Puncte de vedere

Naziștii și masonii, părinții Uniunii Europene (II)

                     Contribuţia masonică şi evreiască Revendicarea paternităţii Uniunii Europene de către […]

 

                   Contribuţia masonică şi evreiască

Revendicarea paternităţii Uniunii Europene de către ma­soni se bazează pe faptul că autorul ideii „Uniunii Paneuro­pene“, conte­le aus­tri­ac Richard von Coudenhove-Kaler­gi, era mem­bru al lojii ma­so­nice aus­tri­ece Humanitas. El a pu­blicat mai întâi lucra­rea-ma­ni­fest Pan-Europe, în 1923, urmată de o lucrare în trei vo­lume, Lupta pentru Pan­Europa (1925-1928), devenind astfel unul dintre „patriar­hii integrării euro­pene“. În vizi­u­nea sa, împărtăşită, am putea spune, numai sub acest aspect şi altfel nu­an­ţat, şi de nazişti, mai târziu, că su­pre­ma­ţia globală a Euro­pei lua sfâr­­şit, declinul acesteia pu­tând fi evitat numai dacă sis­te­mul politic al sta­­te­lor euro­pe­ne ar coopera.

Coundenhove-Kalergi, al cărui tată era un prieten apropiat cu fon­datorul sionismului, Theodor Herzl, recunoştea, în cea de a doua carte a sa, că a fost puternic sprijinit de lorzii finanţelor evre­ieşti (Roth­schilds, Warburg sau Bernard Baruch):

„La începutul anului 1924 baronul Louis Rothschild mi-a te­le­­fonat să-mi spună că un prieten de-al său, Max Warburg, a citit cartea mea şi vrea să mă întâlnească. Spre marea mea ui­mire, Warburg mi-a oferit imediat o donaţie de 60.000 de mărci de aur pentru a vedea dema­rând mişcarea pan-europeană în ur­mă­torii trei ani. Max Warburg a fost un susţinător fervent al Pan-Europei toată viaţa şi am rămas pri­e­teni apro­piaţi până la moar­tea sa, în 1946. Disponibilitatea lui de a sprijini (miş­ca­rea) de la bun în­ceput, a contribuit decisiv la succesul ulterior… El şi-a fă­cut un prin­cipiu din finanţarea acestor mişcări. El a rămas sincer in­te­resat de Pan-Europa pentru în­treaga sa viaţă. Max Warburg a aran­jat ca, în călătoria sa din 1925 în Statele Unite, să mi-i pre­­zin­te pe Paul War­burg şi pe finanţatorul Bernard Baruch.“

Este aproape total necunoscut public faptul că aşa-zisul pă­rinte spi­ritual al Uniunii Europene, contele Coudenhove-Kaler­gi, vo­ia, de fapt, o viitoare Europă şi o viitoare lume în care evreii să fie noua „nobilime“ globală, naţiunea conducătoare peste un amestec rasial de tip babilo­ni­an. El şi-a dezvăluit aceste aspiraţii în cartea sa Praktischer Idealismus (Idealismul Practic), din 1925, scriind:

„Omul viitorului va fi de rasă mixtă. Rasele şi clasele de as­tăzi vor dispărea treptat din cauza dispariţiei spaţiului, a tim­pu­lui şi a lip­su­ri­lor [!?]. Rasa euro-asian-negroidă a viitorului, simi­la­ră în as­pectul său cu cel al vechilor egipteni [!?], va înlocui diver­si­tatea po­poarelor cu o di­versitate de indivizi. În loc să îi dis­tru­gă pe evreii europeni, Europa, împotriva propriei voinţe, va rafina şi educa acest popor într-o viitoare naţiune-lider, prin acest pro­ces de selecţie ar­ti­ficială. Nu e de mirare că acest popor, care a scă­pat din închi­soa­rea ghetoului, s-a dezvoltat într-o nobilitate spi­ri­­tuală a Euro­pei. Prin urmare, o Provideţă gene­roa­să a pre­vă­zut Europa cu o nouă rasă de nobilime prin Graţia Spiri­tu­lui. Acest lu­cru s-a în­tâm­plat în momentul în care aristocraţia feu­da­lă din Europa a decă­zut, dar şi datorită emancipării evreilor.“

Acest fel de Pan-europenism i-a trezit un viu dezgust lide­ru­­lui na­zist Adolf Hitler, care în a doua sa carte (secretă mult timp şi publicată abia în 1961) îl numea pe Coudenhove-Kalergi drept „bas­tardul tuturor“ sau „bastardul cosmopolit“ („Allerwelts Bastard Cou­denhove“). Este vorba de lucrarea lui Hitler „Politica este istoria în des­făşurare“, scrisă după Mein Kampf şi rămasă în manuscris pâ­nă la publicarea sub numele de Zwei­tes Buch (A Doua Carte). În vi­ziunea lui Hitler, Coudenhove-Kalergi era un tip fără rădăcini, cos­mo­polit, elitist corcit ju­mă­tate de rasă, care s-a angajat să repete gre­­­şe­lile istorice ale stră­­­moşilor Coudenhove, „ser­vitorii Habs­bur­gi­lor, pe plan continental“[1].

De fapt, naziştii considerau Uniu­nea Pan-Europeană – din care mai făceau parte, ca „personalităţi de frunte“, şi evreii Albert Einstein şi Sigmund Freud – ca aflându-se sub con­tro­­lul masoneriei. Într-adevăr, Coudenhove Kalergi, care era conte german, a co-fondat Uniunea Pan-Europeană împreună cu arhi­du­ce­­le Otto von Habsburg în 1922, după ce mai înainte intrase în ma­so­nerie, în mai sus amintita lojă masonică vie­ne­ză (Humanitas), mo­­tive de dublu dispreţ din partea lui Adolf Hitler.

O bizară atitudine a bătrânului conte-tată Coudenhove-Ka­ler­gi, din timpul adolescenţei lui Richard, este semnificativă pentru cum a fost in­flu­enţată din start gândirea viitorului părinte al pan-eu­ropenismului. Ast­fel, bătrânul conte-tată a părăsit Biserica creş­ti­nă în semn de pro­test, chipurile, deoarece liturghia creştină din Vine­rea Mare (dinainte de Paşti), ajungea la îndemnul „Oremus et pro perfidis Judaeis“ („Să ne rugăm, de asemenea, pentru evreii ne­cre­­din­cioşi“), despre care bătrânul Couden­hove-Ka­ler­gi pretindea că este o expresie a „antisemitismului“. Să nu uităm, însă, că bătrânul conte era un prieten susţinător al părintelui sio­nis­mului, Theordor Herzl, ceea ce descoperă alte semnificaţii ale ges­tu­lui său, du­cân­­du-ne cu gândul la posibilitatea ca în mixtura rasială Cou­den­­ho­ve-Ka­ler­gi (afirmat flamandă, greacă, poloneză, norvegiană, balti­că, franceză şi ger­mană) să predomine, clandestin, cea evreiască.

Max Warburg – principalul finanţator al mişcării pan-europene a lui Coudenhove-Ka­ler­gi era exponentul uneia din cele mai puter­ni­ce fa­milii evreieşti, o dinastie financiară germană care se trage dintr-una din cele mai bogate familii evreieşti veneţiene de la anii 1500, fa­mi­lia del Banco, care şi-a schimbat numele în Warburg după ce s-a mutat în respectivul oraş german în secolul 16.

În mod bizar, deşi evreu, în 1933 Max Warburg lucra în con­du­ce­rea băncii cen­trale a Germaniei naziste, Reichs­bank, rapor­tân­­du-i direct lui Hjal­mar Schacht, preşedintele băncii. Lucra totodată şi în comitetul de directori al gigantului economic I.G. Farben. Când Schacht a fost în­lo­cuit, în 1938, Warburg a emigrat în SUA. Toată fa­milia Warburg este una de mari bancheri, mai întâi germani (deţi­nând ban­ca Warburg din Ham­burg), apoi ame­ri­cani şi londonezi.

Cel de-al doilea Warburg susţinător al Pan-Europei, Paul, cel sta­bi­lit mai demult în SUA, fiind căsătorit din 1895 în New York, cu fiica altui bancher evreu, Solomon Loeb, fondatorul trustului finan­ci­ar-bancar Kuhn, Loeb & Co, unde Paul Warburg devine partener alături de influ­en­tul Jacob Schiff, alt nume cu rezonanţă din ma­rea finanţă evreiască mon­dială. Numit şi ca avocat şef la Federal Re­serve Board, Paul Warburg era văzut de mulţi dintre con­tem­po­­ranii săi ca fiind şeful forţei motrice din spatele establishment-ului băncii centrale a Americii.

Dar Bernard Baruch, al treilea potentat evreu implicat în spri­jinirea Pan-Europei, este un personaj cheie al manipulării mon­di­a­le a primului şi a celui de al doilea război mondial. În tinereţe Baruch fusese broker şi apoi partener în fir­ma evreiască A. Housman & Co., a speculat piaţa za­hă­­ru­lui, s-a îmbogăţit şi în 1903 şi-a făcut pro­pria firmă de brokeraj, că­pă­tând porecla de „Lupul Singuratic de pe Wall Street“, din ca­uza refu­zu­lui său de a se alătura vreunei ca­se financiare şi deoarece din 1910 de­ve­nise unul dintre finanţatori cei mai cunoscuţi de pe Wall Street.

Tot din 1910, Bemard Baruch începuse să lucreze pentru vii­­to­rul preşedinte Woodrow Wilson (al 28-lea preşedinte al SUA, din 1913 până în 1921) la cam­pa­nia lui electorală şi pen­tru alcătuirea ad­ministraţiei sale. „De atunci, Ber­nard Baruch a dominat poli­ti­ca Ame­ricii timp de 50 de ani, ca şi «con­­silier special» al preşedinţilor, inclusiv al lui Eisen­hower şi al lui Win­s­ton Churchill. În 1912 era cu­nos­cut doar ca om de finanţe care a dat 50.000 $ pentru campania lui Wilson“.

A fost apoi consilierul la fel de intim şi de special al pre­şe­din­telui Roo­sevelt, alături de ra­bi­nul Ste­phen Wise. Rosenbloom, bio­gra­ful lui Baruch, scria că „Roosevelt era aşa de intim cu Baruch că, adeseori, nu se putea şti care din cei doi a dat ide­ea pe care o enun­ţau amândoi“. În timpul celui de al doilea război mondial, în 1944, preşedintele Roosevelt a petrecut o lună în calitate de invi­tat pe domeniul imobiliar Hob­caw Baro­ny al lui Baruch din Carolina de Sud, o peninsulă de 6.475 ha între Golful Winyah şi Atlantic.

Barusch este implicat şi în numirea lui Churchill în fruntea Angliei, pentru ca aceasta să fie sigur implicată în război îm­po­tri­va Germaniei, ca şi SUA, conform unui plan sionist, ceea ce Ger­ma­nia nu îşi dorise. În preaj­ma războiului, Winston Churchill era o epa­vă politică. Alcoolic şi mar­­ginalizat. „Era deprimat şi se considera un om sfâr­şit, când, în 1939, i-a scris lui Bernard Baruch: «Vine răz­bo­­iul. Şi noi şi voi vom participa în răz­boi. Tu şi ai tăi veţi conduce lu­cru­rile de acolo, dar eu voi sta pe mar­gi­­ne aici». Imediat după ce a scris această scrisoare, cariera politică a lui Churchill s-a redresat mult şi (ca şi în cazul lui Lloyd Geor­ge, în 1916) atitudinea lui faţă de sionism a fost una din cauzele principale, dacă stu­diem docu­men­tele… [în perioada interbelică] Churchill n-a fost «pri­e­te­nul» si­o­niştilor şi a cunoscut eşecul în cariera sa, până a fost «re­des­co­pe­rit» în 1939 ca un susţinător fervent al sio­nis­mu­lui. În octombrie 1938 el încă mai vorbea de „a da… arabilor asi­gu­rări solemne… că imi­gra­ţia evreiască anuală [în Palestina] nu va depăşi anumite li­mi­te timp de cel puţin 10 ani“. Curând după aceea, însă, el şi liderul si­onimului, Chaim Weizmann [vii­to­rul preşedinte al Israelului], au că­zut de acord, în parti­cu­lar, ca imi­graţia să fie de milioane. Şi, dintr-o dată, Weizmann scria cum „l-am în­tâl­nit pe dl. Winston Churchill, care mi-a spus că bine­în­ţe­les că va fi împo­triva pro­punerii“ de a per­mite arabilor să aiba acces la gu­ver­nul propriei lor ţări, aşa cum chiar Churchill propusese cu 17 ani în urmă. În ziua când urma să aibă loc dezbaterile în parlament, Weizmann a prânzit cu Chur­chill, care i-a citit discursul ce urma să-l ţină în par­la­ment şi i l-a supus spre aprobare, întrebându-l (scrie Dr. Weiz­mann) ce altceva să mai ada­uge sau să schim­be. Exact aşa făceau şi marile zia­re Times şi Manches­ter Guar­­di­an cu editorialele lor. În Ame­rica şi în toată lu­mea Chur­chill era admirat pentru discursurile lui, pe care chi­pu­rile „le redacta singur“.[2]

Winston Churchill împreună cu Bernard Baruch discutând pe bancheta din spate a unei luxoase maşini, în faţa casei lui Ba­ruch, în 14 aprilie 1961, aceasta este imaginea dintr-o fotografie pe care a pos­tat-o Bi­bli­o­teca Congresului SUA (în 2006, fiind acce­si­bi­lă pe Internet), ceea ce demonstrează cât de lungă şi de strânsă a fost legătura celor doi. Relaţia lui Churchill cu potentaţii evrei a fost foarte strânsă, în ge­ne­ral. Astfel, în timpul războiului, cât timp el era prim-ministru, Victor Rothschild, membru al celebrului clan financiar evreiesc, a condus o sec­­ţie specială a MI5, spionajul bri­ta­nic, numită B1C, secţiunea „explozivi şi sa­bo­taj“, cu roluri inclu­siv de dezinformare şi spionaj în Europa, mai ales în Germania.

Victor Rothschild a fost în studenţie membru al Cam­bridge Apost­les, o societate secretă a Universităţii, apoi a devenit acţionar al compa­ni­ei Royal Dutch Shell Oil Co, împreună prinţul Ber­nard al Olan­dei. După invadarea Olandei de către Germania, pe­rechea regală s-a mutat la Lon­dra, unde, după razboi, Rothschild şi Jo­seph Retinger (care după al II-lea răz­­boi mondial a devenit unul din fon­datorii Mişcării de Unificare a Eu­ro­pei) l-au îndrumat şi îndemnat pe prinţ să cre­eze grupul Bilderberg, al că­rui preşedinte Ber­nhard a şi fost pâ­nă în 1976.

După eliberarea Franţei, Victor Rothschild a lucrat la sediul agen­ţiei britanice MI6, stabilită chiar la conacul familiei Rothschild din Paris, iar, mai apoi, prim-ministrul britanic din perioada 1970-1974, Edward Heath, l-a numit pe V. Rothschild chairman al Central Po­licy Review, uni­tate politică guvernamentală. În timp ce el era în aceas­tă funcţie, Marea Britanie intră în Comunitatea Europeană, un deziderat al lui Heath, ra­tat anterior. Victor Rothschild a fost şi consilierul de secu­­ri­ta­te neoficial al prim-ministrului Mar­ga­ret That­cher, care a fost adu­să la putere cu aju­­torul Le Cercle în 1979.

Wins­ton Churchill însuşi şi-a întâlnit viitoarea soţie, în 1904, la un bal la Crewe House, dat de Mar­ga­­­ret Primrose (fiica evreicei Hannah Roth­schild, din celebrul clan de bancheri). Apoi, ginerele lui Churchill, Christo­pher Soames a lu­crat pentru firmele lui Victor Roth­schild şi a fost par­la­mentar en­glez între 1950-1966, membru în ca­bi­netul bri­ta­nic din 1958 pâ­nă în 1964 şi vice-preşedinte al Comisiei Europene din 1973 până în 1976 (adică Rothschild şi-a pus an­ga­ja­tul la conducerea executivului Uniunii Eu­ropene). Din 1979 până în 1981, Soames a fost liderul conservatorilor în ca­­me­ra lorzilor şi, prin aceasta, ministru în guvernul Margaret That­cher.

Ideea unificării Europei fusese preluată de la „Mişcarea Pan-Eu­ropeană“ de alţi im­­­por­tanţi masoni, precum ministrul de Ex­ter­ne francez Aristide Bri­and (1862-1932), care, susţinut de omo­logul său ger­man, Gus­tav Stresemann (1878-1929), a pro­pus în numele Fran­­ţei, la 8 august 1929, crearea unei structuri fede­ra­le euro­pe­ne (sau „con­fe­deraţie euro­pea­­nă“), care să acţioneze în interiorul Ligii Na­ţi­unilor (sau Soci­e­tatea Na­ţi­unilor), fără succes însă. Cei doi mi­niş­tri, francez şi german, erau deja, din 1926, deţi­nă­tori ai pre­miului Nobel pentru pace, fapt cu care se mân­dreş­te as­tăzi „Ordi­nul Ca­va­le­rilor Masoneriei Universale“ (Knights of Free­­ma­sonry Uni­ver­sal), în manifestul său „Apel pentru un Institut Ma­sonic al Păcii“ (Call for a Ma­sonic Institute for Peace).

Aproape nicăieri, astăzi, iar în trecut foarte puţin a fost ară­tat că şi ministrul francez de Externe, Briand, şi cel de german, Stre­semann, erau strâns legaţi de evreii europeni, iar o disoluţie a sta­te­lor naţionale în­tr-o mare confederaţie, le-ar fi adus evreilor o mai co­modă şedere prin­tre popoarele care îi acuzau adesea de prac­­tici ne­loiale, de parazitism cal­cu­lat, de largă acaparare finan­ci­ară sau economică etc. Sprijinul pen­tru ca­u­za evreiască al celor doi par­ti­zani ai federalizării Europei mer­gea şi până la filo-sionism.

Astfel, în ceea ce îl pri­veşte pe Aristide Briand, însăşi Jewish Tele­graphic Agency anunţa la 26 oc­tombrie 1926, că ministrul fran­cez s-a în­tâlnit oficial cu şefii Or­ga­­nizaţiei Sioniste, în frunte cu dr. Weizmann, care a fost însoţit de vice­pre­mi­e­rul francez Leon Blum, lider al Partidului Socia­list francez, evreu şi adept şi el al unei con­fe­deraţii statele, atunci când l-a chemat pe Briard la el. „Înainte de plecare sa în SUA, Weizmann – anunţa J.T.A.-ul evreiesc – i-a pre­zen­tat d-lui Briand problemele actuale şi politica mişcării si­oniste“, iar acesta a promis „cooperarea guvernului francez în cre­area de fa­­ci­lităţi pentru coloniştii evrei pe te­ritoriul li­mi­trof Pa­les­tinei şi pentru realizarea obiectivelor mişcării sioniste.“

În ceea ce îl priveşte pe Gustav Stresemann, celălalt artizan al pro­punerii federalizării Europei, filo-iudaismul îi venea din familie. El era căsătorit din 1903 cu Käte Kleefeld, fiica foarte bogatului om de afaceri şi industriaş evreu din Berlin, Adolf Kleefeld.

Gustav Stresemann a fost şi cancelar şi ministru de Exter­ne al „Rebublicii de la Weimar“, Germania de după primul război mon­­dial, con­si­­derată mai apoi ca o guvernare evreiască, până la veni­rea la putere, în 1933, a lui Adolf Hitler. Deşi a fost ofici­al o re­pu­bli­că parlamentară, nu­me­­­le aşa zisei Weimarer Republik a rămas cel de Deut­s­ches Reich (Impe­riul German), fapt care a făcut ca veni­rea regimului nazist la putere să se cheme şi „al 3-lea Reich“.

Că Germania după primul război mondial şi până la veni­rea na­ţi­o­nal-socialiştilor la putere, era o „republică germană a evre­ilor“ (cum susţin istoricii neînregimentaţi direcţiilor puteriii globale), din­co­­­lo de statisticile ce arată că evreii deţineau ponderea majori­ta­ră a afacerilor şi a func­ţii­lor birocratice importante ale acestei „re­pu­blici“, poate fi demonstrat şi de zisele următorului personaj: Walther Rathenau, un magnat indus­tri­aş evreu din Germania, ul­te­rior politician şi ministru de Externe în tim­pul Re­pu­blicii de la Wei­mar, declara la 24 decembrie 1921 în ziarul Wiener Freie Presse că: „Trei sute de oameni foarte apropiaţi între ei ghidează în per­ma­­nenţă destinele economice ale continentelor şi tot ei decid cine le vor fi succesorii“. El îşi şi aroga legături cu această ocul­tă mon­dială. Insistenţa lui ca Germania să îşi îndeplinească obli­ga­ţiile care îi fuseseră impuse prin Tratatul de la Versailles, în timp ce se lucra pentru o re­vi­zui­re a termenilor acestuia, i-a înfuriat pe na­ţionalişti ger­mani extremişti, care l-au lichidat fizic, fapt ce are drept morală aceea că şi marii sforari ai cabalei globale pot fi vulnerabili.

Dominaţia evreiască a Germaniei din momentul în care, prin vocea lui Gustav Stresemann, aceas­ta susţinea, crearea Confe­de­ra­ţiei Euro­pe­ne, este amplu prezentată în lucrarea „Jewish Do­mi­na­tion of Weimar Ger­many 1919-1932“ (accesibilă pe Internet), apă­rută în 1933 sub egi­da General League of Anti-Communist Asso­ci­ations, la Berlin. Chiar şi Adolf Hitler declara publicaţiei america­ne evreieşti The Jewish Criterion, încă din 23 ianuarie 1931, deci îna­­inte de a lua puterea, când încă func­ţi­ona guvernarea de la Weimar: „Aş numi întreg Cabinetul Bruening un cabinet evre­iesc. Aş califica politica externă Stressmann drept una evre­iască. Desemnez departamentul de poliţie din Berlin ca fiind evreiesc. Ca­pitularea umilitoare a intereselor germane în faţa foştilor noştri duş­mani se datorează în întregime influenţei evreieşti“.

Şi în Italia apăruse în aceeaşi epocă o „Federaţie Masonică Euro­peană“ (ca şi o „Mare Lojă a Franc­masoneriei Universale“). Aici, „proiectul Europei unite“ data încă de la mij­lo­cul secolului XIX, când celebrul re­vo­lu­ţionar italian Giuseppe Mazzini (o im­por­tan­tă per­so­na­­litate masonică eu­ropeană, totodată) promova ideea „Statelor Unite ale Euro­pei“. După ce a luptat pentru unificarea Italiei, Mazzi­ni a înfiinţat socie­ta­tea „Gio­vi­ne Europa“ (Tână­ra Europa), cu sco­pul declarat de a dărâma guvernele „re­ac­­ţi­o­­nare“ şi di­nas­tiile rega­le şi de a „elibera şi unifica toată Europa“.

Masoneria revoluţi­o­nară (neregulară), a influen­ţa­t destinele con­ti­nentului european la începutul secolu­lui al XX-lea, înce­pând cu de­clan­­şarea primului război mondial[3]: „Executarea sentinţei maso­nice de con­­dam­­nare la moarte a arhidu­ce­lui austriac Franz Fer­di­nand, moşte­ni­to­rul tronului austro-un­gar, a fost dusă la îndeplinire la Sarajevo, la 28 iunie 1914, de către societatea secre­tă sâr­bă Na­­rodna Odbrana… Toţi mem­brii sem­ni­fi­cativi ai acestei organizaţii, pre­­cum şi or­­ga­ni­za­torii aten­tatu­lui au fost franc­masoni.“ Conform lui Coudenhove-Kalergi, Pan-Europa trebuia să cuprindă şi să extin­dă o alternativă „mai fle­xibilă şi mai competitivă la Austro-Ungaria, cu engleza servind ca limbă mon­dia­lă, vorbită de toată lumea, pe lânga limba maternă“. El postula ca indivi­du­alismul şi socialismul să coopereze în loc de concureze, iar capita­lis­mul şi comunismul să interfereze şi să se stimuleze reciproc, aşa cum, cre­­dea el, reforma protestantă ar fi stimulat Biserica Catolică în a se „re­ge­nera“. El a favorizat „social-democraţia“ şi s-a străduit să înlocu­ias­că idealul naţionalist german al comunităţii cu dezideratul unei „naţiuni eu­ro­pene etnic eterogenă“.

Abia după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ace­laşi ma­son neamţ, von Couden­hove-Kaler­gi, autorul lucrării Pan-Euro­pa, a fon­dat societatea numită pompos Uniu­nea Parla­men­tară Eu­ro­­pea­nă (un fel ong), „pe fondul revigorării tentativelor masonice de a transfera pu­te­rea decizională de la nivelul statelor suverane şi indepen­dente la cel al unei entităţi su­pra-­­naţionale“. În august 1946, este creată şi Uniunea Eu­ropeană a Federaliştilor (alt ong), ce a spri­­j­i­nit efor­tu­rile de fede­ra­li­zare a Europei. Promotorii din umbră ai acestui proiect erau maso­nul Jean Monnet şi asociaţii lui din Franţa, Etienne Hirsch, Paul Reuter şi Pierre Uri (ultimii, deşi evrei, se ocupau de soarta Europei, într-o epo­că în care majoritatea evreilor erau cu­prinşi de febra sionistă şi de crea­rea statului Israel).

Despre faptul că Monnet a fost mason – într-un ordin foarte pu­ter­nic – este foarte puţin cu­nos­cut (sau evitat, ca subiect). Astfel, el a fost pri­mit în Marele Orient al Franţei în anu­l 1920, îm­preună cu alţi „proe­mi­nenţi socialişti“, conform lucră­rii The Free­ma­sons: A History of the World’s Most Powerful Secret Society, de Jas­per Ridley. Monnet a fost dezamăgit de socialişti (care erau scin­daţi în lupte interne), deşi a colaborat cu aceştia, dar s-a folosit tot timpul de conexi­u­nile pe care i le-a deschis ma­so­ne­ria, mai ales în SUA.

Unul dintre liderii Marelui Orient al Franţei era la acel mo­ment evreul socialist Leon Blum. „El era amorsat spre a deveni un in­stru­ment politic gata să îşi propulseze liderii. Membrii de rang înalt ai Lojelor Militare din Spania, care au defectat (după ce au aflat că au fost folosiţi ca instrumente de liderii World Revolutionary Mo­vement), au dezvăluit faptul că fiecare mason membru al Marelui Orient a fost obligat să de­pună un jurământ de Obedienţă Neli­mi­tată către şeful Supremului Con­siliu de 33 de grade [de rit scoţian] şi să nu recunoască nici un om ca fiind dea­supra lui.“[4]

Blum a fost prim-ministru al Franţei între iunie 1936 şi iunie 1937, vice-premier din iunie 1937 până în ianuarie 1938, iarăşi pre­mier în martie şi aprilie 1938. Din 1946 a fost iarăşi „Preşe­din­te al guvernului provi­zo­riu al Republicii Franceze“ (sau „a patra re­pu­bli­că“). Kibbutz-ul Kfar Blum din nordul Israel este numit după el, ca şi Cercle Léon Blum, un club fran­cez socialist şi filo-evreiesc, din care face parte şi Pierre Moscovici, ce­le­brul europarlamentar evreu.

În capitolul „Léon Blum, un internationaliste devenu euro­pé­en“, al cărţii lui Gérard Bossuat, Les socialistes francais et l’Unite Europeenne: Le choix du realisme (de Leon Blum a Francois Mitte­rrand), se artă că „prin 1941, Blum a cerut crearea unui «organism in­ternaţional puternic şi efici­ent» care să domine suveranităţile na­ţi­onale. Comitetul Socialist de Acţiune clandestin s-a pro­nun­ţat în 1943 pentru pierderea suve­ra­ni­tă­ţii de către naţiunile europene, so­ci­a­liş­tii pronunţâdu-se pentru crea­rea «Statelor Unite ale Lumii». «Manifestul Poporului din Franţa» a pro­pus, la «Eliberare», în 1944, o or­ganizaţie la nivel mondial pentru secu­ri­ta­te co­lectivă şi comerţ, fondată de sindicatele continentale, constituite în uniuni regionale. Leon Blum s-a gândit la o nouă Internaţională (Fran­ţa, Marea Bri­tanie şi URSS etc.) şi la unitatea de acţiune a partidelor so­cia­liste şi a partidelor comuniste… «Scopul – spunea Blum – este de a re­du­­­ce suveranitatea [statelor] la limita independenţei lor şi, prin ur­ma­re, să se transfere co­munităţii internaţionale şi europene toate drep­turile de suve­ra­nitate ce exced independenţa». Sau «Nu nu­mai că Europa nu este un în­treg, ea nu este nici un ultim scop, un scop în sine… Organi­zarea pe de­plin eficientă a comunităţii inter­na­­ţionale ră­mâne scop în sine»…“

                                                                                                                Cornel-Dan NICULAE

Fragment din cartea „IMPERIUM Anglo Saxono Judeo Masonicum” (http://carpathia-rex.ro/imperium-anglo-saxono-judeo-masonicum-fur-eine-kleine-furer-klaus/)

Prima parte a articolului: Naziștii și masonii, „părinții” Uniunii Europene (I)

 

[1] Coudenhove-Kalergi putea fi numit şi la propriu „o corcitură“ sau „un bas­tard“. Tatăl său, Heinrich, fusese un diplomat austro-ungar care, aflat în misi­u­ne, s-a căsătorit cu japoneza Mitsuko Aoyama, fiica unei bogate familii de ne­gu­stori şi proprietari de pământuri din Tokyo. El, Richard von Coudenhove-Kaler­gi, a fost rezultatul acestei căsătorii. Şi scriitorul ameri­can Whittaker Cham­bers l-a descris pe viitorul iniţiator al pan-euro­pe­nis­mu­lui ca „fiind, practic, el în­suşi o organizaţie pan-europeană“, căci, adă­u­ga americanul (parcă confir­mân­du-l pe Hitler) „Coudenhoveşii au fost o familie bogată flamandă care a fugit în Aus­tria în timpul Revoluţiei Fran­ce­­ze, iar Kalergis a fost o familie gre­ceas­că bo­­gată, din Creta. Linia a fost încrucişată mai departe cu polonezi, norvegieni, bal­tici, fran­cezi şi ger­mani, dar, din moment ce familiile au fost, pe cât de se­lec­­ti­ve, tot atât şi de cosmopolite, hibridizarea a fost un succes consistent.“

[2] Douglas Launcelot Reed, The Controversy of Zion, 1978.

[3] Emilian M. Dobrescu, Atlas Masonic. După „Marele Război“ (primul Răz­boi Mondial), la 12 sep­tem­brie 1926, sub patronajul Asociaţiei Maso­ni­ce In­ter­­naţionale, Marea Lojă Iugoslavia a or­ga­­ni­zat un Convent Ma­so­nic Internaţional la care au participat reprezentanţii a 20 de obedienţe ma­so­ni­ce din 15 ţări eu­ro­pe­ne, precum şi 2 obedienţe americane. Eveni­men­tul s-a repetat în 1934, când 60 de reprezen­tanţi ai maso­ne­riei euro­pe­­ne s-au reunit, tot la Belgrad, pentru a stabili un nou plan co­mun de ac­ţi­­une… În acelaşi an, Iugoslavia îm­pre­ună cu Grecia, Ro­mâ­­nia şi Turcia, for­mau „În­ţe­le­­ge­rea Balcanică“.

[4] William Guy Carr, Pawns in the game, 1978.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*