Atitudini

Profesorul Ion Coja: „De ce nu pot să fiu şi eu antisemit?”

          N-am nicio șansă să fiu și eu antisemit ca tot omul!… În excelenta sa carte O […]

 

        N-am nicio șansă să fiu și eu antisemit ca tot omul!…

În excelenta sa carte O viaţă trăită, dl Paul Niculescu Mizil face mai multe referinţe la legionari. Nu toate corecte sau exacte. Citez de la pag.375: „Am cunoscut perioada legionară. Am văzut cu proprii (sic!) ochi trupuri carbonizate ale ostaşilor români. Conştiinţa mea este şi astăzi torturată de imaginea unui tînăr legionar, ţintuit la stâlpul infamiei, scuipat şi stigmatizat de camarazii săi, pentru că a îndrăznit să aibă alte idei. M-am dus să-l văd, încercând a-l îmbărbăta, deoarece, în ciuda opiniilor noastre politice opuse, mi-era prieten şi-l stimam.”

Fac prima obiecţie, la povestea cu „trupurile carbonizate ale ostaşilor români”. În realitate a fost un accident tehnic, a luat foc motorul unui vehicul militar în zilele aşa zisei rebeliuni legionare. Legionarii au avut un singur amestec: au sărit să stingă focul, dar nu au reuşit să-i salveze pe toţi militarii din vehiculul cuprins de flăcări. Propaganda antilegionară nu a pierdut ocazia să pună pe seama criminalilor de legionari ceea ce nu fusese decât un accident (apud Simion Ghinea). Citez în acest sens şi altă sursă, mai directă: „În toate cele trei zile ale rezistenţei legionare, nici un soldat român nu a căzut sub gloanţele legionarilor. Când trăgeau, foarte rar, trăgeau în aer, demonstrativ, lipsindu-i pe organizatorii loviturii de orice pretext de represalii; o lipsă însă, pe care propaganda Generalului a înlocuit-o, două zile mai tărziu, cu o fotografie a doi soldaţi arşi de explozia unui tanc de benzină, nenorocire atribuită legionarilor. Fotografia, cum s-a dovedit foarte repede, era cea a unui accident ce se întâmplase cu cîteva luni mai înainte.” Citez astfel din Mihail Sturza, România şi sfârşitul Europei, carte pe care mi-a împrumutat-o cu ani în urmă dl Ştefan Andrei, cu recomandarea că este o carte extrem de importantă. Mă gândesc acum, cu regret, că dacă i-o înapoiam dlui Ştefan Andrei, poate că dînsul i-ar fi împrumutat-o dlui Niculescu Mizil şi astfel l-ar fi ajutat să nu comită inexactitatea de mai sus…

A doua obiecţie, despre stâlpul infamiei, instituţie medievală pe care legionarii, dintr-un avânt mai degrabă romantic şi naiv, au reînviat-o în septembrie 1940. Urmau să fie expuşi la stâlpul infamiei acei infractori ale căror fapte erau grave mai ales sub raport moral, nu neapărat penal. Incidentul relatat succint de dl Niculescu eu îl cunosc destul de bine dintr-o relatare mai amplă a însuşi dlui Niculescu Mizil, făcută la Vatra Românească, la una dintre conferinţele de mare succes ţinute de domnia sa. De faţă era şi un legionar – cum se întâmpla de fiecare dată la Vatră, când se adunau români de toate soiurile şi culorile politice, cam toţi însă oameni serioşi. Cel în cauză nu a intervenit direct, mi-a spus că nu a vrut să-i strice seara dlui Mizil şi mi-a dat unele detalii după conferinţă: prietenul legionar al dlui Mizil se numea Dumitru, şi a fost pus de legionari la stâlpul infamiei nu pentru ideile sale, ci pentru o potlogărie. Era de curând intrat în Mişcare şi acceptase să facă un serviciu nepermis de lege în schimbul unei sume de bani. Prins asupra faptei, legionarii nu au pregetat, după modelul cu Smărăndiţa popii din Amintirile lui Creangă, să inaugureze stâlpul infamiei din Bucureşti taman cu un legionar. Repet: primul individ pe care legionarii l-au pus la stâlpul infamiei nu a fost nici comunist, nici evreu sau ţigan, ci a fost un legionar, Dumitru, prietenul dlui Niculescu Mizil! Eu aş interpreta acest detaliu în favoarea legionarilor şi îl voi comenta pe larg mai jos.

Pe loc, atunci, la Vatră, m-am abţinut şi eu să comentez cele relatate de dl Mizil aşa cum mi-a venit şi mi-ar fi plăcut s-o fac. Tot aşa m-am gândit, că era seara dlui Mizil, publicul care asistase la conferinţă era încântat de prestaţia conferenţiarului, aşa că eu, ca gazdă, am povestit ceva care să-i facă plăcere dlui Mizil să audă. Anume un episod din perioada când domnia sa a fost ministrul Învăţămîntului. O fiică a dlui Mizil ne era studentă, la spaniolă, mi se pare. A avut ghinionul să facă seminarul de latină cu colega mea Teodora Popa, o persoană extrem de exigentă şi de principială. Cum fiica domnului, mai exact a tovarăşului ministru, a încurcat conjugările cu declinările – probabil!, dna Popa a lăsat-o în iarnă corigentă, pentru la vară. Iar la sesiunea din vară situaţia s-a repetat, aşa că domnişoara Mizil a fost amânată pentru la toamnă. Şi abia în sesiunea ultimă, de reexaminări, a fost promovată. În tot timpul ăsta, din iarnă până în toamnă, toată lumea a aşteptat să se producă în vreun fel intervenţia de sus de tot, de la minister sau măcar de la rectorat sau de la vreun comitet municipal PCR, în favoarea odraslei ministeriale. Dar nu! Nu s-a făcut nicio intervenţie, iar fata a luat examenul numai atunci când a răspuns mulţumitor la întrebările exigentei Teodora Popa. Şi toată facultatea a comentat cu satisfacţie atât principialitatea colegei noastre, cât şi a onor minstrului Paul Niculescu Mizil.

Întâmplarea cu legionarul pus la stâlpul infamiei de camarazii săi legionari mie mi-a trezit o amintire de familie, o relatez ca sursă directă: într-o bună zi, pe la începutul anilor ’50, ne pomenim că se face seară, noapte, şi taică-meu nu vine acasă. Află mama că tata a fost „ridicat” de la serviciu, adică arestat. A doua zi mama se duce la sediul TAPL, unde taică-meu era portar, şi află din gura directorului Cojocaru că tata a fost descoperit ca autor al unei delapidări de 50.000 lei, sumă astronomică la acea dată. Maică-mii i s-a părut imposibil, în bugetul familiei bătea vîntul şi nu apăruse nici un semn de schimbare, la care tovarăşul Cojocaru nu s-a sfiit să presupună că banii delapidaţi puteau fi duşi de taică-meu şi în altă parte, la vreo mândră… Ce să mai zică biată maică-mea?! A plecat din întreprindere şi mai necăjită, complet dezorientată. Ce putea să facă?! Nu a făcut mulţi paşi şi s-a auzit strigată uşor din spate. Era contabilul întreprinderii, cum s-a prezentat, ferindu-se să nu fie văzut de cineva, şi i-a vorbit mamii cam aşa: „Domnul Coja este complet nevinovat. Cel care a delapidat este tovarăşul director Cojocaru. Dar pentru că este membru de partid din ilegalitate, nu se poate să fie acuzat. Şi atunci tovarăşii de la partid s-au gândit să pună totul în cârca domnului Coja, au zis că este fost chiabur, exploatator. Se potriveşte…” Atât i-a trebuit mamei să ştie. S-a dus glonţ la sediul Securităţii, a reuşit să se strecoare şi să ajungă la şeful Securităţii, a dat buzna în biroul acestuia, unde l-a găsit în plină şedinţă operativă, împreună cu alţi ofiţeri şi – încerc s-o citez pe mama, le-a vorbit cam aşa: „Sunt soţia lui Coja Zaharia pe care ieri l-aţi arestat pentru delapidare, în locul tovarăşului director Cojocaru, care este adevăratul autor al delapidării. Dar pe care nu-l puteţi aresta pentru că este membru de partid din ilegalitate. Dacă până deseară Coja Zaharia nu este acasă, la noapte mă sui în tren şi mă duc direct la tovarăşul Gheorghiu Dej să-l întreb dacă dînsul a dat ordin să vă purtaţi aşa cu oamenii nevinovaţi!”

Spre seară tata intra agale în curte, nedumerit de ce se întâmplase cu el, dar având o oarecare bănuială. Aşa că atunci când a dat ochii cu mama, a privit-o scrutător: „Ce-ai făcut, nebuno?”

Şi aşa am ratat ocazia de a fi feciorul unui deţinut, politic sau de drept comun. În schimb m-am ales cu această întâmplare, pe care o pot povesti acum, atât de semnificativă pentru modelul de comportament comunist. Şi în netă deosebire de cel legionar, de povestea cu legionarul pus la stâlpul infamiei de camarazii săi, care juraseră ca ei, legionarii, mai înainte de toţi ceilalţi români, să fie exemplar de corecţi. Şi au fost!

Dar cel mai apăsat trebuie subliniat faptul că legionarii nu au pus pe nimeni la stâlpul infamiei pentru „îndrăzneala de a avea alte idei”. Când la Jilava, în noiembrie 1940, un grup de tinerilegionari, acționând de capul lor, au produs cunoscutul măcel, ei au făcut-o cu sentimentul şi pretenţia că îndeplinesc astfel un act de justiţie, căci toţi cei vizaţi de glonţul ucigaş erau din anturajul regelui şi participaseră în chip responsabil şi vinovat la asasinarea a peste 300 de tineri a căror singură vină era că aveau alte idei. Nu săvârşiseră nici o încălcare a legii, dar aveau anumite idei despre cum poate fi salvată România din mlaştina corupţiei şi a politicianismului criminal. În celulele alăturate se aflau arestaţi zeci de comunişti, cu ale căror idei legionarii se aflau în contradicţia cea mai radicală. Se miră unii şi azi – cazul lui Andrei Pleşu, de ce legionarii, la Jilava, nu i-au împuşcat şi pe comunişti, doar le erau adversari şi se aflau la discreţia lor. Da, comuniştii erau adversari ideologici ai legionarilor, dar legionarii le recunoşteau dreptul de a avea alte idei, în vreme ce demnitarii ucişi atunci la Jilava fuseseră arestaţi nu pentru delictul de opinie, pentru ideile lor, ci pentru crime oribile, pentru un veritabil genocid săvârşit asupra tineretului naţionalist. „Îndrăzneala de a avea alte idei”, stimate domnule Paul Niculescu Mizil, ştiţi bine că nimeni nu a pedepsit-o în România aşa de aspru şi de inuman cum a pedepsit-o partidul din care am făcut amândoi parte până în decembrie 1989… Cu menţiunea că atunci când Romul Munteanu, în 1969, m-a înscris în PCR, acesta începuse deja să-i tolereze pe cei care aveau „alte idei”. Depun mărturie în acest sens, sunt Stan păţitul….

Un detaliu, nu foarte important, despre acel contabil de la TAPL Constanţa care i-a vândut maică-mii „pontul” cu nevinovăţia tatălui meu: i-am uitat numele, ţin minte doar că era un nume evreiesc. Iar maică-mea ne-a şi precizat că evreu era! Şi uneori adăuga: Că dacă ar fi fost român… Ceea ce mie nu-mi plăcea să aud. Oricum, rău îmi pare azi că i-am uitat numele acelui brav ovrei. L-aş fi trecut pe lista mea, lista cu evreii din a căror pricină sau datorită cărora, mai bine zis, nu pot să fiu şi eu antisemit, ca tot omul!

                                                                                                                        Ion COJA

Top of Form

Bottom of Form

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*