai existau dubii.

Păstrarea secretului conspiraţiei sferelor de influenţă convenite de învingătorii în război în dauna popoarelor şi a democraţiei şi în folosul exercitării dominaţiei supraputerilor mondiale, a făcut ca cetăţenii unor popoare să creadă în posibilitatea de a-şi decide singuri soarta, să creadă în posibilitatea de a influența prin luptă și prin sacrificii evoluțiile politice, să creadă în posibilitatea de a scăpa de sub stăpânirea străină, ceea ce nu era şi nu este nici astăzi decât la îndemâna popoarelor foarte puternice şi conduse de conducători demni, dispuşi la sacrificii. Este foarte greu pentru cercetător să formuleze încadrarea politică, morală şi juridică a membrilor rezistenţei anti-sovietice din România. Cercetătorul neutru găseşte mişcarea de rezistenţă anti-sovietică şi obiectivă şi subiectivă, o găseşte şi eroică, din unele puncte de vedere şi anarhică, din alte puncte de vedere. De asemenea, o găseşte folositoare, în primul rând pentru menţinerea trează a conştiinţei nevoii de libertate naţională, dar şi având urmări dăunătoare, prin nevoia comuniştilor, din punctul lor de vedere, de a înăspri represiunea împotriva unui mare număr de cetăţeni. O sumă mare de contradicţii sunt de întâlnit pe parcursul cercetării acestui fenomen care a caracterizat perioada ocupaţiei militare sovietice a României. De altfel, în anul 1958, când liderii regimului de la Bucureşti au reuşit performanţa politico-diplomatică de a determina retragerea armatei sovietice de ocupaţie din România, mişcarea de rezistenţă în această ţară nu mai funcţiona. Un număr foarte mic de fugari sau de complici ai lor erau încă ascunşi, ultimii supravieţuitori fiind capturaţi în anul 1962. Alături de aceştia, mai erau în libertate şi unii membri ai mişcării de rezistenţă care au colaborat cu organele de Securitate. În ultima perioadă a existenţei mişcării de rezistenţă, membri mişcării nu aveau însă nici un fel de activitate terorist-diversionistă, propagandistică, informativă sau de altă natură, singurul lucru pe care îl făceau fiind acela de a se ascunde. Din punct de vedere juridic, acţiunea armată a grupurilor de partizani din munţi nu era acceptată în nici o ţară, iar regimul politic de la Bucureşti era recunoscut de întreaga lume. Din alt punct de vedere, membrii mişcării de rezistenţă anti-sovietică şi anti-comunistă din România au fost nişte martiri, sacrificaţi cu bună ştiinţă de către susţinătorii lor din Occident, pe altarul efortului de 45 de ani de subminare a regimului comunist din Europa Centrală şi de Est.

În primăvara anului 1944, odată cu apropierea Armatei Roşii de graniţele României, au luat fiinţă primele grupări de partizani antisovietici. Ele au fost organizate şi coordonate de comandamentul româno-german de la Câmpulung-Moldovenesc şi au acţionat în subordinea acestuia. Grupul de partizani era instruit în clădirea şcolii din localitatea Sadova. Grupul a purtat numele de Macoveiciuc, după numele partizanului Vladimir Macoveiciuc, autor al unor fapte de vitejie în lupta anti-sovietică de partizani din Munţii Bucovinei. Cea mai reuşită şi spectaculoasă operaţiune a grupului Macoveiciuc s-a desfăşurat în iunie 1944, în Poiana Haciungului, când partizanii au lichidat un număr de nouă ofiţeri sovietici de stat major şi cele două plutoane de militari care-i păzeau. Cu acel prilej, au fost capturate documente foarte importante. Şase dintre partizani au fost decoraţi de autorităţile germane cu „Crucea de Fier”. Autorităţile române i-au decorat cu „Virtutea militară” şi cu alte decoraţii şi medalii. În toamna anului 1944, partizanii acestui grup au trebuit să se ascundă în munţi datorită pericolului de a fi capturaţi de trupele sovietice. Grupul a acţionat până în iulie 1946, când Macoveiciuc a fost trădat, i s-a făcut o ambuscadă, a fost rănit la picior şi neputându-se salva prin fugă, s-a sinucis prin împuşcare. Unii dintre membri grupului au fost prinşi de sovietici şi au fost deportaţi în Siberia, alţii au fost condamnaţi la pedepse grele în România[1].

Imediat după lovitura de stat de la 23 august 1944, au avut loc încercări de contracarare a urmărilor acestui eveniment. Ele au fost catalizate de guvernul de la Berlin, cu sprijinul numeroşilor legionari refugiaţi în Germania, încă din zilele rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941 şi imediat după aceea. Încercarea germană de a crea un guvern pro-german în România a eşuat pentru că armata română a rămas în majoritate zdrobitoare fidelă regelui şi guvernului condus de consilierul său, generalul Constantin Sănătescu. În atari condiţii, germanii au organizat o rezistenţă bazată pe trei piloni: Grupul Etnic German, Mişcarea Legionară şi miile de soldaţi şi ofiţeri români rămaşi în urma armatei, după actul de la 23 august sau aflaţi în prizonierat în Germania. Aceştia urmau a fi constituiţi în grupuri de sabotaje în spatele frontului[2]. La data loviturii de stat de la 23 august 1944, erau identificaţi un număr de 32.000 de legionari, dintre care 1.926 erau dispăruţi. Dintre aceştia, 858 erau fugiţi în străinătate, iar 1.068 erau ascunşi în România. 680 de legionari se aflau în închisori[3].

În august şi septembrie 1944, Heinrich Himmler a ordonat intensificarea pregătirilor pentru lupta clandestină. Era ultimul potenţial al germanilor pe care generalii încercau să-l valorifice pentru a contracara trădarea regelui României, care îşi salva pielea în faţa temutei Rusii. Încercarea germană a eşuat, dar ea a produs efecte interne în România, constituindu-se în germenii mişcării de rezistenţă împotriva sovieticilor şi a judeo-bolşevicilor ieşiţi din închisori, sau trimişi de la Moscova să preia puterea la Bucureşti. În Munţii Carpaţi au luat fiinţă mai multe comando-uri germane. În octombrie 1944, Otto Skorzeny, devenit comandant al Serviciului de organizare a sabotajelor şi diversiunilor, a fost însărcinat, împreună cu şeful Grupului Etnic German din România, Andreas Schmidt şi cu şeful Direcţiei a VI-a din S.D., Walther Friedrich Schellenberg, să organizeze în România un război de partizani. În şcolile comandate de Skorzeny au fost antrenate mai multe grupe de paraşutişti, care au fost trimise în România. De asemenea, la sfârşitul lunii august 1944, Himmler l-a însărcinat pe generalul de corp de armată Arthur Phleps, la origine sas din Ardeal, care a îndeplinit funcţia de şef superior S.S. şi de Poliţie al Transilvaniei, din însărcinarea personală a lui Hitler, să organizeze în Transilvania formaţiuni de partizani compuse din etnici germani şi din legionari. Acesta şi-a stabilit puncte de comandă şi instrucţie la Becicherecul Mare şi la Chichinda Mare, mobilizând legionari din Banatul Sârbesc, din România şi de la Viena. Acţiunile acestor grupe de partizani erau îndreptate în principal împotriva armatelor sovieto-române care luptau în Transilvania împotriva armatelor ungare şi germane. Hitler spera ca în spatele armatelor sovieto-române să se dezvolte un puternic război de partizani care să destabilizeze armata sovietică. Sprijinul popular românesc faţă de aceşti partizani a fost limitat. Era greu să-i convingi pe români să susţină nişte partizani care luptau de partea armatei ungare, când idealul naţional românesc era recuperarea părţii din Ardeal pierdută de România prin Dictatul de la Viena. Avându-i pe unguri alături, germanii sperau în zadar să obţină şi sprijinul românilor, la nivel de mase largi. În 18 septembrie 1944, generalul Phleps a fost capturat de sovietici, iar în 21 septembrie 1944 a fost executat[4]. Luptătorii din grupele sale de partizani s-au împrăştiat şi s-au ascuns care pe unde au putut, unii constituind nuclee de rezistenţă, iar alţii devenind elemente care se vor ralia mişcării de partizani anti-comunişti, care a supravieţuit până în 1962[5].

(Va urma)

Prof. Univ. Dr. Corvin LUPU

 

 

[1] A se vedea și Bărbulescu, Theodor, Liviu Ţăranu, Viaţa unui „bandit”. Cazul Vasile Motrescu, în „Magazin istoric”, anul XXXVII, serie nouă, nr. 5 (434), mai 2003, p. 77. Vezi şi lucrarea Vasile Lazăr, Şase ani în infern, Editura Marineasa, Timişoara, 2000.

[2] Florin Constantiniu, De la Războiul fierbinte la Războiul rece, Editura Corint, Bucureşti, 1998, p. 59.

[3] Marin Nedelea, Istoria României în date (1940-1995), Editura Niculescu, Bucureşti, 1997, p. 33. Aceleaşi date le oferă şi Teodor Wexler, Oameni pentru vremuri noi, în „Magazin istoric”, anul XXXVIII, serie nouă, nr. 1 (442), ianuarie 2004, p. 24.

[4] Mircea Tănase, Eroi ai nimănui. Agenţi paraşutaţi în România în timpul şi după cel de-Al Doilea Război Mondial, Bucureşti, Editura Militară, 2010, p. 151-152. Autorul menţionează că mişcarea de rezistenţă a generalului Phleps a iscat controverse în rândul minorităţii germane din Transilvania, care se temea că din cauza acesteia, sovieticii vor dispune represalii împotriva germanilor din România.

[5] Prezentul articol este parte dintr-un studiu publicat în volumul Conferinței Internaționale a Departamentului de Relații Internaționale, Științe Politice și Studii de Securitate al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 2013.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*