Puncte de vedere

Mișcarea Legionară – o pagină mereu ascunsă și interzisă a istoriei României (V)

Din închisorile antonesciene și lagărele germane, în gulagul bolșevic Marius Albin Marinescu: Și a venit acel ianuarie 1941, cu acea […]

Din închisorile antonesciene și lagărele germane, în gulagul bolșevic

Marius Albin Marinescu: Și a venit acel ianuarie 1941, cu acea controversată rebeliune legionară. Cum vedeți acel eveniment foarte important?

Corvin Lupu: Eu văd confruntarea dintre Antonescu și legionari ca pe o mare dramă a poporului român. Chiar dacă pierderile de vieți omenești și pierderile materiale nu au fost nici pe departe la dimensiunea catastrofală a războaielor mondiale, ca să nu mai vorbim de dezastrul creat de pagubele economice și jefuirea de resurse materiale de după decembrie 1989, rebeliunea a condus la o nenorocire de altă natură. În ianuarie 1941 și în perioada imediat următoare s-au confruntat „pe viață și pe moarte” componentele cele mai valoroase ale românismului. Pe de o parte era Ion Antonescu, armata României și acea parte a societății care îl susținea, pe de altă parte erau legionarii. Aceste două grupări conțineau tot ce avea poporul român mai bun, mai autentic românesc. Erau grupările care militau pentru o Românie liberă, curată, autentică, condusă în litera și în spiritul tradițiilor și valorilor românești cele mai profunde. Lupta dintre aceste două grupări românești a slăbit enorm românismul și l-a lăsat vulnerabil pentru confruntarea care-l aștepta după următoarea curbă a istoriei: confruntarea cu judeo-bolșevismul. Acea ruptură a nucleului vital al românismului a produs efecte negative până astăzi și a ajutat minoritățile naționale și pe străini să țină cizma pe grumazul românilor. Perioada naționalismului ceaușist a reparat doar parțial „stricăciunea” produsă.

Spre deosebire de legionari și de antonescieni, monarhiștii și susținătorii partidelor politice istorice aveau disponibilități evidente spre acceptarea compromisurilor care afectau interesele României profunde. Mulți aveau înclinație spre cosmopolitism și erau dispuși să accepte cedarea resurselor naturale către străini, iar în rândurile monarhiștilor și partidelor istorice se găseau susținătorii marii corupții din România. Nu vreau să spun că monarhiștii și partidele istorice nu aveau și ei valorile lor, că nu ar fi avut patrioții lor, dar, din punctul de vedere al românismului autentic, eu apreciez antonescienii și legionarii ca fiind superiori, chiar net superiori. Or, în cele din urmă, s-a văzut că miza cu care românii se confruntă în istorie este dorința unor state străine de a acapara bogățiile României, de fiecare dată cu sprijinul minorităților naționale care s-au aciuit pe la noi și care își văd propriile interese mult mai bine promovate în condițiile unui stat național românesc cât mai slab, dacă se poate, împins până la federalizare și la restrângere teritorială. Or, nici monarhiștii și nici partidele istorice de după Ionel Brătianu nu au temperat erodarea statului național unitar român de către minorități.

Iuliu Maniu a fost un mare patriot, a fost unul din luptătorii pentru Marea Unire, dar, ulterior, angajat în lupta politică, a luat măsuri și a făcut compromisuri care sunt, după părerea mea, inacceptabile. Pe lângă sprijinirea loviturii de stat din iunie 1930 și a promovării politicii porților deschise, la care ne-am referit deja, în discuțiile anterioare, în timpul celui de al doilea război mondial, în calitate de agent dovedit al serviciilor secrete ale Marii Britanii, Iuliu Maniu a dus adversitatea față de Ion Antonescu și politica acestuia atât de departe încât a cerut Aliaților să bombardeze România ca să-l determine pe Antonescu să schimbe orientarea politică a țării! Acest lucru eu l-am găsit în documentele Legației S.U.A. de la Cairo, pe care le-am cercetat și pe baza cărora am scris cartea „Eforturi politico-diplomatice românești de ieșire din al doilea război mondial în lumina arhivei diplomatice a S.U.A.”, București, Editura Elion, 2016, pe care cei interesați o pot găsi în lanțul de librării „Diverta”. Lucrurile sunt fără putință de tăgadă. Sunt documente clare. Nu mai poate nimeni să spună că sunt „făcături” ale fostei Securități comuniste, fesenisme iliesciene sau alte minciuni.

Cât despre fostul rege Mihai, el a recunoscut public, inclusiv într-un interviu la TVR, care a fost redifuzat în vara anului 2016, că și el a cerut Aliaților occidentali să bombardeze România! Ce „patrioți”!? Aceasta se numește înaltă trădare de țară! Cum altfel? România era angajată într-un război total împotriva Aliaților, timp în care regele Mihai și Maniu pactizau cu inamicii țării, americani, sovietici și englezi, cerându-le bombardarea propriei țări. Este îngrozitor! Pe lângă semnificația în sine a înaltei trădări de țară, este întristătoare ignoranța uriașă de la nivelul opiniei publice, care face ca aceste personalități istorice (pentru că au fost personalități istorice) să se bucure în continuare de mare respect, nu numai în rândurile foștilor sau actualilor inamici ai României, dar și în rândurile unora dintre români.

Oprindu-mă din a continua să prezint chestiuni conexe cu subiectul discuției noastre, reafirm părerea mea că „rebeliunea” legionară a fost o luptă tristă între români și români, care a contribuit mult la slăbirea fibrei naționale și care a făcut ca dura confruntare cu ocupația militară sovietică și cu regimul judeo-bolșevic să-i găsească pe români slăbiți și mai ușor de înfrânt.

Marius Albin Marinescu: Există o serie de controverse și întrebări ale căror răspunsuri nu sunt edificatoare, privitor la rebeliunea legionară.

Corvin Lupu: De acord cu dumneavoastră, domnule director. Controversată este, în primul rând, afirmația că a avut loc o revoltă a legionarilor împotriva conducătorului statului și al armatei. Aceasta se va vedea în discuția noastră imediat următoare.

Conducătorul statului, ca şi tânărul rege Mihai, au susținut că ei nu au fost de acord cu asasinatele legionarilor, din perioada 26-30 noiembrie 1940, adică cele de la Jilava și asasinarea lui Virgil Madgearu, politicianul vândut evreilor.

Marius Albin Marinescu: Nu și a profesorului Nicolae Iorga?

Corvin Lupu: Asasinarea lui Iorga rămâne neclarificată integral, dar se pare că acolo, în spatele asasinilor legionari, au fost alte mâini, care doreau să-i compromită total pe legionari. E o discuție care necesită explicații detaliate pentru a putea fi percepută corect.

Ion Antonescu a susținut că, din cauza asasinatelor comise de legionari, a intenţionat să-şi dea demisia din fruntea statului, dar a fost oprit de ministrul german la Bucureşti, Wilhelm Fabricius, care cunoştea prestigiul de care se bucura Antonescu în faţa lui Hitler. Personal, nu cred că Antonescu avea de gând să se retragă, pur și simplu. El era angajat într-un efort colosal de salvare a țării și de refacere a României Mari, obiectivele politicii sale și nu cred că demisiona, renunțând la toate proiectele și lăsând țara de izbeliște, pentru că niște asasini legionari au ucis niște alți asasini. În marea politică, viețile oamenilor nu joacă un rol chiar așa de mare. Afirmația mea este cinică, dar îi rog pe cititorii noștri să mă creadă. Împăratul Napoleon I a spus public că pentru o personalitate ca el viața unui milion de oameni nu contează. El a fost un geniu care și-a permis să spună adevărul cu glas tare. La vârful statelor sunt mulți conducători care gândesc așa, doar că nu spun. Aceasta este politica. Oamenii pot muri în accidente de circulație, sau împușcați, ca în decembrie 1989, sau țara poate fi depopulată prin politica greșită a statului. În România, începând cu anul 1990, descreșterea populației este de 200.000 de oameni pe an. Și asta este o tragedie și tot o pierdere, categoric mai gravă decât asasinarea a 60-70 de oameni. Păi legionarii au fost „copii mici” față de criminalii din decembrie 1989. Nu, nu cred că Antonescu a vrut să demisioneze. Era un bărbat puternic.

Legionarii au negat că ei s-ar fi răsculat împotriva lui Antonescu și susțin că ei sunt cei care au fost țintele atacurilor armatei, în scopul de a fi înlăturați de la guvernare și pentru ca Ion Antonescu să preia întreaga putere în stat. În aceasta constă în primul rând controversa la care v-ați referit dumneavoastră. Este greu de presupus că legionarii, indiferent de sprijinul popular foarte mare de care se bucurau, nu erau conștienți că Antonescu controla total armata României, care era extrem de disciplinată și căreia legionarii nu aveau nici o șansă să-i facă față, în cazul unei confruntări armate.

Marius Albin Marinescu: Poate ne relatați pe scurt cum s-au derulat evenimentele.

Corvin Lupu: Către sfârșitul anului 1940, tensiunile acumulate în relaţiile dintre Antonescu şi legionari ajunseseră suficient de mari încât cele două părți să nu mai aibă nevoie de un motiv serios de confruntare. Un pretext era de ajuns. Acest pretext l-a reprezentat asasinarea unui maior al misiunii militare germane la Bucureşti, pe nume Döring, de către cetăţeanul grec Dimitrie Sarantopoulos, care era bănuit a fi agent britanic. Pentru a compromite Legiunea, autorităţile militare române au lansat zvonul că asasinatul ar fi fost comandat de Horia Sima.

După anul 1990, o serie de documente, care au rămas secrete timp de jumătate de secol, au scos la lumină faptul că Dimitrie Sarantopoulos avea viza de şedere în România expirată la data comiterii asasinatului, iar prelungirea vizei i-a fost făcută la cererea expresă a subsecretarului de stat de la Ministerul de Interne, Alexandru Rioşeanu, care era un colaborator apropiat al generalului Ion Antonescu. Legionarii îl considerau pe Rioşeanu „omul jidanilor şi al grecilor”, fără să ştie, la acea oră, că subsecretarul de stat îi prelungise viza asasinului grec. Astfel, există temeiuri serioase să apreciem acest fapt ca şi probă a legăturii între Ion Antonescu şi pretextul rupturii lui cu legionarii şi că serviciile secrete ale statelor susţinătoare ale evreilor au ştiut cum să organizeze un asasinat care să detoneze alianţa conducătorului statului cu legionarii.

Anterior „rebeliunii”, Antonescu a luat măsuri împotriva unor miniştri şi a altor demnitari legionari, pe care i-a înlocuit cu militari. Între cei demişi s-au aflat şi trei personalităţi legionare: Constantin Petrovicescu, prinţul Alexandru Ghika şi prinţul Mihail Sturdza. În 21 ianuarie 1941, conducătorul statului a demis toţi prefecţii şi chestorii, majoritatea dintre ei fiind legionari. A făcut acest lucru cu toate că cei demişi erau numiţi prin decret regal. Puternicele demonstraţii legionare de protest au fost reprimate de armată, cu acordul Legaţiei Germaniei la Bucureşti, acord care nu s-ar fi dat fără asentimentul lui Hitler. A fost momentul în care, practic, Hitler a optat între legionari şi Antonescu, în favoarea ultimului. S-a analizat mult de ce Hitler i-a abandonat pe legionari, chiar dacă aceştia erau filogermani. Din mulţimea de motivaţii germane pentru această atitudine față de legionari, care s-au vehiculat în rândul cercetătorilor şi a politicienilor timpului şi de mai târziu, menţionăm câteva, demne de luat în seamă. Legionarii aşteptau de la Berlin sprijin imediat pentru reîncorporarea la România a teritoriilor pierdute în vara anului 1940 şi afirmau cu glas tare acest lucru. Antonescu era mai diplomat şi mai răbdător. Hitler a constatat loialitatea legionarilor faţă de Germania, dar a mai constatat că ei erau loiali în primul rând României şi pretindeau în mod categoric Berlinului să facă din România o ţară puternică şi cu graniţele întregite. Antonescu gândea la fel, dar nu îşi exprima aşteptările atât de categoric, conştient că ora reconfigurării hărţii Europei nu venise încă. Legionarii socoteau că Hitler era dator să facă totul pentru ei şi pentru România. Legiunea suferise mult promovând linia naţională, relaţia cu Germania, încercând să limiteze influenţa evreiască în societatea românească, luptând împotriva influenţei cercurilor britanice şi franceze, luptând împotriva bolşevismului etc. De fapt, legionarii au făcut, de la înfiinţarea Mişcării şi până la inclusiv scurta lor perioadă de guvernare, o serie de paşi spre o Românie nouă şi o Europă nouă, în conştiinţa publică şi în practica politică. Aceasta reprezenta o contribuţie politică a legionarilor, pe care germanii o apreciau și o considerau importantă pentru ceea ce ei numeau „Noua Ordine Germană”.

Marius Albin Marinescu: În ce consta „Noua Ordine Germană”?

Corvin Lupu: Explicat telegrafic, „Noua Ordine Germană” se baza pe trinitatea rasă, naţiune şi stat.

Politica legionară, cu mare aderenţă populară, punea o oarecare presiune pe guvernul german, mărindu-i responsabilităţile imediate față de România, ceea ce devenea stânjenitor. Abandonarea legionarilor de către germani, cu ocazia „rebeliunii”, a scăzut mult simpatia de care se bucura Germania între români. Totuşi, Hitler l-a adăpostit pe Horia Sima în Germania, păstrându-l ca pe o alternativă la conducerea României, pentru situaţia în care regimul Antonescu eşua sau defecta. Marea majoritate a legionarilor fugiți în Germania au fost internați în lagăre de concentrare, unde nu au avut un regim de viață acceptabil și onorabil și unde au rămas până la 23 august 1944.

În acelaşi timp, Hitler i-a reproşat mereu lui Ion Antonescu lipsa unui partid al său, care să-i susțină guvernarea țării. Conducătorul statului era însă conştient că nu era posibilă crearea unui partid care să poată rivaliza cu Legiunea, care era mai mult decât un partid, era o mişcare naţională. De aceea, Antonescu nu a încercat să conducă țara alături de un partid al său, ci alături de majoritatea poporului român, mai ales a cetăţenilor de etnie română.

Rebeliunea legionară are şi conotaţii mai puţin studiate. Este cert că prezenţa unor miniştri legionari în guvernul lui Ion Antonescu deranja mult. Ei erau un fel de garanţie a stabilităţii poziţionării României alături de Germania. Acest fapt nu putea fi nici pe placul evreimii internaţionale şi nici al Uniunii Sovietice. Lucrările unor autori legionari emit teza că „rebeliunea” ar fi fost pregătită în afara României şi a fost „operă” evreiască. De altfel, „Cartea Neagră”, editată de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, afirmă că evreii au contribuit la prăbuşirea în sânge a regimului legionar. Este o recunoaștere importantă a implicării ascunse a judeokazarilor în acele evenimente cruciale ale istoriei românismului. Legionarii au afirmat că şi serviciile de informaţii sovietice, conduse tot de evrei, au răspândit cu abilitate dezinformări, începând cu luna decembrie 1940, care ar fi avut ca scop convingerea lui Antonescu de necesitatea debarasării lui de legionari.

Eliminarea prin forţă a legionarilor de la conducerea ţării s-a făcut şi cu excese. Unii legionari nu au acceptat să părăsească instituţiile pe care le conduceau, considerând că fiind numiţi prin decret regal, nu pot fi eliberaţi din funcţie decât de rege. Regele nu s-a implicat în nici un fel în evenimentele din ianuarie 1941, ceea ce nu a fost de bun augur. În astfel de momente istorice ar putea și ar trebui să se implice un monarh, în scopul detensionării raporturilor sociale și al crizelor care generează conflicte între instituții ale statului. Ca urmare a refuzului lor de a-și părăsi posturile, mulţi legionari au fost ucişi şi apoi cadavrele le-au fost expuse în public. În acel moment istoric, nici regimul Antonescu nu a reuşit să evite formele criminale de manifestare pe care le folosise fostul rege Carol al II-lea împotriva legionarilor, pe care conducătorul statului le-a dezavuat, la timpul săvârşirii lor.

Doresc să accentuez un aspect care a fost distorsionat de-a lungul timpului. În timpul celor trei zile de dezordini sociale, elemente iresponsabile și/sau interesate care au acționat pe stradă au maltratat și ucis evrei, ca și români, de altfel, au comis jafuri. Majoritatea acestor elemente nu au avut nimic în comun cu Mișcarea Legionară, deși ulterior aceste excese au fost trecute în responsabilitatea legionarilor. În același timp, trebuie spus că au fost și legionari care, fără îndemn, aprobare sau luare la cunoștință de către comandanții legionari, din porniri personale/individuale, s-au dedat la răzbunări împotriva unor evrei, ca și împotriva unor români.

În unele cazuri, legionari omorâţi de armată au fost prezentaţi drept victime ale legionarilor. Un asemenea caz a fost cel de la Abatorul Bucureşti, unde legionarii asasinaţi de armată au ajuns, în era judeo-comunistă, să fie prezentaţi drept evrei asasinaţi de legionari. După 1990, aceste mistificări sunt folosite pentru susținerea acuzațiilor de genocid al românilor împotriva evreilor și pentru justificarea legislației de impunere forțată a tezei existenței unui presupus holocaust antievreiesc în România și măsurilor de reprimare a unui presupus antisemitism al unora dintre români.

Marius Albin Marinescu: În anul 2005, am urmărit cu atenție și chiar cu încordare atacurile evreiești împotriva dumneavoastră și plângerile penale care vi s-au făcut pentru faptul că ați luat apărarea poporului român în fața acuzațiilor de genocid care i-au fost aduse.

Corvin Lupu: Da, am publicat un articol în care am demontat acuzațiile de genocid la adresa românilor. Ca urmare, în vara anului 2005, mi-au fost făcute două plângeri penale de către Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington și de către Federația Comunităților Evreiești din România, care au fost respinse de Parchet și de instanța de judecată care a judecat plângerea împotriva rezoluției procurorului, ceea ce a creat uimirea evreilor neobișnuiți să nu li se facă pe plac și a declanșat o campanie de presă foarte agresivă și plină de ură împotriva mea, cum numai evreii știu să facă. Sunt foarte buni la acest capitol. Am fost atacat violent la „Europa Liberă”, BBC, Radio France International, „Tribuna” din Sibiu, a miliardarului Carabulea, în „Sibianul”, „Clujeanul”, „Gardianul”, de evreii lui Sörös de la Revista „22” etc. O mulțime de minoritari etnici s-au ridicat să mă combată, dovedind că afirmarea cu demnitate a românilor nu le convine.

Ulterior sentinței definitive de respingere a acțiunii Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington și Federației Comunităților Evreiești din România, am scris și alte lucrări de specialitate privitoare la raporturile româno-evreiești. Exagerările și minciunile unor evrei de proastă calitate m-au stârnit și am cercetat și mai atent aceste aspecte. Ei tot făceau presiuni de tot felul să fiu destituit din funcția de decan, de redactor șef al revistei „Transilvania”, de director la Consiliul Județean. Umbla Aurel Vainer cu alți ciraci ai săi pe la primarul Iohannis să-l asmută pe președintele Bottesch împotriva mea, se aliaseră evreii cu conducerea de atunci a Universității să ia măsuri împotriva mea. Mizerii peste mizerii! Adevărul este respins de acești evrei acuzatori ai românilor. În anul 2006, când am făcut parte din delegația Academiei Române la Congresul Mondial de Istorie Economică de la Helsinki, mi s-a aprobat să particip cu o lucrare pe tema raporturilor româno-evreiești, în care am combătut exagerările privitoare la suferințele evreilor din România celui de al doilea război mondial. Lucrarea, scrisă fără echivoc, cu argumente ferme, prezentată în limba engleză, s-a difuzat în întreaga lume. Trebuia să spună cineva realitățile care îi fac pe colegii mei de breaslă să se teamă de închisoarea pe care o prevede legislația. Eu am răsuflat ușurat că mi-am făcut datoria de cercetător și în abordarea acestei teme foarte delicate din istoria României.

Marius Albin Marinescu: Da, știu, a fost un adevărat eveniment ca să se ridice un român să ia apărarea țării sale împotriva tezelor lansate de mai marii lumii evreiești care ne conduce pe noi. Dumneavoastră ați avut mereu determinarea să abordați subiectele pe care unii istorici le ocolesc din teamă, dorința de a nu supăra pe mai marii zilei, sau chiar de a fi „pe linie”, chiar dacă această „linie” este falsă.

Practic, după acțiunea armatei împotriva legionarilor din 21-23 ianuarie 1941, conducătorii legionarilor au fost arestați, mulți au fugit în Germania, iar ca urmare a represiunii, activitatea Legiunii a încetat. Când s-a reluat ea?

Corvin Lupu: Imediat după lovitura de stat de la 23 august 1944, au avut loc încercări de contracarare a urmărilor acestui eveniment. Ele au fost catalizate de guvernul de la Berlin, cu sprijinul numeroşilor legionari refugiaţi în Germania, încă din zilele „rebeliunii” legionare din 21-23 ianuarie 1941 şi imediat după aceea.

Încercarea germană de a crea un guvern pro-german în România a eşuat pentru că armata română, rămasă fără Ion Antonescu, a fost în majoritate zdrobitoare fidelă regelui şi guvernului condus de consilierul său, generalul Constantin Sănătescu. În aceste condiţii, germanii au organizat o rezistenţă bazată pe trei piloni: Grupul Etnic German, Mişcarea Legionară şi miile de soldaţi şi ofiţeri români rămaşi în urma armatei, după actul de la 23 august, sau aflaţi în prizonierat în Germania. Aceştia urmau a fi constituiţi în grupuri de sabotaje în spatele frontului.

La data loviturii de stat de la 23 august 1944 erau identificaţi un număr de aproximativ 32.000 de luptători legionari activi.

În august şi în septembrie 1944, Heinrich Himmler a ordonat intensificarea pregătirilor pentru lupta clandestină din România.

Marius Albin Marinescu: Practic, din ce ne spuneți dumneavoastră, mișcarea de rezistență anticomunistă din România a fost o creație a germanilor, bazată în principal pe legionari.

Corvin Lupu: Da, așa este. În Munţii Carpaţi au luat fiinţă mai multe comando-uri germane. În octombrie 1944, Otto Skorzeny, devenit comandant al Serviciului de organizare a sabotajelor şi diversiunilor, a fost însărcinat, împreună cu şeful Grupului Etnic German din România, Andreas Schmidt şi cu şeful Direcţiei a VI-a din SD, Walther Friedrich Schellenberg, să organizeze în România un război de partizani. În şcolile comandate de Skorzeny au fost antrenate mai multe grupe de paraşutişti, care au fost trimise în România. De asemenea, la sfârşitul lunii august 1944, Himmler l-a însărcinat pe generalul de corp de armată Arthur Phleps, la origine sas din Ardeal, care a îndeplinit funcţia de şef superior SS şi de Poliţie al Transilvaniei, din însărcinarea personală a lui Hitler, să organizeze în Transilvania formaţiuni de partizani compuse din etnici germani şi din legionari. Acesta şi-a stabilit puncte de comandă şi instrucţie la Becicherecul Mare şi la Chichinda Mare, mobilizând legionari din Banatul Sârbesc, din România şi de la Viena. Acţiunile acestor grupe de partizani erau îndreptate în principal împotriva armatelor sovieto-române care luptau în Transilvania împotriva armatelor ungare şi germane. Hitler spera ca în spatele armatelor sovieto-române să se dezvolte un puternic război de partizani care să destabilizeze armata sovietică.

Deși legionarii au fost foarte dezamăgiți de Hitler, pentru faptul că au fost abandonați total de Germania, în favoarea lui Antonescu și apoi arestați și internați în lagăre, când s-a pus problema evitării nenorocirii ocupației militare sovietice și a bolșevizării României, sentimentul patriotic a fost mai puternic decât resentimentele personale și de grup împotriva lui Hitler și legionarii au acceptat să participe la lupta împotriva ocupantului sovietic și a regimului regalo-bolșevic din România, cu toate sacrificiile pe care le-a presupus această luptă.

După 23 august 1944, Horia Sima și unii dintre camarazii săi au fost eliberaţi din lagărele de concentrare din Germania, cum am arătat deja, în scopul antrenării lor în lupta împotriva noilor autorităţi din România, în încercarea de a schimba cursul politic al acestei ţări şi, implicit, de a lupta împotriva armatelor sovieto-române.

Demersul era unul lipsit de orizont, dat fiind uriaşul decalaj de resurse umane şi de materiale dintre cele două forţe armate opuse. Pentru organizarea acestei lupte a fost înfiinţat Guvernul Naţional Român, cu sediul la Viena. Rezistenţa împotriva ocupaţiei sovietice şi a regimului din România aservit Moscovei s-a bazat în cea mai mare măsură pe activitatea germană de paraşutare de agenţi legionari, de armament, de muniţii, de medicamente, de haine, de pături, de explozibili, de aparate de radioemisie, coduri, cifruri, acte false, bani etc. De la începutul operaţiunii de paraşutare, generalul Schellenberg a cerut ca etnicii germani să nu fie folosiţi ca agenţi, pentru ca minoritatea germană să nu fie nevoită să suporte consecinţele acţiunilor anti-românești și anti-sovietice.

Grupul Etnic German avea misiunea de a-i mobiliza şi organiza pe legionari pentru această luptă de rezistenţă. La Viena a funcţionat comandamentul care coordona forţele progermane pregătite să acţioneze în România. În jurul Vienei au fost organizate mai multe şcoli în care erau instruiţi agenţii care urmau să acţioneze în România. Marea majoritate a lor au fost legionari.

În vederea organizării şi consolidării rezistenţei împotriva regimului sovieto-regal, a fost proiectată crearea unui comandament al serviciului de informaţii legionar. Pentru aceasta, în septembrie 1944, a fost desemnat Vashile Iaşinschi, fost ministru al Muncii în guvernul Antonescu-Sima, format în septembrie 1940. Pentru îndeplinirea misiunii, el a fost trimis la Târgu Mureş. El trebuia să sondeze starea de spirit a militarilor şi civililor, să determine opinia publică să treacă de partea guvernului românesc din exil, să elibereze legionarii întemniţaţi la Aiud, să determine cât mai mulţi intelectuali să se retragă către apus. Au fost paraşutaţi, de asemenea, în noaptea de 6/7 noiembrie 1944, Andreas Schmidt, şeful Grupului Etnic German, Nicolae Pătraşcu, secretarul general al Gărzii de Fier, Viorel Boborodea, fost şef al legionarilor din Deva, Nistor Chioreanu, şeful legionarilor din Ardealul de Sud, Constantin Stoicănescu, şeful legionarilor din Banat, Ilie Colhon, şeful legionarilor din judeţul Alba. Din cauza tirurilor artileriei antiaeriene sovietice, grupul a fost paraşutat în Ungaria, de unde a pătruns apoi în România, pe cale terestră. Andreas Schmidt, Constantin Stoicănescu şi Nicolae Petraşcu au plecat către Bucureşti, pentru a reorganiza Mişcarea Legionară, destructurată după rebeliunea din ianuarie 1941 şi după fuga în Germania a principalilor ei conducători.

Marius Albin Marinescu: Guvernul Naţional Român de la Viena a avut și armată proprie.

Corvin Lupu: Guvernul Naţional Român de la Viena a organizat Armata Naţională de Eliberare, structură care-i includea pe toţi cei care mai erau dispuşi să lupte împotriva înaintării sovietice în centrul Europei. Majoritatea acestor militari erau legionari sau simpatizanți ai lor. Comandantul acestui corp de armată a fost plănuit a fi generalul Platon Chirnoagă, comandantul Diviziei 4 române, care căzuse prizonier la germani, cu toate efectivele sale, în cursul luptelor pentru forţarea râului Tisa. Organizarea armatei Guvernului Național Român de la Viena s-a făcut cu sprijinul lui Heinrich Himmler.

În toamna anului 1944 şi în primele luni ale lui 1945, legionarii aflaţi în lagărele din Germania aveau puţine speranţe că Germania va mai câştiga războiul. Doar himera inventării unei arme colosale mai ţinea trează speranţa în victoria lui Hitler. Se simţea pericolul apropierii Armatei Roşii şi legionarii ştiau că nu vor fi menajaţi de bolşevici, chiar dacă fuseseră adversarii lui Antonescu şi prizonierii lui Hitler. Unii dintre legionari s-au înscris ca voluntari pentru cursurile de pregătire de la Viena, dorind să fie trimişi în misiune din dorința de a ajunge în ţară, la familii, după mai bine de trei ani şi jumătate de detenţie în diverse lagăre germane. În starea de spirit a legionarilor îşi făcuse loc îndoiala, lipsa de speranţă. Totuşi, trăsătura psihologică dominată era voinţa de a lupta împotriva bolşevismului, a ocupaţiei militare sovietice şi a guvernării de la Bucureşti, rezultată din alianţa regelui Mihai I cu comuniştii.

Un mare număr de legionari din rezistență au fost uciși sau capturați ca urmare a unor trădări și scăpări de informații. În zilele următoare loviturii de stat, sovieticii au găsit în sediul Ambasadei Germaniei la București o listă a tuturor agenţilor Abwehr din România şi a conturilor bancare pe care aceştia le foloseau.

Marius Albin Marinescu: Asta s-a întâmplat după sinuciderea ambasadorului Manfred von Killinger.

Corvin Lupu: Fără să am argumente documentare sau memorialistice, ca cercetător, am o serie de îndoieli privitoare la acel moment. Cunoscând biografia lui Manfred von Killinger, care era un patriot și înalt funcționar valoros, nu cred că el s-ar fi sinucis înainte de a fi distrus toate documentele secrete din sediul ambasadei, a căror cădere în mâinile inamicului ar fi afectat grav războiul dus de Germania. De altfel, privitor la sinuciderea lui Manfred von Killinger, noi nu avem decât declarațiile învingătorilor în război. Noi nu știm ce s-a întâmplat în interiorul ambasadei, în orele care au urmat întoarcerii armelor de către România împotriva Germaniei. Poate că nu s-a sinucis. Tot personalul ambasadei a fugit, în afară de Killinger, care a fost fotografiat împușcat la biroul său și documentele strict secrete ale serviciilor germane din România se găseau pe mese! De aici se pot broda mai multe speculații, dar istoria nu se ocupă cu speculații. Repet, eu nu cred că aceste documente au fost abandonate în acest fel, ci cred că ele au fost recuperate printr-o operațiune în cadrul căreia Killinger nu a mai apucat să le distrugă, conform regulamentului. Dar repet, am ajuns la speculații, ceea ce nu este istorie.

Ca urmare a documentelor găsite, sovieticii au reuşit să-l „întoarcă” pe radiotelegrafistul dr. Alexandru Ţăranu, fost agent al Abwehr şi au controlat comunicaţiile grupului condus de Andreas Schmidt şi de Nicolae Petraşcu, dejucând operațiuni importante și capturând agenți legionari. Printre altele, la 9 februarie 1945, sovieticii au aflat de zborul unui avion de la Braşov la Viena în care se găseau comandantul Grupului Etnic German, Andreas Schmidt şi comandantul legionar Constantin Stoicănescu, care pregăteau acţiunea de anvergură de răsturnare a frontului în Transilvania şi în Ungaria. Aviaţia sovietică a somat avionul să aterizeze la Debreţin. Avionul nu s-a supus somaţiilor şi cele două avioane româneşti de vânătoare care-l urmăreau au deschis focul, doborându-l. Ambii importanţi pasageri, au fost grav răniţi. Ei au fost salvați de la moarte, duşi în Uniunea Sovietică, anchetaţi şi şi-au găsit sfârşitul acolo…

După capitularea Germaniei, la 9 mai 1945, diplomaţii germani acreditaţi pe lângă guvernul român constituit în exil la Viena s-au desprins de români şi au predat autorităţilor militare americane lista românilor care activau în jurul guvernului român de la Viena şi care se aflau internaţi într-un hotel din Bad Gastein.

Multe date secrete despre mișcarea de rezistență anticomunistă a românilor au ajuns în mâinile sovieticilor prin colaborarea acestora cu serviciile britanice și americane, ca și prin intermediul unor spioni sovietici din interiorul acestor servicii occidentale.

Marius Albin Marinescu: Spuneți-ne ceva și despre acordul dintre legionari și comuniști, care a nedumerit atât numeroși legionari, cât și pe alți anticomuniști, proveniți din rândul partidelor istorice sau dintre simpli cetățeni ai țării.

Corvin Lupu: Acordul dintre Mișcarea Legionară și Partidul Comunist Român s-a semnat la 10 decembrie 1945. Secretarul general al Mișcării Legionare, Nicolae Petrașcu, venise clandestin în România, din ordinul lui Horia Sima, cu împuterniciri totale de a-l reprezenta pe șeful Mișcării Legionare, care era în același timp prim-ministru al Guvernului Național Român de la Viena.

Anterior acordului, la 6 august 1945 Nicolae Petraşcu a emis o Circulară pentru întreaga Mişcare Legionară prin care anunţa hotărârea de retragere „imperială” a legionarilor din viaţa politică şi cantonarea Mişcării în efortul de reconstrucţie a ţării pe linie morală. În Circulară, Nicolae Petraşcu îi sfătuia pe „legionarii dinăuntru şi din afara închisorilor”, „să păstreze o poziţie de respect şi de libertate faţă de autoritatea de stat, iar faţă de organizaţiile politice româneşti să respecte în ele ce au şi făcut bun şi folositor pentru viitorul ţării”. Această Circulară a fost emisă după ce Nicolae Petraşcu fusese anunţat (subversiv şi descurajator) de prim-ministrul Petru Groza, prin intermediul legionarului dr. Vasile Noveanu, că membrii Legiunii urmau să fie deportaţi cu toţii în Siberia, din ordinul Kremlinului.

După ce a fost capturat și arestat, cu sabia lui Damocles deasupra capului, având şi o condamnare la închisoare pe viaţă dată în contumacie de regimul Antonescu pentru participare la rebeliune, Nicolae Petrașcu a căutat soluții de salvare a Mișcării Legionare şi a sa personală. Pe Horia Sima și pe capii legionarilor din exil nu putea să conteze. Ca semn de clemenţă, în 30 septembrie 1945, comuniştii au desfiinţat lagărele în care erau internaţi legionarii. La începutul lui decembrie 1945, au fost capturaţi şi întemniţaţi de către poliţiştii români capii legionarilor, Nicolae Petraşcu şi Nistor Chioreanu. Autorităţile comuniste, respectiv ministrul de Interne, Teohari Georgescu, a găsit de cuviinţă că cel mai înţelept este să încheie un acord de non-combat şi de colaborare cu legionarii. La începutul lunii decembrie 1945, din închisoare, cu câteva zile înainte de a fi eliberat, Nicolae Petraşcu a emis o Circulară către Mişcarea Legionară prin care îi indemna pe toţi membrii la linişte, îi sfătuia să recunoască guvernul şi să se reintegreze în societate. În 10 decembrie 1945 s-a încheiat o înţelegere scrisă între Mişcarea Legionară şi Partidul Comunist, între secretarul general al Mişcării Legionare, Nicolae Petraşcu şi ministrul de Interne, Teohari Georgescu, care a condus la ieşirea majorităţii legionarilor din ascunzători, dar şi din luptă. Un număr de aprox. 1.900 de legionari care figurau ca dispăruţi în evidenţele Siguranţei au reapărut. Această retragere a legionarilor din lupta de gherilă s-a datorat dorinţei lor de a intra legal în viaţa publică. Acordul a slăbit mult rezistenţa clandestină anticomunistă. Ca garanţie a sincerităţii lui Nicolae Petraşcu, Teohari Georgescu i-a cerut listele cu toţi legionarii din România care nu erau cunoscuţi de Siguranţă. Nicolae Petraşcu a cerut listele de la toţi şefii de organizaţii legionare din ţară şi le-a predat. Gestul său a fost şi este încă apreciat de unii legionari, de urmaşi ai lor şi de unii simpatizanţi de astăzi ai fostei Mişcări Legionare, drept o trădare.

Prin acordul cu comuniștii, Petraşcu spera să obţină eliberarea multor legionari din închisori, unde fuseseră închişi de Antonescu, după „rebeliunea” din 1941. Petrașcu avea o marjă mică în interiorul căreia putea să ia decizii. În ciuda amnistiei decretată de regele Mihai după 23 august 1944, legionarii nu fuseseră eliberați din închisori. Guvernul regal i-a menținut în continuare în temnițe. De asemenea, Petrașcu spera să obțină condiţii mai favorabile pentru cei care nu vor fi eliberaţi. De asemenea, Petraşcu urmărea să-şi infiltreze oamenii în rândurile comuniştilor şi să continue activitatea în slujba cauzei legionare. Desigur, nu putem exclude nici speranţa lui Nicolae Petraşcu în uşurarea propriei situaţii, chiar speranţa de a fi eliberat din închisoare, lucru care se va întâmpla după doar câteva zile.

Comuniştii sperau ca prin acest acord să poată supraveghea mai bine Mişcarea Legionară, cea mai numeroasă şi mai influentă forţă politică din ţară. Mulţi dintre legionari au intrat în rândurile Partidului Comunist. Partidul a beneficiat astfel de un plus de capacitate organizatorică şi de spirit de disciplină, care erau necesare pentru conducerea întregii societăţi românești. După încheierea acordului şi răspândirea lui în rândul opiniei publice, un număr de 700-800 de legionari au ieşit din clandestinitate şi au predat autorităţilor române cantităţi mari de armament, muniţie şi explozibili.

Marius Albin Marinescu: După război, legionarii și-au creat și un serviciu propriu de informații. Ce s-a întâmplat cu el?

Corvin Lupu: În anul 1947, a fost reorganizat şi întărit fostul Serviciu de Informaţii al Mişcării Legionare, care, pe lângă culegerea de informații, avea şi misiunea de a procura muniţii şi arme pe care le stoca în depozite clandestine şi se ocupa de pregătirea militară a legionarilor, pentru participarea la Mişcarea Naţională de Rezistenţă. Serviciul şi-a încetat activitatea în noiembrie 1948, când au fost arestaţi şi condamnaţi conducătorii şi membrii săi. În martie 1948 fusese arestat grupul de comandă central al Mişcării Naţionale de Rezistenţă, care nu fusese prins în 1946. După şapte luni de anchetă, efectuată sub îndrumarea consilierilor sovietici, toţi au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea averii. În noaptea de 14/15 mai 1948 au fost arestaţi 10.000 de legionari. În perioada lunilor septembrie-noiembrie 1948, a fost destructurat şi apoi arestat grupul de conducere din Oltenia al Mişcării Naţionale de Rezistenţă, în frunte cu generalul Ioan Carlaonţ, Iancu Robu, Radu Ciuceanu ş.a., majoritatea fiind legionari. Ei au fost condamnaţi la pedepse variind între 12 şi 20 de ani de temniţă grea. În anul 1948, în total, au fost arestaţi 17.000 de legionari.

Marius Albin Marinescu: Spuneți-ne cum a încetat acordul dintre legionari și comuniști?

Corvin Lupu: După 3 ani de la încheierea acordului dintre legionari şi comunişti, în 1948, judeo-comuniștii au încălcat acordul și au început să întemniţeze legionari în număr mare. Sângele evreiesc și antiromânismul din majoritatea zdrobitoare a securiștilor și-a spus cuvântul. La vârful Securității, nu era nici un sigur etnic român! Timofei Bodnarenko (alias Gheorghe Pintilie) era comandant, Bruno Grünberg (alias Alexandr Nikolschi) era adjunct și toți cei opt șefi de direcții centrale erau evrei!

Mişcarea de rezistenţă a fost sprijinită, în schimb, de serviciile speciale ale S.U.A. şi ale Marii Britanii. Un rol stimulativ l-au jucat şi posturile de radio occidentale, care-i îndemnau pe români la rezistenţă anticomunistă, fără să le spună că arondarea României la zona de dominaţie sovietică era făcută prin înțelegerea U.R.S.S. cu S.U.A. şi cu Marea Britanie. Îndemnul la luptă antisovietică hrănea astfel himera că ar fi posibilă schimbarea regimului politic impus de U.R.S.S. Această himeră a fost întreținută în rândul românilor de speranța iluzorie a venirii americanilor. Din acest punct de vedere, întreaga mişcare de rezistenţă din România, ca şi familiile luptătorilor, au fost sacrificaţi de toţi cei care o încurajau, din interesul de a submina din interior regimul impus de sovietici.

Luptătorul anticomunist legionar Ion Gavrilă-Ogoranu susţine în cartea sa de memorii, „Brazii se frâng dar nu se îndoiesc”, vol. I, că toate paraşutările făcute de americani și de britanici au fost cunoscute de organele Securităţii României datorită trădării serviciilor secrete britanice.

Generaţia luptătorilor anticomunişti din perioada 1944-1962 a fost împinsă la sacrificiu, în mare parte fără ca lupta ei să producă vreo urmare pozitivă, din punctul de vedere al celor care au dorit răsturnarea regimului socialist de stat. Când regimul a fost înlăturat de la putere, în anii de după lovitura de stat din decembrie 1989, factorii determinanţi au fost cu totul alţii, mişcarea de rezistenţă, care fusese înăbuşită cu aproape trei decenii în urmă, neavând nici un impact. Mișcarea de rezistență antisovietică și anticomunistă a fost importantă din punct de vedere moral și al educației generațiilor viitoare. Demnitatea luptătorilor anticomuniști, spiritul lor de sacrificiu pentru țară, modelele morale pe care le-au promovat eroii rezistenței și determinarea acestora de a lupta împotriva ocupantului străin sunt modele utile și chiar necesare poporului român în încercările sale viitoare de eliberare a țării de sub dominația străină.

Marius Albin Marinescu: Mișcarea Legionară și-a încheiat existența în închisorile comuniste…

Corvin Lupu: În temnițele comuniste, în fața barbariei judeo-bolșevice, cei mai demni au fost legionarii. Din această cauză, legionarilor li s-a rezervat de regulă cel mai dur regim penitenciar și din rândul lor s-a reușit recrutarea unui procent mult mai mic de informatori decât din rândul reprezentanților partidelor istorice sau al monarhiștilor. După evenimentele din Ungaria, din toamna anului 1956 și represiunea sovietică necruțătoare împotriva ungurilor răsculați, în anii 1956-1957, din ordinul conducerii colective de partid a României, s-a decis lichidarea cât mai rapidă a rezistenței românești anticomunistă, fără de care proiectul de a elibera România de sub ocupația militară sovietică nu era posibil. Ca urmare, pe parcursul acestor doi ani, majoritatea grupărilor de rezistență anticomunistă au fost anihilate și luptătorii capturați, anchetați, torturați, asasinați, condamnați la moarte sau trimiși în temnițe.

În anul 1958 s-au încheiat înțelegerile româno-sovietice care au condus la retragerea Armatei Roșii din România, pas important pe calea obținerii independenței de care avea nevoie țara. Anterior, conducerea colectivă a României obținuse alte succese, mai ales desființarea sovrom-urilor, acele societăți economice sovieto-române care spoliau țara în favoarea U.R.S.S.-ului. Ulterior plecării Armatei Roșii din România, s-a trecut la retragerea (la cererea românilor) consilierilor sovietici de pe lângă instituțiile importante ale țării și la reformularea obiectivelor politicii interne și externe a României.

Ca urmare a acestor mutații din viața social-politică a României, în anul 1964 s-a decretat amnistia generală a tuturor deținuților politici, care a fost aplicată corect, inclusiv pentru legionari. Unii dintre ei se aflau în închisori din ianuarie 1941!! Conducerea României a dorit să se împace și cu acea parte a românilor care nu-i agrea pe comuniști. De aceea, Gheorghe Gheorghiu-Dej a anunțat, în același an 1964, că lupta de clasă s-a încheiat în România. A fost o măsură unică în întreaga zonă de influență a Uniunii Sovietice. Toți deținuții politici eliberați, inclusiv legionarii, au fost angajați în conformitate cu studiile pe care le aveau și s-au integrat în noua societate românească, participând la etapa următoare din istorie României, cea a dictaturii de dezvoltare a țării.

În perioada 1964-1989, legionarii au continuat să fie urmăriți de Securitate, prin serviciile Direcției 1A din întreaga țară. După decembrie 1989, evreii au revenit la conducerea României, prin Ion Ilici Marcel Iliescu (bunicul lui se numea Vasili Ivanovici și era evreu comunist din Imperiul țarist refugiat în România), Silviu Brucan (Saul Brukner), Petre Roman (Neulander), Virgil Măgureanu (Imre Asztalosz), Alexandru Bârlădeanu (Sasha Goldenberg) etc. Legionarii au continuat să fie urmăriți de serviciul secret al noului regim judeu din România. În perioada de după anul 1991, când mi s-a încredințat funcția de șef al Catedrei de Istorie a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, un grup de studenți ai noștri, foarte buni la învățătură și destul de cuminți, au organizat întâlniri după modelul legionar, în cadrul cărora proiectau să se organizeze și ei în spiritul Mișcării. Au fost permanent urmăriți și s-a investit multă energie inutilă împotriva lor. Funcționa aceeași poliție politică, doar că era ceva mai ascunsă, nemaiavând obiectivul de a băga frica în români, ci pe acela de a-i neutraliza mai subtil. Instituțional, noi nu am luat nici o măsură împotriva studenților, cu toate că ni s-au transmis la conducerea facultății mesaje de „preocupare” și de „îngrijorare” din partea unor susținători ai noului regim, care aveau grijă ca acesta să nu dobândească valențe ale românismului, ci să rămână unul cosmopolit, favorabil minorităților naționale și străinilor.

Cu toate că legionarii care mai sunt în viață sunt nonagenari, regimul judeo-capitalist actual continuă să se lupte cu ei și cu fantomele lor. Legea 217/2015, expresie a încălcării pe față a libertății cuvântului și a democrației în România, a prevăzut continuarea luptei împotriva românismului reprezentat de marile elite legionare și a reactualizat ca fiind pe deplin legale toate sentințele pronunțate în perioada anilor 1945-1964 de „Tribunalul Poporului” și de alte instanțe ale ocupantului străin al României. Prin această lege 217/2015, regimul judeo-capitalist de astăzi și-a dat mâna peste timp, cu fermitate, fără nici o reținere, cu regimul criminal judeo-comunist al anilor ocupației militare sovietice a României. Cât despre președintele Klaus Werner Iohannis, prin promulgarea acestei legi ticăloase în regim de urgență, el s-a poziționat deschis și total de partea susținătorilor antiromânismului.

Vă mulțumesc că m-ați ascultat și mă opresc aici !

Marius Albin Marinescu: Domnule profesor și eu vă mulțumesc și sunt convins că cititorii noștri au avut ocazia, pe întregul parcurs al discuțiilor noastre să afle multe adevăruri adânci, unele ascunse, din istoria Mișcării Legionare, această formă de manifestare a românismului care nu a avut niciodată în istorie parte de o judecată dreaptă din partea regimurilor politice care s-au perindat din 1941 și până astăzi. Singura dreptate care li s-a făcut legionarilor a fost judecata dreaptă a unor autori de studii și cărți care au spus și au scris adevărul, din rândul cărora faceți și dumneavoastră parte.

                                                                    A consemnat Marius Albin MARINESCU

Episoadele anterioare:

Mișcarea Legionară – o pagină mereu ascunsă și interzisă a istoriei României (IV)

Mișcarea Legionară – o pagină mereu ascunsă și interzisă a istoriei României (III)

Mișcarea legionară – o pagină mereu ascunsă și interzisă din istoria României (II)

Mișcarea Legionară – o pagină mereu ascunsă și interzisă a istoriei României (I)

3 Comments

  1. lungu vasile

    Sa se promoveze ca subiect de campanie, pentru apropiatele alegeri, abrogarea Legii nr.217/2015. Sau Societatea Civila (?) Sa adune semnaturi in acest scop.

  2. Victor Iliuan

    Am toata admiratia pentru onestitatea, patriotismul si nu in ultimul rand curajul domnului profesor. Oare mai sunt istorici romani de calibrul sau ? Nu stiu. La nivelul acesta de asumare al adevarului, cu singuranta, nimeni. Multi istoricii romani prefera sa stea ascunsi decat sa spuna sau sa scrie adevarul. Altii, ca Lucian Boia sunt iude autentice, iar altii, cum este Adrian Cioroianu mistifica si ei adevarul istoric -vezi emisiunile sale „istorice” despre miscarea legionara. De ce face asta Cioroianu si altii ca el ? Simplu: din oportunism. E mai simplu sa fii cu cei puternici, care-ti pot arunca niste firimituri de la masa lor. Legea 2017 – „Legea Pumnului in Gura” produce deja ravagii. Publicatiile si media se autocenzureaza. Pe forumuri vezi persoane care sub protectia anonimatului par niste lei in cusca atunci cand e vorba de subiecte inofensive, dar tac chitic, nu comenteaza deloc sau spun fraze cu dublu inteles ca in vremea comunismului daca subiectul se apropie de „holocaust” sau de faradelegi savarsite de reprezentanti ai poporului ales. Oamenilor le e frica. Punct. Si istoricii sunt singurii in tara asta care ar mai putea sa critice modul grosolan in care se falsifica istoria in dezavantajul nostru. Au atu-ul dovezilor stiintifice si a naturii speciale a meseriei lor, care-i mai poate proteja chiar in instanta.

  3. lungu vasile

    Am vazut presa calcata pe gat chiar la emisiunea „Jocuri de Putere”din data de 10 oct. Cu subiectul Holocaust. Am ramas profund dezamagit si chiar ingrijorat despre cum se poate manevra poporul de catre niste „romani” in emisiuni tv.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*