Puncte de vedere

Mișcarea Legionară – o pagină mereu ascunsă și interzisă a istoriei României (III)

„Legionarii nu împușcau pe la spate” Marius Albin Marinescu: Domnule profesor, haideți să aducem discuția noastră la crimele legionarilor, foarte […]

„Legionarii nu împușcau pe la spate”

Marius Albin Marinescu: Domnule profesor, haideți să aducem discuția noastră la crimele legionarilor, foarte controversate și care oferă, după părerea mea, principalul „argument” al contestatarilor Mișcării Legionare, cei care se pronunță în favoarea interzicerii în continuare a spiritului ei. Mă refer la respingerea cererii de înscriere a unui partid legionar, în anii din urmă, la prevederile Legii 217/2015, la diverse alte măsuri și la discursul public de după decembrie 1989 al unor oficiali, începând cu Ion Marcel Ilici Iliescu și continuând cu liderii evrei Aurel Vainer, Maximillian Katz, Radu Ioanid și mulți alții, când fenomenele negative din societatea post-comunistă erau adeseori numite peiorativ, cu vădită nuanță de învinovățire, ca fiind „de factură legionară”, „de esență legionar㔄legionarisme” etc.

Corvin Lupu: Da, într-adevăr, acele crime au fost de o mare violență și au fost mediatizate pe măsură, mediatizarea făcută cu mult profesionalism amplificând impactul lor negativ asupra opiniei publice interne și internaționale. Dar, eu propun cititorilor noștri să nu privească doar crimele în sine. Unii autori care relatează aceste crime încep prin a spune cum s-au organizat criminalii să-l asasineze pe I.G. Duca, sau pe Armand Călinescu, sau pe Madgearu, cum ar fi dorit să-l asasineze pe Titulescu, ce au făcut, cum au acostat victimele etc. În acest fel, putem vedea crimele doar în sine, analizate criminalistic, polițienesc, dar nu le putem vedea în profunzime, nu vom afla niciodată cauzele care le-au generat și nu vom cunoaște fenomenele care au condus la reacția prin crimă a unor legionari, față de situațiile în care au fost aduși de autoritățile timpului. Oricum, când este vorba de crime, în teorie, nimic nu le justifică, dar în războiul politic, în practica tuturor statelor Lumii, situația este diferită: crima cu caracter politic a existat, există și va exista. Sunt foarte puține perioadele în care un regim politic a reușit, în anumite perioade, să ajungă la un echilibru de așa natură încât să-i permită să guverneze fără să fie nevoit să apeleze la înlăturarea prin lichidare fizică a adversarilor politici.

Nu doresc să fac o interpretare psihologică a fenomenului crimei, nu aparține specializării mele, dar eu fac o distincție între crimele făcute în condiții de apărare sau legitimă apărare dovedite, cum a fost împușcarea de către Corneliu Codreanu a polițistului Manciu, cele în care criminalii au avut un temei național real și au tratat viitoarea victimă ca pe un inamic al națiunii și l-au tratat ca în condiții de război și cele în care sunt pur și simplu asasinați adversarii politici, cum a făcut regele Carol al II-lea cu capii legionarilor. La această categorie de asasinate în condiții de adevărat război intern, aș încadra eu asasinarea lui I.G. Duca și a lui Armand Călinescu. Am să mă opresc asupra acestor două, cele mai „celebre” crime legionare.

Marius Albin Marinescu: Pentru cititorii mai tineri, care au făcut școala în perioade mai apropiate de zilele noastre, după ce s-a redus drastic studiul istoriei și s-a eliminat esențialul din manuale, poate că ar fi bine să faceți o scurtă introducere necesară înțelegerii contextului în care a fost asasinat prim-ministrul I.G. Duca.

Corvin Lupu: După primul război mondial, timp de 10 ani, liberalii au condus România cu multe succese, pe multiple planuri, bazându-se pe doctrina lor națională „Prin noi înșine!” Dar, vrând, nevrând, în 10 ani s-a produs eroziunea guvernării. Măsurile împotriva legionarilor, sprijinirea evreilor pe bază de corupție, promovarea unor legi nedemocratice, cum ar fi Legea Mârzescu, îmbogățirea elitei liberale prin mijloace îndoielnice și multe altele, au făcut poporul să uite meritele liberalilor în crearea și consolidarea României Mari, în dezvoltarea țării etc. În 1927 a murit Ionel I.C. Brătianu și Partidul Liberal și-a pierdut stâlpul. În același an a murit și regele Ferdinand, care și-a bazat domnia în primul rând pe liberali. În 1926, Partidul Național Român, puternic în Transilvania, condus de Iuliu Maniu, a fuzionat cu Partidul Țărănesc, mult răspândit în Moldova, Muntenia și Oltenia, condus de Ion Mihalache. Astfel, s-a născut Partidul Național Țărănesc, care a acaparat majoritatea electoratului românesc și, în decembrie 1928, a câștigat alegerile cu peste 77% din voturi. Gândiți-vă că a fost una din cele mai mari victorii electorale din istoria țării. Ajunși la putere, național-țărăniștii au văzut că ei dețineau funcțiile de conducere, dar puterea economică și resorturile adânci ale societății erau tot în mâna liberalilor. Pentru a-i lovi pe adversarii lor liberali, național-țărăniștii au conceput un plan care s-a dovedit dezastruos pentru țară. Ei au înlocuit doctrina „Prin noi înșine!” cu doctrina „Porților deschise”. Astfel, național-țărăniștii au redus drastic taxele vamale și au anulat o serie de măsuri care protejau economia românească, aflată majoritar în mâna liberalilor și au umplut țara cu produse străine mai ieftine care au doborât economia României. La aceste măsuri profund greșite s-a adăugat criza economică internațională care a agravat și ea situația României. Iuliu Maniu și-a dat seama că a greșit și a renunțat la unele din măsurile luate, revenind la legislația anterioară, dar era prea târziu. În 1930 a avut loc lovitura de stat a prințului Carol, care a înlăturat regența condusă de patriarhul Miron Cristea și pe regele minor, Mihai I, iar după încoronare noul rege Carol al II-lea, s-a înconjurat de o camarilă evreiască.

Curând, după preluarea conducerii statului de către Carol al II-lea, acesta a intrat în conflict cu Iuliu Maniu, cel care a avut un rol determinant în readucerea sa în țară. Pe acest fond, legionarii, în frunte cu Corneliu Codreanu, au câștigat tot mai multă aderență populară, au intrat în Parlament și au devenit o forță redutabilă.

În vara anului 1933, liderul liberal I.G. Duca, a întreprins o călătorie la Paris, unde a încercat să-și folosească influența pentru a obține sprijin în vederea preluării guvernării la București. I.G. Duca era mason. A luat legătura cu masoneria franceză, compusă majoritar din evrei și le-a cerut sprijinul. Masoneria contribuise mult la aducerea pe tron a lui Carol al II-lea și îl putea influența decisiv. Mulți dintre evreii din masoneria franceză erau socialiști. Socialiștii francezi erau angajați în a oferi sprijin umanitar evreilor persecutați în Germania, unde, începând din ianuarie 1933, conduceau național-socialiștii în frunte cu Hitler. Evreii francezi, socialiști și masoni, i-au promis sprijin decisiv lui I.G. Duca pentru a deveni prim-ministru, cu condiția ca, ajuns la putere, să primească în România 60.000 de familii evreiești care urmau să se refugieze din Germania și să le acorde cetățenia română și toate drepturile. I.G. Duca a promis că va face ceea ce i s-a cerut, fiind dispus să repare persecuția evreilor din Germania, pe seama românilor, de parcă românii ar fi fost vinovați de ceea ce pățeau evreii în țara lui Hitler.

În toamna anului 1933, guvernul condus de Alexandru Vaida Voevod a căzut și Parlamentul a fost dizolvat. Liberalii nu mai fuseseră la putere de cinci ani și doreau cu ardoare puterea. Adversarii lor național-țărăniști erau în mare parte compromiși de eșecul guvernelor lor, dar perspectiva ajungerii la putere se îndepărta pe măsură ce legionarii câștigau tot mai multă aderență populară. În aceste condiții, regele Carol al II-lea l-a numit prim-ministru interimar pe I.G. Duca și l-a însărcinat cu organizarea alegerilor parlamentare. În perioada de dinaintea celui de al doilea război mondial, partidul care organiza alegerile le și câștiga, pentru că se fura mult… Numirea lui I.G. Duca ca prim-ministru al României a fost o confirmare istorică a faptului că rețeaua de influență masonică a funcționat fără greș.

Marius Albin Marinescu: I.G. Duca a dovedit și el că puterea se dorea a fi obținută cu orice preț.

Corvin Lupu: Din păcate, de multe ori în istoria României, anumite măsuri s-au luat fără a se calcula toate urmările și care este prețul cu care se atinge un obiectiv. De multe ori, prețul plătit a fost mai mare decât câștigul obținut.

Dar I.G. Duca nu s-a oprit aici, ci a luat măsuri extreme, lovind tare în democrația firavă a României. Deși conducea doar un guvern interimar, deși urmau alegeri și constituirea unui nou parlament care să decidă marile probleme ale țării, I.G. Duca a decis să-i elimine pe legionari din viața politică, dându-și seama că exista pericolul ca ei să preia puterea prin mijloace democratice. Astfel, în 9 decembrie 1933, prin Hotărâre a Consiliului de Miniștri, Garda de Fier a fost desființată. Localurile legionarilor și arhivele au fost preluate de autorități, s-au interzis toate simbolurile legionare, s-a interzis orice acțiune politică sau de promovare, s-a interzis orice adunare cu caracter legionar, s-a interzis strângerea de fonduri pentru legionari. Listele de candidaturi în alegeri, depuse legal, în baza legii electorale, a fost declarate nule și neavenite. La această măsură dictatorială, îndreptată împotriva românismului, au contribuit și alți politicieni. De exemplu, Nicolae Titulescu l-a informat pe ambasadorul Franței că dacă Garda de Fier nu va fi interzisă, el va demisiona din guvern. Aceeași atitudine de șantaj a fost susținută de Titulescu și în cercurile guvernamentale din România.

Marius Albin Marinescu: Aceste măsuri pe care ni le înșirați dumneavoastră nu au nimic în comun cu democrația. Ele sunt măsuri absolut dictatoriale.

Corvin Lupu: Categoric dictatoriale, iar cei care au săvârșit aceste fapte antiromânești au susținut sus și tare, chiar bătând cu pumnul în masă, atât ei cât și urmașii lor, până astăzi, că ei sunt port-drapelul democrației românești și deținătorii „marelui adevăr” în domeniul democrației. Nici un alt partid politic și nici o altă forță din țară nu au protestat față de această măsură, bucuroși că scapă de cea mai redutabilă forță politică națională românească, eliminată cu mâna lui I.G. Duca, fără ca ei să trebuiască să se murdărească încălcând legi, încălcând democrația și încălcând precepte morale. Mă refer la național-țărăniști, la rege, la armată, la poliție, la justiție.

Hotărârea Consiliului de Miniștri din 9 decembrie 1933, inițiată și susținută de I.G. Duca, dovedește și limitele regimului „democratic”. Chiar dacă legionarii doreau reformarea societății, pe alocuri chiar schimbarea ordinii de drept, numai prin măsuri democratice, electorale, respectiv ca urmare a voinței poporului conștient, acest lucru nu era tolerat de grupurile de interese din partidele istorice și, bineînțeles de rege și camarila sa.

Marius Albin Marinescu: După această Hotărâre a Consiliului de Miniștri, legionarii nu au mai avut nici o șansă…

Corvin Lupu: Nu au mai avut nici o șansă legală, de luptă politică democratică, cinstită, așa cum o cereau ei și în care să-și poată promova morala și modelul de dezvoltare a națiunii române. Dintr-o dată, toate idealurile naționale pe care le promovau legionarii, care acestor români le păreau ca fiind singurele care asigurau etniei române o șansă în istorie, s-au năruit. Desigur, instantaneu, s-a născut ca de la sine întrebarea: „Ce facem?” Toate nemulțumirile care s-au coagulat s-au orientat împotriva lui I.G. Duca, masonul vândut evreilor. În țară s-a aflat de intenția aducerii celor 60.000 de familii evreiești din Germania, care totalizau în jur de 300-350.000 de oameni. Unii evrei începuseră să se refugieze din Germania în diverse țări, inclusiv în România. Autoritățile germane se bucurau să scape de ei, îi persecutau, îi determinau să plece în toate direcțiile, făcându-și „curat în țară”, în viziunea majoritară europeană, antievreiască, din acele timpuri. Nu doar în Germania exista convingerea că mijloacele pe care le folosește evreimea pentru a-și promova interesele economico-financiare și de control asupra societății sunt neavenite, grav dăunătoare popoarelor. În multe state din Europa, formațiunile politice de dreapta au ajuns la putere și nu-i mai lăsau pe evrei să acționeze nestingherit pentru promovarea propriilor interese, în dauna majorităților naționale, ci, din contră, luau măsuri împotriva lor, pe baza motivațiilor generale, pe de o parte și a celor proprii fiecărei țări, pe de altă parte. O mare parte a Europei era condusă de regimuri de dreapta: Italia, Ungaria, Portugalia, Spania, Bulgaria, Germania, Austria. Apoi, nemulțumiri și reacții antievreiești se manifestau și în celelalte state europene, unde nu conduceau încă regimuri de dreapta. În aceste condiții, dintre statele Europei, România era destinația preferată a evreilor. Un rege de altă etnie decât majoritatea națională, care avea o metresă evreică și se înconjurase de o camarilă evreiască, era tot ce-și puteau dori evreii persecutați în diverse țări. Problema evreiască era cea care frământa cel mai mult societatea europeană a timpului, nu doar pe Hitler, nu doar pe Mussolini, nu doar pe legionari, ci majoritatea statelor europene. Antisemitismul nu a căzut din cer, nu a fost o „făcătură” fără motivație, ci a avut cauze profunde în multe state. Astăzi, mai marii Lumii euro-atlantice conduse de evrei pun problema ca și când antisemitismul și zecile de milioane de antisemiți ar fi fost niște simpli criminali nebuni care s-ar fi prăvălit peste evrei fără nici un motiv. Retoric, ne putem întreba de ce această multitudine de state și popoare nu s-a îndreptat împotriva românilor, sau a chinezilor, sau a altora? De ce erau evreii dezagreabili în majoritatea Europei? Categoric, că nu din senin!

În România, întinzând-u-li-se o mână, începând cu un secol în urmă, evreii s-au înghesuit și au vrut mereu mai multe drepturi social-politice și posibilitatea de acaparare a industriei, finanțelor, justiției, învățământului, comerțului, presei etc. În timp, tensiunile între evrei și români s-au acumulat și la noi și cei care au propus măsuri legale de apărare a românismului împotriva expansiunii economico-sociale evreiești au fost legionarii și celelalte grupări de dreapta, conduse de Octavian Goga și de A.C. Cuza.

Marius Albin Marinescu: Relatați-ne cum a fost asasinat I.G. Duca.

Corvin Lupu: La toate nivelurile din Mișcarea Legionară se discuta exclusiv despre nenorocirea națională românească a desființării Gărzii de Fier, așa cum apărea ea în opinia legionarilor și a preluării puterii de către masoni și „jidoviți”, cum era considerat și prim-ministrul I.G. Duca. Conducerea legionarilor s-a temut că măsura va genera mișcări de masă în țară și legionarii nu vor mai putea fi ținuți sub control, astfel că autoritățile ar fi putut avea motive de represiune cruntă împotriva membrilor Legiunii. De aceea, în numele „căpitanului”, generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul a emis o circulară în care le cerea legionarilor calm, liniște și disciplină. Circulara stabilea căror candidați să li se acorde voturile în scrutinul care urma după câteva zile.

Cu toată această circulară, s-a constituit un grup de voluntari, numiți în istoria Mișcării Legionare „Nicadorii”, compus din Nicolae Constantinescu, Doru Belimace și Ion Caranica. Nicolae Constantinescu, originar din Galați, fusese arestat abuziv, întemnițat, bătut crunt și torturat de jandarmi.

Marius Albin Marinescu: După venirea comuniștilor la putere, jandarmii, temnicerii, polițiștii și ofițerii de siguranță și din SSI au fost întemnițați la Făgăraș.

Corvin Lupu: Da, în cetatea Făgărașului a fost o închisoare specială pentru ei, renumită pentru duritatea regimului penitenciar. După 1964, supraviețuitorii acelei închisori s-au plâns mereu de cele îndurate, uitând cât de brutal s-au comportat ei înșiși, la rândul lor, cu legionarii și, pe alocuri, cu comuniștii. Roata istoriei se învârte mereu…

Revin la Nicolae Constantinescu și precizez că în perioada cât a fost torturat în pușcărie, a promis acolo, între deținuți, să se răzbune. Poliția a aflat despre complotul împotriva lui I.G. Duca de la vărul unuia dintre complotiști, care era informator. Șeful Poliției, Gabriel Marinescu, l-a informat imediat pe rege despre complot, dar acesta i-a cerut să nu transmită guvernului informația și să o țină secret. În data de 29 decembrie 1933, I.G. Duca s-a prezentat la castelul Peleș din Sinaia, la regele Carol al II-lea, pentru consultări. Întoarcerea prim-ministrului de la Peleș la București a fost prevăzută a se efectua cu un vagon ministerial atașat unui tren de seară. Pe peronul gării din Sinaia, Nicolae Constantinescu l-a abordat pe I.G. Duca, l-a apucat de umeri și l-a întors cu fața spre el și l-a împușcat în cap, cu cinci gloanțe. Legionarii nu împușcau pe la spate. După aceasta, s-a predat autorităților, declarând cauzele pentru care l-a împușcat pe I.G. Duca și primind, ca și complicii săi, condamnarea la muncă silnică pe viață. Autoritățile nu s-au mulțumit cu această condamnare și, în anul 1938, Nicadorii vor fi toți trei asasinați de jandarmi, fără ca să fi fost judecați și condamnați la moarte de vreo instanță. Corneliu Codreanu nu a avut nici un amestec în complot. Arestat și judecat pentru moartea lui I.G. Duca, Corneliu Codreanu a fost achitat din lipsa oricărei probe.

Autoritățile au conștientizat dimensiunea reacției românilor față de politica filo-evreiască și nu au mai acceptat încetățenirea în România a evreilor persecutați în Germania, iar în anii următori, inclusiv la următoarele alegeri, legionarii au fost lăsați să candideze. În 1938, când a instaurat regimul regal, Carol al II-lea nu a desființat doar Mișcarea Legionară, pe care o ura cel mai mult, ci a desființat toate partidele politice.

Pentru câțiva ani, crima Nicadorilor a adus conducătorii României cu picioarele pe pământ.

Marius Albin Marinescu: Din ce cauză credeți că regele Carol al II-lea a refuzat să transmită guvernului informația și a blocat acțiunea de prevenire a complotului de asasinare a lui I.G. Duca?

Corvin Lupu: În anul 1930, în iunie, când prințul Carol a revenit în România, ca să se încoroneze pe tronul la care renunțase în decembrie 1925, cei care s-au opus loviturii de stat au fost liberalii, cei mai vehemenți fiind I.G. Duca și Vintilă Brătianu. În decembrie 1933, I.G. Duca a plătit cu viața pentru abuzurile împotriva legionarilor, dar și față de rege, pentru împotrivirea sa la Restaurația din iunie 1930.

Marius Albin Marinescu: Ce a urmat, după condamnarea „Nicadorilor”?

Corvin Lupu: Au urmat trei ani de pace relativă între autorități și legionari. Prim-ministrul liberal Gheorghe Tătărescu a înțeles că nu poate lovi la nesfârșit dreapta românească și nu poate folosi metode de represiune brutală, în paralel cu afirmarea statului „democratic”. Pe de altă parte, în toată Europa, dreapta era într-o mare ascensiune și, brutalizând dreapta națională, România risca să intre în opoziție cu multe state, inclusiv cu cele mai mari puteri ale centrului Europei, Germania și Italia.

În 1936, Nicolae Titulescu, un mare sprijinitor al evreilor și dușman al legionarilor, a plecat din guvern, încetând astfel presiunile permanente pe care marele diplomat le făcea asupra autorităților pentru a se lua măsuri represive împotriva legionarilor. A trăit bine toată viața cu banii primiți de la evrei, în primul rând prin intermediul lui Aristide Blank. Succesele sale internaționale, care au adus prestigiu internațional României, s-au bazat în mare măsură pe politica sa filo-evreiască și au fost îndreptate împotriva dreptei europene, inclusiv împotriva dreptei din România. Dar, pe cât a fost mai mare faima care i s-a construit lui Titulescu în tabăra antantistă, pe atât a fost mai mare adversitatea față de el în rândul statelor de dreapta, în primul rând în Germania și în Italia. Această adversitate față de Nicolae Titulescu s-a îndreptat și împotriva României, în ansamblul ei și, cum am mai arătat într-o altă discuție a noastră, a avut ca efect prăbușirea României Mari, în vara anului 1940.

Marius Albin Marinescu: Anii de relativă liniște politică internă 1935, 1936 și 1937 au fost anii în care Mișcarea Legionară s-a dezvoltat cel mai mult din toată istoria ei.

Corvin Lupu: Tineretul de elită al țării, de la țărani și orășeni de rând, la intelectuali, s-a orientat în majoritate spre Mișcarea Legionară, care răspundea intereselor naționale ale etnicilor români și aspirațiilor lor. Elitele intelectuale ale legionarilor erau la cel mai înalt nivel românesc al tuturor timpurilor: Mircea Eliade, Nae Ionescu, Petre Țuțea, Nicolae Paulescu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Ion Barbu, Lucian Blaga. În rândurile capilor Mișcării Legionare se aflau reprezentanți ai unora dintre cele mai valoroase familii din România, cum ar fi familiile Sturdza, Cantacuzino, Ghica. Toți cei menționați mai sus, ca și mulți alții, sunt monștrii sacri ai științei și culturii românești, adevărate monumente ale poporului român. Este revoltător și dezgustător cum au fost înfierate cu mânie judeo-capitalistă aceste mari valori românești, de către regimul antiromânesc care conduce astăzi colonia România! România euro-atlantică de astăzi… Mă refer din nou la mizerabila Lege 217/2015 și la tot discursul evreiesc al câtorva indivizi plini de ură, dar foarte influenți, împotriva etniei române, împotriva românismului autentic. Nu-i mai numesc. Nu vreau să le fac publicitate. Dar politica judeo-capitalistă din România de astăzi este promovată și cu complicitatea unor etnici români, unii dintre aceștia fiind cei care au votat legea, în turmă, ca oile.

Marius Albin Marinescu: Puteți să asimilați politica națională românească a legionarilor din perioada interbelică cu vreo grupare politică de astăzi?

Corvin Lupu: Nu există termen de comparație între Mișcarea Legionară și vreuna din formațiunile politice post-decembriste. Și nici nu ar fi fost posibil acest lucru. După asasinarea lui Ceaușescu, etnia română a pierdut conducerea României, pe toată perioada care a urmat, până astăzi. Cât timp au guvernat Ionel Brătianu, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voevod sau Gheorghe Tătărescu, care erau români, Mișcarea Legionară s-a putut dezvolta. Cu liderii politici evrei, țigani și unguri, fără români la decizia politică, cum este după decembrie 1989, o asemenea evoluție nu a mai fost posibilă. Apoi, politica națională românească de astăzi este în cea mai mare parte controlată de cei care stăpânesc întreaga țară, în primul rând de consilierii străini, cei care fac poliția politică în România…

Marius Albin Marinescu: Dintre formațiunile politice de dreapta actuale, care vi se pare mai autentică?

Corvin Lupu: Dintre informațiile pe care le dețin eu, sau, restrângând formularea, după părerea mea, care poate fi și greșită, depinde din ce unghi de vedere privești, pentru că în politică se pot vedea lucrurile din orice direcție, noile formațiuni „naționaliste” apărute au fost create de cei care controlează societatea românească cu scopul de a bloca orice formațiune națională românească autentică, care ar putea acționa necontrolat. Românul de rând nu se poate descurca prin toate ițele create și încurcate intenționat, ca să-l prindă și să-l țină captiv.

Marius Albin Marinescu: Asta credeți și despre formațiunile lui Bogdan Diaconu și Marian Munteanu?

Corvin Lupu: În primul rând despre aceste două formațiuni cred că sunt „făcături” ale forțelor care stăpânesc România, ca să absoarbă electoratul nemulțumit de sistemul colonial în care este ținută România și să-l plaseze într-o fundătură, de unde să nu poată acționa. Pe lângă acest scop, formațiunea lui Bogdan Diaconu mai are o menire: aceea de a „sparge” P.S.D.-ul. Liberalii s-au divizat de mult, în diverse formațiuni, P.D.L.-iștii s-au „spart” și ei în vreo patru părți, prin acțiunea directă a lui Traian Băsescu, la ordin extern, iar acum e rândul P.S.D. Nici o forță mare nu mai trebuie să rămână intactă în România. Au distrus armata, cu ajutorul uriașei falsificări a referendum-ului din 2003 pentru modificarea Constituției României, au distrus educația și învățământul, care crea un procent mult mai mare de valori naționale decât astăzi, au creat asemenea condiții mizere românilor, încât i-au determinat „să-și ia lumea în cap” și ne-au luat milioane de oameni valoroși etc. Îl aud acum pe președinte, pe care, știți prea bine că îl cunosc personal, de multă vreme și i-am mai spus în trecut ce aveam de spus, după cum știți… nimic bun… Deci, îl aud pe președinte la TV deplângând discursul naționalist-populist. Este o prostie din partea celor care văd în naționalism și în populism ceva negativ, ceva peiorativ, cum au deturnat antiromânii sensurile expresiilor care ar trebui înțelese în sensul lor pozitiv. De altfel, toată societatea noastră a fost întoarsă pe dos, împotriva românilor. În paralel cu acțiunea distructivă politică se desfășoară operațiunea de amploare împotriva oamenilor de afaceri de etnie română, în paralel cu protejarea companiilor străine și cu preluarea de către străini, mai ales evrei, a afacerilor românilor care sunt nimiciți de procurori și de ANAF, din motive de corupție, fără ghilimele, dar și „corupție”, cu ghilimele. Multe nimiciri ale oamenilor români de afaceri sunt „făcăturile” organelor de control, la comandă străină, de cele mai multe ori prin intermediul unor demnitari de stat din România. Scopul lor este unul simplu: pentru a putea stăpâni în continuare România, românii trebuie ținuți la periferie și fără putere economică și politică.

Marius Albin Marinescu: Dacă aceste partide politice au fost create pentru a bloca mișcarea națională românească autentică, atunci care credeți că sunt formațiunile de care se tem conducătorii?

Corvin Lupu: După părerea mea, Uniunea pentru România nu este agreată. Ea este formată din Partidul România Mare și Partidul Poporului-Legea Cojocaru. Să nu confundăm Partidul Poporului-Legea Cojocaru cu Partidul Poporului-Dan Diaconescu, care a fost o „făcătură” menită să-l blocheze pe doctorul Constantin Cojocaru. Legea Cojocaru, care a fost aplicată cu mult succes în Cehia, cu peste două decenii în urmă, deranjează colonialiștii, adică marile corporații care jefuiesc România. Această lege, în paralel cu Constituția Cetățenilor, reprezintă împreună un proiect coerent care poate asigura, din mers, o reformă profundă a societății românești și poate reda României controlul asupra propriei economii, premisele obținerii unui nivel mult mai înalt de suveranitate națională, strict necesară ieșirii țării din statutul de colonie la periferia Uniunii Europene. Uniunea pentru România este soluția alternativă reală la politica mizerabilă, antiromânească, promovată de partidele politice tradiționale, cele care au condus România după decembrie 1989, care sunt toate niște „pui” ai F.S.N.-ului compus în majoritate zdrobitoare din minoritari evrei, țigani și unguri, care nu au simțit niciodată românește, chiar dacă au trăit bine și au profitat, ei și înaintașii lor, de bunătatea poporului român. Aceste partide, vinovate de dezastrul țării din acești 27 de ani, vin astăzi din nou în fața electoratului, cu tupeu maxim, ca și când totul ar fi fost perfect și cer în continuare votul poporului român. Iar mulți români… Mă opresc.

Marius Albin Marinescu: Deci, mă sfătuiți să votez cu Uniunea pentru România…

Corvin Lupu: Eu nu vă sfătuiesc nimic. Fiecare trebuie să își creeze singur o imagine cât mai corectă posibil și, dacă merge la vot, să fie împăcat că a votat după părerea lui. Cu Uniunea pentru România vor vota cei care sunt nemulțumiți de sistemul politic actual și care doresc soluții în favoarea majorității românești a cetățenilor țării.

Problema mare și gravă este că stăpânii României au pe listele electorale o rezervă de trei milioane de voturi cu care se joacă cum vor ei și pot să aducă la putere pe cine vor, în procentele pe care le calculează și le stabilesc ei. Aceasta este marea durere. De aceea suntem mințiți mereu și ni se spune că suntem cu trei milioane de cetățeni mai mult decât am rămas. Iliescu, care a mințit mult, a mai spus și câte un adevăr. Unul din aceste adevăruri l-a spus în 2012, când au vrut să-l suspende pe președintele Băsescu. Atunci Iliescu ne-a spus că descreșterea populației României, după 1990, a fost de 200.000 de oameni pe an. Faceți o socoteală. Acum s-a mai îmbunătățit ceva natalitatea, dar tot bazat în primul rând pe țigani. Unii cititori ai noștri se vor îndoi de cele pe care le afirm eu, dar timpul le va clarifica și se va vedea că am avut dreptate. În anii 1990, cei care au prognozat corect involuțiile naționale românești, morale și de altă natură, erau imediat etichetați drept „comuniști”, „securiști”, „nostalgici” etc. Iliescu îi numea „minți rătăcite”. Timpul a trecut și, din păcate, acești oameni au avut dreptate în majoritatea zdrobitoare a celor prognozate.

Uniunea pentru România s-a creat după formarea Grupului pentru România, în perioada decembrie 2015-ianuarie 2016, sub conducerea dr. Constantin Cojocaru. Grupul pentru România a născut o doctrină, repet, coerentă, național-românească, realmente patriotică. Reprezentanții Partidului România Mare, respectiv conducerea sa interimară, au apreciat această doctrină și au încheiat acordul care a dus la crearea Uniunii pentru România. Purtătorul de cuvânt al Uniunii este actorul Florin Zamfirescu, cunoscut pentru patriotismul său exemplar. Uniunea pentru România nu va putea candida în nume propriu, întrucât nu îndeplinește condițiile legale, dar ar putea candida sub sigla P.R.M., sau a P.P.-L.C. Desigur, șanse mai mari de reușită sunt sub sigla P.R.M., împreună, uniți. P.R.M. mai are încă un electorat naționalist român. Sperăm ca structura să nu fie subminată din interior. De încercat, eu știu că s-a încercat și sunt sigur că se va mai încerca, dar nu știu dacă se va reuși. Principalul adversar al acestei alianțe este domnul profesor Ion Coja, pe care eu îl cunosc de multă vreme și îl respect. Nu l-am întrebat dacă este membru de partid. Unii spun că nu ar mai fi membru al P.R.M.… Dacă subminarea din interior nu va reuși, mai rămâne de depășit problema încercării conducătorilor din umbră ai țării de a bloca P.R.M. prin „chichițe” juridice, ca să nu poată să candideze la alegerile din decembrie 2016, situație în care Uniunea pentru România nu ar mai avea șanse electorale. După cum se vede, într-o Românie condusă de străini și de minoritari, mișcarea națională românească are viață grea…

Marius Albin Marinescu: Vă mulțumesc și vă aștept săptămâna viitoare. Nu am vorbit nimic despre Armand Călinescu.

                                                                                                                   (Va urma)

                                                                          A consemnat Marius Albin MARINESCU

Episoadele anterioare:

Mișcarea legionară – o pagină mereu ascunsă și interzisă din istoria României (II)

Mișcarea Legionară – o pagină mereu ascunsă și interzisă a istoriei României (I)

1 Comment

  1. Glagore

    Sa nu uitam ura constanta impotriva legionarilor a fostului lider PRM, C.V. Tudor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*