Remember

Nedumeriri şi suspiciuni – România şi Occidentul (III)

                     ILUZIA LIBERTĂŢII ÎNTR-O LUME CAPTIVĂ De trei decenii, luna decembrie […]

 

                   ILUZIA LIBERTĂŢII ÎNTR-O LUME CAPTIVĂ

De trei decenii, luna decembrie vine cu colinde şi cu discuţii televizate despre ceea ce unii chiar cred că ar fi fost „revoluţia din 1989”, doar pentru că în acea perioadă au fost dumnealor în stradă, unde, de la un moment anume, au strigat „Jos aia!” ori „Jos Ăla!” sau, într-adevăr dramatic, au văzut cu ochii lor cum cineva de lângă ei moare împuşcat, parcă de nicăieri şi parcă de peste tot. Această criză de inedit romantism se manifestă într-o perioadă fixă a anului, ca marile posturi, după care ne înzdrăvenim şi mergem la schi.

                      UN COMANDANT SUPREM ŞI UN UZURPATOR

Mi s-a reproşat că am pus sub semnul întrebării autenticitatea afirmaţiei conform căreia Victor Atanasie Stănculescu ar fi fost numit ministru al Apărării de N. Ceauşescu, precum şi faptul că acesta din urmă ar fi „fugit”. Deşi nu au fost însoţite de dovezi sau indicii, respectivele critici m-au determinat să acord evenimentelor din decembrie 1989 mai mult spaţiu decât îmi propusesem. Pentru început, reamintesc câteva fapte privind cele două personaje centrale din primul tabloul al acestui spectacol însângerat – un şef de stat şi un general uzurpator cu tupeu şi cu sprijin extern.

Cum „Istoria loviturilor de stat în România”, lucrarea lui Alex Mihai Stoenescu, este adesea citată, o voi folosi şi eu, pentru a analiza prin ea percepţia majorităţii celor care scriu despre „decembrie 1989” (AMS, ILSR, IV). De asemenea, plecând de la faptul că procurorii militari deţin informaţii autentice, unele fiind deja filtrate de judecători, voi reproduce şi din rechizitoriul din 30 decembrie 1997, prin care au fost trimişi în judecată Victor A. Stănculescu şi Mihai Chiţac, precum şi din cel întocmit unui număr de patru inculpaţi (în frunte cu Ion Iliescu) şi cinci suspecţi (primul fiind Petre Roman), la 5 aprilie 2019, în Dosarul nr. 11/P/2014 (R. – 2019).
                                                                         *
„VICTORAŞ”. Toată lumea a auzit (cei mai mulţi chiar cred) că sus, pe terasa Comitetului Central, Elena Ceauşescu i-ar fi spus lui Stănculescu: „Victoraş, să ai grijă de copii!”, de parcă pleca într-un lung concediu, pe o altă planetă, iar Zoe, Nicu şi Valentin erau preşcolari, într-o grădină de copii. Ce aşteptări să fi avut de la dom’ general? Să le pună unt pe pâine şi să-i ducă să facă nani nu mai târziu de ora 22?
„Victoraş”? În clipe atât de tensionate, un om irascibil ca Elena Ceauşescu alinta în public „ditai calul”, de 61 de ani? Să fi folosit aparatul de dezinformare această formulare pentru ca noi să credem mai uşor că aveau deplină încredere în el, că plecaseră liberi (de aceea s-a şi spus că ar fi fugit) şi să facă verosimil zvonul conform căruia Ceauşescu l-ar fi numit ministru, în locul defunctului Milea?

Dar el, comandantul suprem, care tocmai ceruse unităţilor militare să nu mai asculte decât ordinele lui, n-a avut nici un cuvânt a-i spune? Ar fi plecat fără să facă un transfer de autoritate, lăsând Armata debusolată?
                                                                         *
STAREA DE NECESITATE. A. M. Stoenescu oferă o succintă „Cronologie a evenimentelor din decembrie 1989” (ILSR, IV, anexa 2), în care găsim: „VI. Stare de ASEDIU neoficială şi ilegală la Timişoara – 19 decembrie 1989

Aşa o fi fost, dar la 19 decembrie Ceauşescu nu se afla la Teheran? Iar în şedinţa CPEx din 17 decembrie, ca şi în teleconferinţa din 21 decembrie (18:00), nu a vorbit de „starea de NECESITATE”? De exemplu:
■ 17 decembrie (CPEx) – „Când am dat ordin să aplicaţi starea de necesitate, cu ce o aplicaţi, cu bâta?! Când am spus «stare de necesitate», ce înseamnă pentru voi «stare de necesitate», cu bâta?”
■ 21 decembrie (teleconferinţă) – vorbeşte pe larg despre „starea de necesitate”.
■ 22 decembrie, ora 10:51 – decretul citit la TVR începe astfel:
§ „Art. 1. Se instituie STAREA DE NECESITATE pe întreg teritoriul țării. Toate unitățile armatei, ministerului de interne și formațiunilor gărzilor patriotice sunt puse în stare de alarmă.”

Luarea unei asemenea decizii era atributul preşedintelui, care „În interesul apărării Republicii Socialiste România, al asigurării ordinii publice sau a securității statului, în caz de urgență, în unele localități sau pe întreg teritoriul țării, instituie STAREA DE NECESITATE” (Constituţia RSR, 1974, art. 75, pct. 13).
Atare măsură era decisă spre a înlătura urmările unor dezastre sau pentru a elimina eventuale pericole, care – sub o formă oarecare, alta decât invazia străină – constituiau un risc pentru securitatea naţională.
Primul decret prin care s-a instituit starea de necesitate avea „în vedere cutremurul care s-a produs în seara zilei de 4 martie 1977 și care a provocat victime omenești și importante pagube materiale, pentru a se asigura înlăturarea urmărilor cutremurului și împiedicarea producerii de noi pagube…” (nr. 58/5 martie 1977). Prin el, erau mobilizate toate forţele Ţării şi, precum ştiu cei care au trăit acele zile, am reuşit să acţionăm „în deplină unitate” şi cu extremă eficienţă.

În 1989, motivaţia a fost alta: trebuia stopată „încălcarea gravă a ordinii publice, prin ACTE TERORISTE, de VANDALISM și de DISTRUGERE a unor bunuri obștești”. Peste 300 dintre vitrinele din centrul Timişoarei fuseseră sparte, multe fiind şi golite de lume harnică, oameni pricepuţi au blocat tancuri şi au incendiat părţi dintr-o unitate militară etc. În atari circumstanţe, punerea „în stare de alarmă” a Armatei şi a Internelor, interzicerea „circulației în grupuri mai mari de 5 persoane” sau „pe timpul nopții, începând cu ora 23” erau măsuri deplasate?

Când Ioachim Moga a cerut: „vă rugăm să instituiţi, pentru câ¬teva zile măcar, starea de necesitate şi în oraşul Cluj”, întâi a răspuns Silviu Curticeanu („Nu este cazul”), dar Ceauşescu, pentru liniştire, a lăsat o portiţă deschisă: „Vom analiza această problemă. Măsurile pe care le-am spus să le luaţi reprezintă mai mult decât starea de necesitate. Aceasta nu rezolvă problema. Problema este legată de a trece la MOBILIZAREA partidului, la crearea detaşamentelor de luptă, la mobilizarea tineretului, a femeilor, a poporului. ACEASTA ESTE STAREA DE NECESITATE, aceasta trebuie să fie starea de necesitate!” (teleconferinţa din 21 decembrie, ora 18:00).

În Codul Penal, deşi se deosebeau sub multe aspecte, „starea de necesitate” (art. 45) şi „legitima apărare” (art. 44) aveau unele similitudini: „Nu constituie infracţiune fapta prevazută de legea penală, săvârşită în stare de necesitate. // Este în STARE DE NECESITATE acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al sau ori al altuia sau un interes public. // Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârşit fapta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

                 MINISTRU AL APĂRĂRII. PRIN AUTO-INVESTIRE?

„…senatorul Sergiu Nicolaescu afirmă că «între orele 09.30 – 13.00 MApN a fost condus de GRUPA OPERATIVĂ, fiind lipsit de ministrul Apărării Naţionale sau adjuncţii săi». Probabil că senatorul a fost dezinformat, dar lucrurile nu au stat aşa. Oficial, inte[r]regnul (?) respectiv a durat aproximativ 30 de minute. În realitate, LA NUMAI CÂTEVA MINUTE de la moartea lui Milea, Stănculescu a fost numit ministru şi recunoscut ca atare de generalii aflaţi în grupa operativă.” (AMS, ILSR, IV, p. 378).
Nu se supralicitează?

Nu contest că grupa operativă l-o fi socotit şef pe Stănculescu, acesta nefiind unicul TRĂDĂTOR din Armată, iar trădătorii au, şi ei, o ierarhie. Este însă acest lucru o dovadă că ar fi fost numit ministru? Dacă Milea a ieşit din joc la 9:30, l-ar fi numit Ceauşescu aproape INSTANTANEU, când el încă se afla sub puternica influenţă a evenimentului? Să se fi grăbit, când ştia că, dacă-l trădase, Milea nu era singur? Oare nu (şi) din acest motiv, peste nici o jumătate de oră, la 09:54, a fost dat ORDINUL că, din acea clipă, „se execută NUMAI ordinele comandantului suprem”? Şi-apoi, cu cine îl înlocuia pe Milea: cu Stănculescu, pe care, cu nici 48 de ore în urmă, îl însărcinase să fie „comandant militar unic” la Timişoara? Şi-ar fi imaginat Ceauşescu că acesta părăseşte comanda şi revine în Capitală de capul lui, ca un civil rebel şi viclean, care îşi pune piciorul în ghips ca să-şi inducă superiorii în eroare? Şi când – cum-necum – cei doi se aflaseră între patru ochi, ce se întâmplase? Ceauşescu îl servise cu o cafea şi îl întrebase conspirativ: „Auzi, am un post liber. N-ai vrea să fii ministru al Apărării? Dar să nu te sinucizi şi tu!”

Chiar nu surprinde pe nimeni faptul că Stănculescu ar fi fost numit ministru, fără ca acest lucru să fi fost transmis măcar telefonic grupei operative, astfel încât cuvântul lui să capete altă greutate? Nu ar fi anunţat Marele Stat Major?

Generalul Guşă, şeful acestei structuri, relata (1993):

„Reporter: Cum aţi fost primit? VI S-A COMUNICAT CĂ VICTOR STĂNCULESCU E NOUL MINISTRU AL APĂRĂRII?
Ştefan GUŞĂ: NU, NICI N-AM AVUT TIMP DE DISCUŢIE. Atunci au pătruns pe uşă Ion Iliescu, Petre Roman, Voican Voiculescu. Ne-am aşezat la masa de consiliu. CASETA VIDEO CU DISCUŢIILE este la Armată, la o unitate specială.”

Interesantă trebuie să fie această casetă video! De ce oare Armata o păstrează doar pentru sine, când NE PRIVEŞTE şi avem dreptul să îi cunoaştem conţinutul?

„Dovada” de bază privind numirea lui Stănculescu în funcţia de ministru al Apărării se găseşte în stenograma CPEx din 22 decembrie (text reconstituit din memorie, câteva zile mai târziu, la Ministerul Apărării Naţionale). Întrebat fiind de Manea Mănescu: „Cine îi ia locul?” (lui Milea), întâi ar fi intervenit Dăscălescu, cu câteva cuvinte neverosimile („Are grijă şeful statului”), după care Ceauşescu ar fi răspuns doar atât: „L-am chemat pe PRIMUL adjunct şi este deja la dispoziţia mea. Lucrează aici.

Nu sare în ochi faptul că nu precizează numele înlocuitorului? S-ar fi gândit careva din CPEx că este vorba de un general aflat în misiune la Timişoara? „L-am chemat” este totuna cu „l-am numit ministru”? Putea să numească un ministru fără să-l înştiinţeze, măcar, pe premierul Dăscălescu, acesta fiind, conform Constituţiei RSR, cel care trebuia să îl propună (art. 75)? Dacă N. Ceauşescu ar fi avut o asemenea intenţie, nu i-ar fi cerut şefului Guvernului, care era martor la discuţie, să îndeplinească formalităţile?

Televiziunea a anunţat instituirea „stării de necesitate pe întreg teritoriul ţării”, precum şi decesul lui Milea (ora 10:51), dar NU ŞI NUMELE SUCCESORULUI său.

                                                                         *
A. M. Stoenescu: „…din noaptea de 20 spre 21 decembrie, generalul Stănculescu se eschivează şi încearcă să-şi ÎNSCENEZE o criză de colecist în spitalul din Timişoara, dispărând mai multe ore. Conform propriei mărturii, tot în acea noapte ŞI-A SCRIS DEMISIA din Armată. Ajuns la Bucureşti, îşi pune piciorul în ghips la Spitalul Militar, tot PENTRU A EVITA EXECUTAREA ORDINELOR LUI NICOLAE CEAUŞESCU. Toate aceste manevre conduc la concluzia că generalul Victor Atanasie Stănculescu era cel puţin avizat asupra evenimentelor care urmau să se petreacă în România, dacă nu cumva, măcar prin relaţia cu spionul maghiar Arady, a şi contribuit la declanşarea lor. CHEMAT DE CEAUŞESCU şi numit ministru al Apărării, el dă o lovitură de stat militară, APOI îl evacuează cu elicopterul pe şeful statului din sediul Puterii şi probabil că a fost şi autorul ordinului de doborâre a acelui elicopter.” (ILSR, IV, pag. 719).

Dacă Stănculescu întâi „dă o lovitură de stat militară” şi abia „APOI îl evacuează cu elicopterul pe şeful statului”, în ce temei mai invocă A.M. Stoenescu „fuga dictatorului” (pag. 206) sau „fuga lui Ceauşescu” (în repetate rânduri)? Prima grijă a puciştilor nu este aceea de a reţine sau chiar de a-l lichida pe cel al cărui loc vor să-l ocupe?

Se încearcă separarea lui Stănculescu de cei care pregăteau „evenimentele”, de parcă el ar fi apărut accidental în tărăşenie, fiind asimilat de alde Arady în mod spontan? Oare nu a fost el un executant-paravan, îndărătul căruia s-au ascuns cei care au gândit şi au susţinut violenta schimbare de regim?
Milea să fi fost asasinat pentru a-i face loc acestui prim-adjunct care, având pe mână Direcţia de înarmare, era cu… priză în străinătate? În cazul în care Stănculescu nu ar fi ajuns la C.C. (chemat de comandantul suprem, mânat de soartă sau trimis de alţii cu „treabă”), Ceauşescu nu ar mai fi „fugit”? Stănculescu era „capsa detonantă”?

Iniţial, întrucât morţii nu te contrazic, acesta a declarat că ar fi venit în Capitală cu acordul lui Milea (ba chiar, Comisiei senatoriale îi spune că acesta „insista să vin la CC” – septembrie 1994), apoi, cum se vede în pasajul de mai sus, chiar de Ceauşescu. Minte în ambele cazuri. Dacă ar fi spus adevărul, nu trebuia numit un alt „comandant unic al tuturor forţelor armate” pentru Timişoara? În plus, pentru coordonarea activităţii „rapid şi obiectiv”, după teleconferinţa din seara de 21 decembrie, Ceauşescu a anunţat instituirea unei comenzi unice, asigurate de miniştrii Apărării şi Internelor şi de şeful DSS, „desigur, sub conducerea comandantului suprem”. Spre final, a precizat: „Secretariatul de coordonare, deci cel care urmăreşte întreaga activitate, este Silviu Curticeanu, ca secretar al comandamentului unic. El va urmări întreaga activitate şi-mi va raporta.”

Nu era cam mare aglomeraţia, ca să mai fie loc şi pentru Stănculescu?

În ipoteza în care acesta ar fi vrut într-adevăr să „evite executarea ordinelor lui Nicolae Ceauşescu”, de ce a mai venit în Bucureşti? Nu era mai firesc să rămână pe Bega, unde lucrurile se liniştiseră şi unde, afară de diversioniştii lui, nimeni nu primise ordin să tragă „în plin”, după cum susţin unii?
                                                                         *
Citez dintr-o conversaţie a lui Alex Mihai Stoenescu cu V. A. Stănculescu:

„AMS: MERGEŢI ŞI OPRIŢI! Era vorba de oprirea oamenilor care se apropiau de centru.
VAS: Eu am profitat de acest ordin dat într-adevăr aşa de Ceauşescu… UITE CĂ EU UITASEM AMĂNUNTUL ĂSTA, dar mi-a ordonat «OPRIŢI!», şi eu am spus: «Da, opresc». Eu am oprit forţele care erau aduse de Milea din ţară la margine (la periferiile Bucureştilor, n.a.).
AMS: Trupele OPRITE pe Olteniţei.
VAS: Da, am speculat ordinul de oprire a MUNCITORILOR şi eu am oprit trupele.
AMS: Vreau să RECONSTITUIM: aţi ieşit de la Ceauşescu şi v-aţi dus la grupa de generali. Erau acolo Hortopan, Eftimescu, Pîrcălăbescu, cred că deja era şi Voinea. LE-AŢI COMUNICAT CĂ SUNTEŢI NUMIT MINISTRU AL APĂRĂRII?
VAS: Erau panicaţi, erau terminaţi, speriaţi, se împuşcase Milea şi, cînd m-au văzut şi le-am spus, s-au refăcut.
AMS: V-au recunoscut ca ministru.
VAS: Nu ştiu dacă aşa, dar i-am anunţat, plus că nu cu ei…
AMS: V-aţi dus apoi sus la centrul de comunicaţii, unde erau transmisioniştii. Maiorul Tufan [cel cu al cărui pistol s-a(r fi) sinucis Milea] era jos şi a mers cu dvs. sus sau l-aţi găsit sus?
VAS: L-am găsit sus.
AMS: Ce ordine i-aţi dat?
VAS: V-am spus. Am profitat de ordinul lui Ceauşescu şi am dat ordine invers.
AMS: Domnule general, discutăm pe documente. Am documente originale, vi le voi arăta, eu ştiu ce ordine aţi dat. Cunoaşteţi unde am lucrat eu?
VAS: Da, Direcţia de Relaţii Publice… sub Babiuc. Ştiu!
AMS: Am studiat ordinele venite la Armata 1. Între 10.07 şi 10.30 aţi dat CINCI ORDINE. Primul opreşte trupele pe Olteniţei, dar următoarele patru… «Nu se trage, se parlamentează cu manifestanţii».
VAS: Aşa este. Prin grupa de comunicaţii mi se transmitea ce se întîmplă afară şi eu mi-am dat seama, aşa că am dat ordinele astea.
AMS: Aţi folosit indicativul RONDOUL, care era AL LUI MILEA.
VAS: Da, era al ministrului.” (ILSR, IV, pag. 719).

Să analizăm pe îndelete.

■ Din moment ce N. Ceauşescu îl acuza pe Milea de trădare, pentru că îi ascunsese „CRIMELE și DISTRUGERILE” din Timişoara, putea să-l trateze altfel pe Stănculescu, omul care fusese la faţa locului, care avusese în mână toată puterea militară din oraş, dar nu îl informase complet şi corect asupra situaţiei de acolo?
■ „Mergeţi şi opriţi!”, i-ar fi ordonat Ceauşescu LUI STĂNCULESCU. Oare?

1) Ordinul de OPRIRE a trupelor „pe Olteniţei” nu fusese dat încă de la ora 09:54, ÎNAINTE ca generalul să ajungă la C.C.?

În dialogul cu Dinu Săraru, generalul Stănculescu pretinde: „Generalii m-au informat că două regimente, unul de tancuri şi unul mecanizat de pe Şoseaua Olteniţei, au plecat din ordinul lui Milea spre piaţă şi se află în marş. Am ieşit din birou şi, în centrul de transmisiuni, am găsit un căpitan, acelaşi Tufan Marius [insul cu al cărui pistol s-a/a fost împuşcat Milea] … şi l-am întrebat CONSPIRATIV: «Ai legătura cu cele două unităţi aflate în marş?» La confirmarea lui, i-am spus: «Transmite-le numaidecât ORDINUL MEU să se întoarcă în cazărmi».”

În ce temei ar fi executat comandanţii regimentelor contraordinul „conspirativ” dat de acest general? Şi-apoi, „pe la zece şi ceva” (când Stănculescu a fost luat de acasă), regimentele chemate de Milea cel târziu la 09:30 încă nu ajunseseră „în piaţă”? În 40-45 de minute tancurile nu parcurseseră nici 9 km? Erau trase de cai?

2) V. A. Stănculescu: „Uite că eu UITASEM AMĂNUNTUL ăsta, dar mi-a ordonat «OPRIŢI!», şi eu am spus: «Da, opresc»”.

„Opriţi!” fiind esenţa acţiunii, putea fi „uitat”, ca un „amănunt” nesemnificativ? Nu seamănă acest „Mergeţi şi opriţi!” a prăjiturică servită de intervievator, parcă în amintirea zilelor petrecute la Direcţia de Relaţii Publice a MApN?

3) Aşa cum corect constată Stoenescu, şeful Statului „intenţiona să dea ordine PRIN EFTIMESCU, adjunctul şefului MStM, ofiţerul cu funcţia cea mai înaltă aflat în preajma sa”? De ce, brusc, ar fi transmis ordinele printr-un intermediar aflat acolo într-o calitate nici astăzi clarificată, din seara de 20 decembrie 1989, Stănculescu fiind, în acel moment, „COMANDANT UNIC al tuturor forţelor armate” din Timişoara (R. – pag. 47)?

Click pe imagine pentru mărire!

Această „funcţie” ne aminteşte de declaraţia colonelului Ion Dureci, şef al Miliţiei Judeţului Dâmboviţa în 1989, consemnată în „Martori ai istoriei trăite” (1998, p.11): ,,În noaptea de 21/22 decembrie, am primit de la COMANDAMENTUL DIN TIMIŞOARA ordin să asigurăm, în caz de nevoie, cazarea unui număr de peste 30 de persoane ÎN ARESTUL NOSTRU” (vezi IRRD, „Caietele Revoluţiei”, nr. 5/2007, p. 57).
În ipoteza în care informaţia este corectă, putea fi dat un asemenea ordin fără ştirea şi acceptul lui Stănculescu? Cine să fi fost persoanele vizate? Dacă erau timişoreni, să fi fost capii care vorbeau din balconul Operei? Pare plauzibil, dar nu în cazul unuia ca Stănculescu, care urmărea să atragă lumea în stradă, nu s-o sperie, lăsând-o fără lideri. La şedinţa CPEx din 17 decembrie, afară de şeful Statului, participaseră 29 de de persoane plus 2 invitaţi. Să fie o coincidenţă sau a mai fost un plan, care nu-i viza numai pe soţii Ceauşescu, pe Bobu şi pe Mănescu?

■ Întrebarea: „Le-aţi comunicat că sunteţi numit ministru al Apărării?” şi replicile lui Stănculescu sunt atât de pueril-viclene, încât merită să fie reamintite:
„VAS: Erau PANICAŢI, erau terminaţi, speriaţi, se împuşcase Milea şi, când m-au văzut şi LE-AM SPUS, s-au refăcut.
AMS: V-AU RECUNOSCUT CA MINISTRU.
VAS: NU ŞTIU DACĂ AŞA, dar i-am anunţat, plus că nu cu ei…”
„I-am anunţat…” Cum să ne imaginăm că ar fi decurs „informarea”? Stănculescu a mers aţă către cei patru şi le-a spus: „Camarazi, am venit să vă spun că tovarăşul preşedinte tocmai m-a numit ministru al Apărării”? Iar ei, ca nişte orfani de cazarmă aflaţi în pragul unui atac de panică, brusc au înflorit de fericire, venindu-le inima la loc?

Dacă Hortopan, Eftimescu, Pârcălăbescu şi Voinea l-au „RECUNOSCUT ca ministru”, să înţelegem că, în varianta în care pretinsa numire ar fi fost reală, puteau să o conteste, alegându-şi singuri şeful? Cât priveşte importanţa lui Stănculescu în Minister, ne spune chiar el: „Mergea ministrul în faţă şi noi mergeam după el… era ministrul, şeful Marelui Stat Major…, Ilie Ceauşescu şi eu ERAM AL PATRULEA TOTDEAUNA…” (dialog cu Dinu Săraru – „Generalul revoluţiei cu piciorul în ghips”, 2005)

O completare. Întrucât am descoperit actul normativ care stipula că MApN nu avea un singur prim-adjunct, citez prevederea care interesează (articolul 17 din Decretul nr. 39/09 februarie 1985, care modifică unele prevederi ale Decretului nr. 444/1972 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale): „Ministerul are în conducerea sa un ministru, DOI prim-adjuncţi ai ministrului şi patru adjuncţi ai ministrului, din care unul este secretar al Consiliului Politic Superior al Armatei. // Prim-adjuncţii şi adjuncţii ministrului se numesc prin decret prezidenţial, iar atribuţiile acestora se stabilesc de consiliul de conducere al ministerului” (al cărui birou executiv era alcătuit din ministru, prim-adjuncţi şi adjuncţi).

■ „Aţi folosit indicativul RONDOUL, care era al lui Milea”, spune Stoenescu, parcă deloc surprins de faptul că era indicativul cuiva care tocmai MURISE şi pentru care încă nu fusese ales un înlocuitor. Putea Stănculescu să folosească indicativul MINISTRULUI Apărării Naţionale fără să comită infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale (Codul penal, art. 240)? Oare s-a grăbit să dea „cinci ordine” în mai puţin de o jumătate de oră („între 10.07 şi 10.30”), deoarece încă nu fusese anunţată sinuciderea lui Milea, căruia i s-a substituit? Oricum, nu este ciudat că a fost ascultat, în ciuda ordinului de la ora 09:54: „Toate unităţile armatei execută NUMAI ordinele comandantului suprem”?

GURA PĂCĂTOSULUI… În dialogul cu Dinu Săraru, generalul Stănculescu povesteşte cum, pe când „Milea trăia”, a fost sunat „pe telefonul militar”: „…ofiţerul principal mi-a spus: «VĂ CAUTĂ TOVA¬RĂŞUL MINISTRU! VĂ ROAGĂ SĂ VENIŢI la sediul CC». Era NOUĂ ŞI JUMĂTATE CÂND M-AM ÎNTORS de la spital; PE LA ZECE ŞI CEVA, din nou, dă ofiţerul principal telefon şi mi-a raportat că la sediu s-a întâmplat ceva, fără să-mi spună ce anume, şi imediat trebuie să mă prezint acolo. Iar am spus: «Da, vin imediat, o să mă îmbrac şi vin!» A treia chemare a fost… a venit o maşină trimisă de Curticeanu, cu doi băieţi sau trei, doi parcă, de la Direcţia a V-a, îmbrăcaţi civil… «Ştiţi, ne-a trimis tovarăşul Curticeanu să vă luăm repede, să mergem la sediu». Pe drum mi-au spus că Milea s-a sinucis, că a murit şi cam atât.”
Dacă s-a întors acasă la „nouă şi jumătate”, ora la care s-a(r fi) sinucis Milea, când l-ar mai fi chemat acesta? Cât de credibilă este succesiunea apelurilor, aşa cum o prezintă el? Înainte de 09:30 l-a(r fi) sunat Milea, „pe la zece şi ceva” un ofiţer anonim (care n-a precizat nici motivul, nici în numele cui vorbea), după care, fără să fie înştiinţat în prealabil (putea să plece între timp), s-ar fi trezit cu o maşină trimisă de şeful de cabinet al lui Ceauşescu?

Curticeanu pare introdus în naraţiune pentru a ne duce la Ceauşescu: „Curticeanu mi-a spus: «Vezi că te aşteaptă tovarăşii!», dar, de fapt, ei nu mă aşteptau în birou, erau deja în anticamera aia, unde se afla, de fapt, secretariatul. M-au întrebat: «Ce-i cu tine, de ce ai venit aşa târziu?»”

Era firesc ca şeful Statului să fie surprins că a „venit aşa TÂRZIU”, când acesta nu îl chemase, ştiind că este la Timişoara, unde fusese numit „comandant militar unic”? Oare atunci când a dat cu ochii de el, nu era mai naturală întrebarea: „CE CAUŢI AICI?”

„Erau deja PANICAŢI, pot să spun. «Vezi care este situaţia. Sunt nişte UNITĂŢI CARE TREBUIE SĂ VINĂ ÎN PIAŢĂ. Vezi unde sunt, când vin, şi mai repede!»”

În mod evident, Stănculescu încearcă să-l prezinte pe Ceauşescu nu numai speriat, ci şi dependent de el şi doritor să se înconjoare de cât mai multă armată. Probabil, ca să dea credibilitate „fugii”. Nicolae Ceauşescu a avut defectele lui, dar era vreun sperios? N-a dovedit „procesul” că n-a intrat în panică nici în faţa morţii? În plus, Alex Mihai Stoenescu scrie privitor la nota telefonică nr. 37:

„Conţinutul ordinului de la ora 09.54 a fost: «Toate unităţile armatei execută NUMAI ordinele comandantului suprem. Toate unităţile din Târgovişte şi Mihai Bravu se concentrează în Bucureşti ÎN CAZĂRMILE DIN ŞOSEAUA OLTENIŢEI».
Nicolae Ceauşescu PRELUASE COMANDA DIRECTĂ a Armatei şi intenţiona SĂ DEA ORDINE PRIN EFTIMESCU, adjunctul şefului MStM, ofiţerul cu funcţia cea mai înaltă aflat în preajma sa” (ILSR, vol. IV, pag. 377).

Ceauşescu încercase să preia „comanda directă a Armatei” încă din 17 decembrie, când îi acuzase de trădare pe Milea, Postelnicu şi Vlad (propusese demiterea lor, dar nu fusese susţinut de membrii CPEx – dovadă că, totuşi, nu acţiona discreţionar nici măcar în momentele dificile). În 22 decembrie a apucat să-şi anunţe intenţia, prin această notă telefonică, după care a fost arestat? Ce sens avea să „fugă”, la numai două ore după ce „preluase comanda directă” şi când, teoretic, se afla într-o clădire extrem de sigură, iar mulţimile de afară nu erau violente? Şi unde mergea? La Snagov? Ca să… ce?

Cum Stănculescu a declarat că la 09:54, când a fost emisă nota telefonică, se afla în drum spre casă, habar n-având de moartea lui Milea, nu rezultă – încă o dată – că nu el, ci CEAUŞESCU ÎNSUŞI ORDONASE ca tancurile şi trupele venite de la Târgovişte şi de la Mihai Bravu să NU pătrundă în oraş? ASUMAREA comenzii directe a Armatei şi OPRIREA blindatelor la periferia Capitalei reprezintă dovezi că „erau deja panicaţi”, cum susţine Stănculescu? Neliniştea (spaima chiar) poate fi generată numai de nesiguranţa privind securitatea propriei persoane? De ce anume se temea atunci Ceauşescu?

Aşa stând lucrurile, nu devine legitimă întrebarea dacă nu cumva STĂNCULESCU MINTE CU NERUŞINARE atunci când afirmă că N. Ceauşescu aştepta cu nerăbdare sosirea acelor unităţi militare „în piaţă”? În ce scop ar fi dat acest ordin? Ca să incendieze tancurile Biblioteca Centrală Universitară, distrugând O JUMĂTATE DE MILION DE TITLURI, printre care şi cărţi vechi, 12.000 de volume de carte bibliofilă, hărţi rare etc., înainte să o facă Iliescu-şi-ai-lui?

Click pe imagine pentru mărire!

Dacă el socotea vitală prezenţa respectivelor trupe în preajma CC-ului, nu ar fi avut nici o reacţie când ar fi văzut că nu mai sosesc? Nu ar fi luat legătura cu generalul Eftimescu sau cu altcineva din grupa operativă, aflând astfel adevărul? Dar, mai ales, într-un birou alăturat nu se afla Silviu Curticeanu, cel care fusese desemnat secretar al comandamentului unic cu nici 24 de ore în urmă, având sarcina să urmărească „întreaga activitate”, spre a-i putea raporta oricând comandantului suprem?

                                                                       *
O ENIGMĂ? De ce ordonase Ceauşescu ca tancurile şi trupele de la UM 01303 Târgovişte, UM 01057 şi UM 01069 Mihai Bravu, aflate în drum spre Capitală, să nu pătrundă în oraş, ci să se concentreze „în cazărmile din Şoseaua Olteniţei”, în loc să facă o demonstraţie de forţă? El ceruse să fie aduse? Dacă „da”, ce se întâmplase pe urmă? (Clik pe fotografiile de mai jos pentru mărire!)

Comunicatul TVR de la ora 10:55 conţine şi una dintre acuzaţiile pe care i le aducea lui Vasile Milea: „A INFORMAT FALS în legătură cu situaţia din ţară, NESPUNÂND NIMIC DESPRE CRIMELE şi distrugerile din Timişoara”.

Ştia Ceauşescu că diverse forţe străine, folosind „mână de lucru” autohtonă, doreau să pună în locul lui pe cineva mai docil, care să adopte o anumită legislaţie, favorabilă lor? Probabil că da, din această cauză vorbind de „politica anticomunistă de destabilizare a situaţiei din ţările socialiste, în care Statele Unite ale Americii au un rol activ” (27 noiembrie 1989) şi cerându-i lui Gorbaciov să nu discute cu George Bush la Malta „situaţia din ţările socialiste”. La teleconferinţa din 17 decembrie este şi mai explicit:
§ „Este o adevărată LOVITURĂ DE STAT, AŞA-ZIS PAŞNICĂ! Antisocialistă! (…) Am stabilit să nu mai primim în perioada următoare turişti străini şi să nu mai aibă loc nici aşa-zisul mic trafic de frontieră. Îl suspendăm! Vom reveni mai târziu.”

Să nu se fi aşteptat ca inamicii să meargă atât de departe, ajungând să omoare în mod (cvasi?)dement lumea de pe stradă? Asemenea acţiuni, numite astăzi „acte de terorism”, să-l fi luat pe nepregătite? Şi, cum Armata, Securitatea şi Miliţia la un loc nu reuşeau să identifice şi să anihileze aceste forţe AGRESIVE şi CRIMINALE, să nu se fi întrebat dacă nu cumva inamicul se afla chiar în rândurile lor? Iar de-a(r fi) fost aşa, nu era Ţara într-un pericol cu mult mai mare decât bănuise?

Referirea într-un comunicat oficial la „crime”, adică la INFRACŢIUNI GRAVE, comise de inşi necunoscuţi, nu este de natură să indice că situaţia scăpase de sub controlul voinţei politice, acţionând – poate – chiar împotriva acesteia? Pe lângă vieţile pierdute şi pe lângă pagubele materiale, nu era afectată şi legătura dintre autorităţi şi muncitorime, dinamitând temelia regimului socialist, căruia Ceauşescu îi dedicase toată viaţa lui?

          A ORDONAT CEAUŞESCU SĂ SE TRAGĂ ASUPRA MULŢIMILOR?

Referitor la acest subiect, A. M. Stoenescu scrie fără ezitare: „Ordinul de a nu se trage în oameni. ACEST ORDIN A FOST DAT DE GENERALUL STĂNCULESCU. După ce a ieşit de la Ceauşescu – ÎNAINTE de ora 10.00 –, în calitate de nou ministru al Apărării, el s-a deplasat la grupa operativă, unde i-a întâlnit pe generalii Eftimescu şi Voinea. Le-a cerut acestora să-l informeze «cum este realizat dispozitivul de apărare din preajma CC şi de ce forţe dispune». Astfel, ca urmare a raportului pe care i l-au dat generalii – DECI, recunoscându-i autoritatea –, Stănculescu a aflat şi că se află în deplasare spre centrul oraşului încă trei regimente” (ILSR, IV, 378)

Putea Stănculescu să ordone să nu se deschidă focul „înainte de ora 10.00”, când el însuşi declară că la „zece şi ceva” era acasă? În ce calitate şi de unde ar fi dat ordinul? Cum susţine că atunci încă nu aflase de moartea lui Milea, ar fi cutezat?

                                Ce prevedea legislaţia vremii?

Articolul 28 din Constituţie suna astfel: „Cetățenilor Republicii Socialiste România li se garantează libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor și a demonstrațiilor”.

Articolul următor aducea însă nişte limitări: „Libertatea cuvântului, presei, întrunirilor, mitingurilor și demonstrațiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste și intereselor celor ce muncesc”.
Dacă dăm timpul înapoi, la greva minerilor (1977), când au participat aproximativ 30.000 de ortaci, nu au fost înregistrate distrugeri sau loviri de persoane şi nici nu au fost manifestări împotriva regimului.

Chemat în mod expres, Ceauşescu şi-a întrerupt şederea la mare, a mers în mijlocul lor şi le-a acceptat toate revendicările (îmbunătăţiri privind locuinţele, alimentaţia, îmbrăcămintea, condiţiile de muncă şi calcularea pensiilor). Cele 15 persoane care au fost condamnate ulterior, au fost acuzate – de la caz la caz – de ultraj, de apologia infracţiunilor şi/sau de ofensă adusă autorităţilor.

Zece ani mai târziu, la Braşov, pornind de la nemulţumiri salariale, câteva sute din cei 20.000 de salariaţi de la „Steagul Roşu” au constituit sâmburele unei revolte, dar, spre deosebire de mineri, l-au lovit pe primar şi au năvălit în Judeţeana de Partid.

„S-a aruncat cu tot ce era de propagandă, s-a dat foc la hârtiile comuniste. Au dat jos tabloul lui Ceauşescu de pe frontispiciul clădirii, l-au aruncat şi i-au dat foc”, relatează Marius Boeriu, un participant la evenimente şi, „După ce s-au distrus toate ÎNSEMNELE COMUNISTE de la Judeţeana de Partid, mulţimea s-a mutat la Primărie” („Adevărul”, 11 noiembrie 2017). – Urmările au fost mult mai dure decât în cazul grevei minerilor, sub pretextul (?) că fuseseră comise infracţiuni, dar nu a intervenit Armata.

În 1989, când violenţele au fost incomparabil mai mari decât cele de la Braşov-1987, fiind atacată inclusiv forţele armate, chiar şi cu arme de foc, şi când implicarea externă a fost (cu mult?) mai consistentă, Ceauşescu a apelat şi la Armată, cerând să fie aplicată legea (Decretul nr. 367 din 18 oct. 1971): „Am spus să trageţi în aer, somaţi, şi dacă nu, trageţi în picioare” (17 decembrie).

Poate că, aşa cum spun cei mai mulţi, acesta era un ordin criminal. Ce reacţie ar fi fost însă potrivită faţă de grupurile de necunoscuţi care au bătut şi batjocorit militari şi pompieri neînarmaţi (unii au fost spitalizaţi), au distrus sedii de instituţii şi au vandalizat magazine şi chioşcuri, au blocat cu surprinzătoare iscusinţă şenilele tancurilor, folosind răngi şi piese de fier beton cu diametrul de 3 cm îndoit în formă de „U”, anterior pregătite de oameni exersaţi, au incendiat – ironie! – maşini de pompieri şi au atacat cu cocteiluri Molotov chiar şi o unitate militară?

„În jurul orelor 15.00–16.00 (17 decembrie 1989) s-au înregistrat PRIMII RĂNIŢI prin ÎMPUŞCARE respectiv DOI MILITARI în termen. Asupra acestora s-a executat foc de ARMĂ AUTOMATĂ de persoane neidentificate. Armata trebuia PROVOCATĂ” (Raportul Comisiei senatoriale, referitor la evenimentele din 17 decembrie – pag. 86).

Sau: „La Timişoara între orele 16.00-17.00 (17 decembrie 1989) în timp ce se îndrepta spre unitate, o patrulă a observat că un grup de manifestanţi AU DEZARMAT subofiţerul de miliţie ce executa paza agenţiei CEC din zona hotelului Continental. Din grupul de manifestanţi S-A TRAS ASUPRA MILITARILOR un încărcător cu muniţie de pistol, fiind RĂNIT serg. Adrian Constantin Zaharia” (ibidem, pag. 89).

Un anume Sandu Hanus relatează: „…a apărut dinspre 6 Martie un camion cu militari fără prelată. ÎNAINTE DE A LE CUNOAŞTE INTENŢIA, un arădean a aruncat sticla pe ei. I-a nimerit. Cei mai mulţi dintre ei (militari n.n.) au sărit încercând să se dezbrace pentru că LE LUASERĂ HAINELE FOC… (pag. 176)” (ibid., pag. 95).

Despre întâiul civil rănit de glonţ în ziua de 17 decembrie vorbeşte un chirurg: „«Primul rănit în ziua aceea a ajuns la urgență pe la orele 14:40. E vorba de un tânăr împușcat în gambă, pe care l-am operat imediat», declara și Atanasie Bârzeanu, medic chirurg în același spital” („Libertatea”, 21 decembrie 2019).

Cel care îl rănise să fi fost oare din ACEEAŞI ECHIPĂ cu acela care îl împuşcase pe sergentul sus amintit (şi cu cel care reuşise „performanţa” de a aprinde uniforma unor soldaţi care nu-i făcuseră nimic?), scopul ambilor trăgători fiind antagonizarea militarilor şi a civililor?
Noi am fost revoltaţi când Ceauşescu a folosit cuvântul „huligani”, dar pentru cei în stare să comită asemenea fapte nu cumva e prea puţin spus?
În lumea largă cum or reacţiona autorităţile în asemenea situaţii? Cine dă o palmă sau scuipă un ofiţer din armata naţională primeşte o ciocolată de la Guvern, iar dacă împuşcă un soldat sau incendiază un tanc se alege cu o medalie?
                                                                         *
♦ CEAUŞESCU: „Sigur că nu putem trage în muncitori.” (şedinţa CPEx din 22 decembrie). Iar în timpul „procesului” afirmă: „Răspund la orice întrebare în faţa Marii Adunări Naţionale şi a reprezentanţilor CLASEI MUNCITOARE”, repetând această idee („Nu recunosc decât clasa muncitoare şi Marea Adunare Naţională!” etc.).

Pentru Ceauşescu, morţii Timişoarei erau dovadă clară a trădării. Este oare exclus să se fi gândit că scenariul de la Timişoara SE PUTEA REPETA şi în Bucureşti, omorând şi mai mulţi nevinovaţi? În mod cert, intuia ce se petrece. Ştia că în Ţară sunt spioni din toată Europa, îl acuzase direct pe Gorbaciov că distruge socialismul în Blocul Răsăritean, iar în ziua precedentă, când se produseseră tulburările din timpul mitingului, constatase: „Asta-i o provocare…” În cele două-trei ore care au despărţit momentul în care a aflat de crimele de la Timişoara de acela al arestării lui o fi bănuit, oare, că de acei morţi ar putea fi responsabile echipele noastre antrenate şi în lupta de GHERILĂ URBANĂ?

                                                   Ce spun faptele?

Pe de o parte, Ceauşescu nu a fost informat despre cei împuşcaţi la Timişoara înainte de 22 decembrie. De exemplu, din mărturiile colonelului Filip Teodorescu aflăm că superiorul lui a refuzat să trimită „o asemenea notă”, conţinând „situaţia absolut reală”. În acelaşi sens, „Adevărul” din 28 ianuarie 2015 publică un pasaj din „Evenimentul zilei” (28 iulie 1992), care citează din „ultimul raport al DSS-ului către Nicolae Ceauşescu” (Occidentul, Ungaria şi „turiştii” sovietici din decembrie 1989 [3]). Raportul priveşte perioada 16–20 decembrie şi în el se face referire la „vandalism”, „incendieri”, „huligani”, „incitatori” etc., se afirmă că „organele de stat sunt pe punctul de a descoperi aceşti autori”, care au „concepţii legionaro-fasciste” şi se precizează că au fost „reţinute şi puse sub anchetă peste 800 de persoane” (757, în alt paragraf), dar nu se spune NICI UN CUVÂNT despre vreo persoană rănită sau UCISĂ, ori despre folosirea armelor de foc.

Pe de altă parte, cele mai multe victime au apărut după reţinerea lui Ceauşescu, chiar în clădirea C.C. Iar dacă ne amintim că atât în 17, cât şi în 22 decembrie, în Piaţa Operei din Timişoara s-a tras din aceleaşi clădiri (conspirative?), nu apare suspiciunea că au fost ACELEAŞI PERSOANE, care în prima parte a misiunii lor au ucis pentru a produce revolta oamenilor împotriva regimului, iar în cea de a doua au încercat să creeze iluzia că ar avea loc o revoluţie, când, de fapt, era o lovitură de stat?

În şedinţa CPEx din 22 decembrie nimeni nu aduce vorba despre evenimentele din noaptea precedentă, iar despre morţi, nici atât. Dimpotrivă, T. Postelnicu spune: „Am înţeles de ieri că împotriva muncitorilor NU SE VA TRAGE”.

Nu rezultă că el fie nu dăduse un asemenea ordin în seara de 21 decembrie, fie, dacă o făcuse, acţionase împotriva celor stabilite în CPEx? Au cunoscut cei din Comitet ce se petrecuse în stradă? Aproape cert, „da”, însă cât de exacte or fi fost informaţiile lor?

               Ce se ştie despre „baricada de la Inter”? Să ne uităm peste unele mărturii.

Dan Iosif a declarat la Comisia Senatorială (dosar nr. 154/J.I.4): „Ei spun că au tras cu gloanţe oarbe, dar eu spun că au tras cu gloanţe trasoare (…) În seara de 21 decembrie, cineva a dat ordin SĂ SE TRAGĂ ÎN PLIN, se vede pe caseta filmată cum TIRUL ESTE COBORÂT SISTEMATIC (…) Când au văzut că nu pot să ne împrăştie au încercat să spargă baricada cu două TAB-uri (…) Dar după ora 00:00 au început SĂ TRAGĂ ÎN PLIN. Mă aflam cu portavocea în mijlocul străzii şi vorbeam de acolo mulţimii, pentru că, să vă spun cinstit, NU ŞTIU DACĂ AM FOST 100 DE OAMENI la ora 00.00 când a început să se tragă şi să se arunce cu grenade lacrimogene” (Stenograma nr. 89 din 28.04.1994).

Dacă erau numai O SUTĂ de persoane (sau chiar mai puţin), dacă stăteau grupat, dacă nu erau înarmate cu arme de foc şi dacă era limpede că acesta era „nucleul dur”, nu pare ciudat că nu a fost înconjurat şi ridicat de militarii şi/sau trupele de securitate, aflate în număr mult mai mare şi antrenate (şi) în asemenea scop? În ipoteza în care ar fi existat un ordin ca locul să fie „curăţat” cu orice preţ, primii care ar fi fost luaţi la ţintă nu ar fi fost vorbitorii (Dan Iosif sau Dumitru Dincă)? Au fost feriţi, după cum s-a întâmplat şi în cazul trupei de civili create în jurul lui Ion Iliescu?

Dan Iosif mai declară: „Pe la ora 00:00, pot să vă spun cu sinceritate şi frică de Dumnezeu că cineva a dat ordin să se tragă în plin, SĂ NU SE MAI ŢINĂ CONT DE NIMIC. Şi spun acest lucru pentru că în jurul orei 00:00, au începu să apară primele victime împuşcate ÎN ZONA PIEPTULUI. Până atunci [ora 00:00], mai cădea câte unul ici acolo, împuşcat ÎN PICIOR şi vă spun sigur că s-a tras de pe clădiri, adică pe clădirile Pescarul şi Dunărea, spun acest lucru pentru că sunt trăgător de elită. Unghiul de incidenţă al glonţului, mie îmi spune de unde se trage. Oamenii erau împuşcaţi în MUŞCHIUL PICIORULUI, din faţă, de sus în jos, iar glonţul ieşea în apropiere de articulaţia genunchiului.”

Aşadar, o vreme, trăgătorii s-au ferit să ucidă, ţintind „muşchiul piciorului”? Dacă s-ar fi dat apoi ordin „să nu se mai ţină cont de nimic”, mai avea cine să ne relateze astăzi despre acel incident? Chiar în cazul în care unii soldaţi, pentru a nu deveni ucigaşi, şi-ar fi greşit în mod deliberat ţinta, iar alţii n-ar fi nimerit din nepricepere, din mulţimea de arme automate existente acolo de câte era nevoie pentru a răpune circa o sută de oameni?

Click pe imagine pentru mărire!

Da, în acel loc şi în acele clipe au murit oameni, dar poţi să bagi mâna în foc pentru vreuna dintre atât de diversele relatări existente? De exemplu, procurorii scriu: „PROBATORIUL administrat a relevat că iniţial, forţele de represiune au executat focuri de armă în plan vertical sau într-un plan de 45 de grade, cu scopul de a-i INTIMIDA şi dispersa pe revoluţionari. Treptat unghiul de deschidere a focurilor de armă a coborât, astfel încât în jurul orelor 24:00, forţele de represiune au tras în plin asupra revoluţionarilor, rezultând NUMEROŞI morţi şi răniţi. // Represiunea a continuat până în jurul orelor 02:00 din 22 decembrie 1989, acţionându-se cu violenţă extremă. Au fost ARESTATE 1245 de persoane…” (R. – pp. 63-64)

Au rezultat „numeroşi morţi”? Altfel spus, nu se ştie CÂŢI dintre cei care au fost la baricada de la Inter au ajuns la Morgă în acea noapte? Cum s-a protejat grupul de circa o sută de oameni de zecile de militari care i-au luat în cătare şi au „tras în plin” timp de aproape două ore? Jurnaliştii străini cazaţi la Intercontinental nu au fotografiat sau filmat nimic din acest episod? A avut el amploarea care i se dă?
Dacă autorităţile au arestat 1245 de persoane, cum de s-au oprit tocmai la grupul (?) de circa o sută de manifestanţi?

Click pe imagine pentru mărire!

Mulţi povestesc despre baricadă, dar probele nu prea există, iar amintirile lor sunt uneori contradictorii. Una dintre polemicile repetate an de an îl priveşte pe Petre Roman. Conform propriei relatări, acesta a aflat de la soţie „că în zona Hotelului Intercontinental se formase o baricadă” şi s-ar fi dus să o vadă. Fostul premier povesteşte: „Am rămas la faţa locului, alături de celelalte persoane, până cu puţin înainte de miezul nopţii când asupra noastră s-a tras cu muniţie de război. Am văzut căzând în jurul meu oameni, au fost morţi şi răniţi.”

„Nu am fost prea mulți în acele ore la Baricadă, iar în momentul când s-a tras asupra noastră, de la scurtă distanță și fără nicio somație, ne mai aflam acolo 81. Dintre cei 81, au fost uciși mișelește 39 de camarazi – baricadiști” (16 decembrie 2019, situl Situl Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989).
Se pare că (mai?) nimeni n-a sesizat discreta lui prezenţă: „Și acum, în decembrie 2019, Petre Roman și-a revărsat pe la mai multe televiziuni minciuna sa primordială în legătură cu decembrie 1989: pretinsa prezență la «baricada de la Inter». // «Noi, cei care am fost la baricadă» … «am stat sub gloanțele dictaturii»… «nu eram mai mult de 100, cred că eram 81»… «am avut noroc că n-am murit»… «au căzut tineri lângă mine, au murit în brațele mele»… Cam așa sună detaliile unei plăsmuiri penibile. // Dintre cei prezenți cu adevărat la baricadă, nimeni nu confirmă că l-ar fi văzut și pe Petre Roman prin zonă.” (ziaristii.com, 23 decembrie 2019).

Nu ştiu cum o fi numărat Petre Roman „camarazii” morţi, dar este cert că numărul acestora variază de la condei la condei. De exemplu, cu zece ani în urmă, la 21 decembrie 2009, ProTV mărea numărul victimelor de la Intercontinental: „În acea noapte, 49 de oameni au murit, 700 au fost răniţi şi peste 800 au ajuns în arestul de la Jilava”.

Avea cineva interesul să fie cât mai mulţi morţi? Se pare că da: „12.000 de morţi legitimează altfel o revoluţie decât 200” (N. Militaru).

Cine a folosit dramele lor? N-or fi printre ei şi unii pe care, deşi nu îi cunoaştem decât după figură, i-am votat în repetate rânduri?

O cifră mai credibilă oferă „Cotidianul”, care informează la 23 decembrie 2016, preluând relatări direct de la medici ai IML:

  • „Bogdan Marţian, MEDIC LEGIST, a relatat că în noaptea de 21 decembrie, între orele 19.00 şi 5.00, la IML au fost aduse 18 CADAVRE. (…) Popov [procuror] a venit la orele 5.00-6.00 şi mi-a spus să fac identificarea şi un examen macroscopic extern, ceea ce am şi făcut”.
    Totodată, Mihnea-Petru Pârvu, militar în termen în 1989, povesteşte:
    § „Cu trei camarazi am încărcat, într-o dubă, 13 OAMENI care au murit, la asfinţit, lângă SALA DALLES. Am stat faţă în faţă cu revoluţionarii de la Inter. Eram doar un recrut. Pe 22, am fost dislocat la Radio. Întorseserăm armele” (superfidelis.ro, 20 decembrie 2009 – reluat, ulterior, de „Evenimentul zilei”).

Dacă ambele informaţii sunt corecte, ţinând cont de faptul că, la ora 19:00, când au fost aduse cele dintâi cadavre la IML, „baricada de la Inter” nu exista, ar fi hazardat să credem că 13 din cele 18 proveneau de la Sala Dalles? În această ipoteză, însă, o simplă scădere n-ar arăta că, dacă în acea noapte nu fuseseră ucişi oameni şi în altă parte, la Inter s-au stins 5, nu 49 de suflete? (A. M. Stoenescu afirmă că la Dalles ar fi murit 8 oameni, fapt care ar creşte la 10 numărul victimelor de la baricadă.)

Relatările privind cele petrecute la „baricada de la Inter” cuprind şi precizarea că, după distrugerea acesteia cu tancurile, autorităţile au făcut rapid curăţenie, astfel încât, două-trei ceasuri mai târziu, cei care ar fi trecut prin zonă nu ar fi putut bănui ce prăpăd fusese acolo. Unii afirmă că asfaltul a fost spălat cu detergent, pentru a îndepărta sângele celor morţi. Cred că s-au folosit şi substanţe chimice, dar în ce scop? Ca să înlăture bălţi de sânge sau urmele lăsate de maşinile incendiate?

Între rarele pelicule care au surprins evenimente petrecute în Capitală după ora 21:00 este şi cea a lui Paul Cozighian. Difuzată de TVR3, aceasta conţine în comentariu şi următoarea informaţie, privind faptele petrecute spre miezul nopţii: „Deşi ORDINUL A FOST SĂ SE ŢINTEASCĂ LA PICIOARE, apar primii morţi” (v. minutul 04:01).

 

Cine i-a omorât pe manifestanţii de la Inter (şi chiar şi pe unii de la Sala Dalles)? Era obligatoriu ca toţi să fi fost împuşcaţi de militari ÎN UNIFORMĂ? Securitatea şi DIA îşi culegeau informaţiile de la distanţă? Puţinele imagini existente arată că în zonă era beznă. Ştim însă că la Timişoara, s-a tras cu armă automată chiar şi împotriva militarilor, iar la Bucureşti, în şedinţa CPEx din 22 decembrie, Ion Radu a anunţat (pe la ora 10:00): „…am primit informaţii că pe Şoseaua Kiseleff a fost atacată, sau probabil că a cedat, o unitate militară şi S-AU DAT ARME care pot să înarmeze un batalion şi trei unităţi de foc”.
Cine ar fi îndrăznit să-i dezarmeze şi ce-or fi făcut cu armele respective?

                                                                 *
În „rechizitoriul” din 24 decembrie 1989, semnat şi susţinut de maiorul Dan Voinea, Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt acuzaţi – între altele – şi că ar fi ordonat „să se tragă în masele de demonstranţi care au manifestat paşnic”.

Click pe document pentru mărire!

Cum „procesul” a avut loc la trei zile după arestarea lor şi cum Armata deţinea întregul control, dacă ar fi existat vreun ordin ilegal dat de comandantul suprem, oare echipa care i-a asasinat nu l-ar fi mediatizat intens, spre a-şi acoperi propriile crime?

În interviul din 1993, Ştefan Guşă este foarte clar: „Foc de INTIMIDARE a fost. Greşeli au fost. Însă foc PENTRU A UCIDE, NU! (…) Dacă aş fi dat ordin soldaţilor să tragă o singură salvă, mureau mii de oameni. Asta trebuie să se înţeleagă. O mitralieră cu cadenţa de 600 lovituri pe minut ar fi putut transforma întreaga piaţă în cimitir. Ar fi putut fi mii sau zeci de mii de morţi.”

În cursul „procesului” de la Târgovişte (?) a avut loc şi următorul dialog:

„Judecător Gică POPA: La Bucureşti cine a ordonat să se tragă în mulţime, în tineri? Nu cunoşti? Nu cunoşti situaţia de la Bucureşti? S-A TRAS ÎN PIAŢA PALATULUI ÎN MULŢIME, eşti străin de acest lucru? (…)
Nicolae CEAUŞESCU: Nu răspund la nici o întrebare, pentru că, vă rog să nu consideraţi ca răspuns la întrebare. NU S-A TRAS ÎN PIAŢA PALATULUI în nimeni, dimpotrivă, AU FOST ORDINE CLARE SĂ NU SE TRAGĂ.
Judecător Gică POPA: Din partea cui, AI DAT DUMNEATA ORDIN?
Nicolae CEAUŞESCU: DA. Eu, inclusiv la televiziune, inclusiv în teleconferinţă care este ÎNREGISTRATĂ.”

De nicăieri nu reiese că N. Ceauşescu ar fi ordonat UCIDEREA sau LOVIREA manifestanţilor paşnici. El cere duritate faţă de cei agresivi şi turbulenţi, dar, şi în cazul lor, în limitele legii, care permitea uzul de armă ca măsura extremă, după somaţie şi foc de avertisment „trăgându-se, pe cât posibil, LA PICIOARE, pentru a se evita cauzarea morţii”.

Unii acuză faptul că s-a dat muniţie, dar ordinul nu a venit după ce Armata fusese violent atacată de civili, inclusiv cu arme de foc? Soldaţii nu aveau dreptul la legitimă apărare, iar ordinea nu trebuie păstrată?

„La orele 18:45 [17 decembrie], MApN a transmis către Comandamentul Marii Unităţi Mecanizate din Timişoara indicativul militar «Radu cel Frumos», ce reprezenta trecerea la alarma de luptă parţială, indicativ transmis ulterior tuturor unităţilor din garnizoană. Ulterior, în judeţul Timiş s-a declarat «stare de necesitate». Drept urmare, s-a trecut la înarmarea militarilor cu MUNIŢIE DE RĂZBOI” (R – 2019, p. 41).

Nu rezultă că, până la ora 18:45, Armata nu avea cum să producă victime prin împuşcare? Totuşi, ele au existat. Noi nu aveam şi comandouri? Nu exista şi DSS?

Ceauşescu aminteşte de mesajele lui, transmise „inclusiv la televiziune, inclusiv în teleconferinţă care este înregistrată”, prin care îndemna să nu fie folosite armele de foc. Minţea? Să vedem.

(1) În DISCURSUL din 20 decembrie, Ceauşescu invocă grupurile „antinaţionale, teroriste”, care „aveau scopul de a provoca dezordine şi distrugerea instituţiilor” şi spune că, „în seara zilei de 17 decembrie, FIIND ATACATE, unităţile militare au răspuns prin FOCURI DE AVERTISMENT.”
El vorbeşte de distrugeri şi de dezordine, dar nu şi de morţi, iar faptul că îi ia drept martori chiar pe timişoreni şi solicită ajutorul lor, este semn că, într-adevăr, încă nu ştia de crime precum cele de la Catedrală: „POPULAŢIA din Timişoara CUNOAŞTE ŞI A VĂZUT toate aceste distrugeri de tip fascist care au avut loc.”

■ „Mă adresez cetăţenilor din Timişoara cu chemarea de a da dovadă de înaltă răspundere şi de a face totul pentru liniştea şi ordinea oraşului lor, de a contribui la liniştea şi ordinea în întreaga ţară.

(2) În TELECONFERINŢA din 21 decembrie, ora 18:00 (deci cu câteva ore înainte de baricada de la Intercontinental), spune limpede: „NU TREBUIE SĂ SE AJUNGĂ LA FOLOSIREA ARMELOR, dar trebuie folosite toate mijloacele”, inclusiv violenţa („Cine îndrăzneşte să lovească, trebuie să fie lovit şi trântit la pământ”).

Dacă şi în seara de 21 decembrie, când folosea cuvântul „conspiraţie”, Ceauşescu transmitea clar în Ţară că „nu trebuie să se ajungă la folosirea armelor”, cât de verosimil este ca el să fi dat anterior un ordin contrar?

Stenograma şedinţei CPEx din 22 decembrie este (re)scrisă din memorie, câteva zile mai târziu, la Ministerul Apărării. (Un amănunt: la 1 octombrie 1990, Lina Ciobanu a declarat că „La şedinţa din 22 decembrie, au fost prezente în sală şi persoane a căror identitate nu o pot preciza”. Stenograma nu face nici o referire la ei.) Dat fiind contextul, chiar dacă suspectăm prezenţa unor inevitabile inexactităţi, ar fi fost acestea în favoarea „odiosului”? Iar aici citim:

              „SIGUR CĂ NU PUTEM TRAGE ÎN MUNCITORI”

Ceauşescu era convins că unii români fuseseră amăgiţi şi îndemna: „Imediat trebuie mers în întreprinderi şi DISCUTAT acolo, chiar şi în întreprinderile în care sunt probleme. Trebuie să realizăm ÎN ÎNTREPRINDERI aceste detaşamente DE APĂRARE sau grupe de APĂRARE. Cu întregul partid trebuie discutat clar. (…) // Trebuie DISCUTAT foarte serios, de asemenea, cu ORGANIZAŢIILE DE FEMEI, CU TOŢI CETĂŢENII. Aceasta este problema centrală. // Repet încă o dată: nu există decât o singură cale: lupta hotărâtă, înfrângerea forţelor reacţionare, a agenturilor străine. Trebuie SĂ LĂMURIM OAMENII, CARE AU FOST ÎNŞELAŢI şi sunt înşelaţi. Să nu confundăm oamenii care sunt înşelaţi cu grupările şi agenturile străine, dar SĂ VORBIM DESCHIS şi SĂ IZOLĂM ACESTE GRUPĂRI, care trebuie să fie DEMASCATE cu toate forţele. Acţionaţi deci ÎN COMUN. Baza trebuie să fie grupele sau detaşamentele de APĂRARE A PROPRIETĂŢII ŞI AVUŢIEI întregului popor, a socialismului şi independenţei, a suveranităţii ţării” (teleconferinţă, 21 decembrie).

Precum se vede, insistă asupra a două lucruri: FERMITATE faţă de cei violenţi şi DISCUŢII cu oamenii. Şi-atunci, mai are suport aserţiunea lui Alex Mihai Stoenescu, care susţine că ordinul: „Nu se trage, SE PARLAMENTEAZĂ cu manifestanţii” ar fi fost dat de Stănculescu fără ştirea lui Ceauşescu, când exact acelaşi lucru fusese anterior repetat de acesta la teleconferinţe?

Importante sunt şi notele telefonice nr. 38 şi 39. Ambele au fost transmise de Victor Stănculescu, după cum se spune? Poate că da, poate că nu.

Parchetul Militar oferă o informaţie foarte preţioasă: „…notele telefonice 38 şi 39 din data de 22 decembrie 1989 au fost recepţionate în teritoriu LA ORE DIFERITE ale aceleiaşi zile” (R. – 2019, pag. 101).

Dar de transmis, CÂND au fost transmise? Tot „la ore diferite”? În rechizitoriul Parchetului apare ora 14:30, dar în lucrarea lui A. M. Stoenescu găsim 13:30 (pp. 400 şi 404) sau chiar „între 10.07 şi 10.30” (pag. 387).

Să recitim textele.

Nota telefonică nr. 38: „Unitățile militare de pe întreg teritoriul țării SE RETRAG în cazărmi, în ordine și calm, fără a se lăsa PROVOCATE, DEZARMATE sau dispersate. Unitățile militare care sunt angajate în fața sediilor comitetelor județene de partid VOR CALMA spiritele, FĂRĂ SĂ TRAGĂ, după care SE RETRAG ÎN CAZĂRMI. În unități se va organiza APĂRAREA cazărmilor și a tuturor obiectivelor militare” (AMS, ILSR, IV, pp. 400-1).

Click pe imagine pentru mărire!

Stănculescu, principalul exponent al puciştilor s-ar fi referit la „provocări” şi ar fi cerut „apărarea cazărmilor”? De cine să le apere, când în toată ţara se scanda „Armata e cu noi”, ei fiind UNICUL ŞI NEBĂNUITUL PERICOL? Să fi fost acesta un ordin dat de Ceauşescu, pentru că, pe de o parte, înţelesese ce risc reprezintă armata scoasă în stradă şi, pe de altă parte, cum se convinsese de existenţa complotiştilor din Armată, să se fi gândit că astfel le slăbea puterea, lăsându-i fără susţinere militară?

Dacă formularea notei nr. 38 i s-a(r fi) datorat lui Stănculescu, pentru ce, vreun ceas mai târziu, când Ceauşescu era reţinut (probabil, la Ministerul Apărării sau la Boteni), a dat comanda inversă, CHEMÂND anumite unităţi în centrul Capitalei, deşi nu exista nici un pericol (R. – 2019, pp. 100–101)? În cazul în care, totuşi, ordinul în discuţie a(r fi) fost formulat de Stănculescu, să ne gândim că, spre deosebire – bunăoară – de paraşutiştii UM 01842 Boteni, care erau… garantaţi, unităţile trimise în cazarmă nu făceau parte din plan, existând riscul ca, înţelegând ce se petrece, să refuze să se supună ordinelor puciştilor?

Nota telefonică nr. 39: „Se vor executa NUMAI ordinele primite de la MINISTRUL Apărării Naționale. Față de cele ordonate (?), comandanții militari să asigure PAZA obiectivelor civile de importanță deosebită cu subunități înarmate, care să nu tragă decât în situația în care sunt atacate de GRUPURI ÎNARMATE CU ARME DE FOC. Pentru stabilirea priorităților în asigurarea pazei, comandanții militari SĂ SE PUNĂ DE ACORD cu reprezentanţii organelor locale. Militarii care asigură paza acestor obiective să poarte pe brațul stâng BANDEROLĂ TRICOLORĂ” (AMS, ILSR, IV, pag. 404).

Poţi să execuţi ordinele unui ministru MORT? Ce obiectiv era în pericol, încât trebuia apărat de Armată? Comandanții militari aveau să cadă la învoială cu reprezentanţii civili ai organelor locale? În ce probleme şi în ce temei legal? „Banderola tricoloră” era un semn de recunoaştere („în ăsta nu se trage”)? Pusă pe braţul stâng devenea un pericol?

„Grupuri înarmate cu arme de foc”? Cum în România acelor ani se înregistrau până şi maşinile de scris, ar fi vorbit Stănculescu de „arme de foc” dacă nu ştia că există şi că vor fi folosite? Ale cui erau aceste „grupuri” şi prin cine fusese informat asupra prezenţei lor? Prin DIA?
Parchetul Militar constată (R. – 2019, pag. 100): „…acesta a fost momentul când conducerea superioară a Ministerului Apărării Naţionale A PRELUAT PREROGATIVELE COMANDANTULUI SUPREM”.

De acord, căci astfel a fost anulat în mod implicit ordinul nr. 37: „Toate unităţile armatei execută numai ordinele Comandantului Suprem”.

Totodată, pune sub semnul întrebării chiar respectarea Decretului 444/1972, privind organizarea şi funcţionarea MApN: „Ministerul Apărării Naționale își desfășoară activitatea sub conducerea și îndrumarea Comitetului Central al Partidului Comunist Român, EXECUTĂ ORDINELE COMANDANTULUI SUPREM al forțelor armate ale RSR…” (art. 2).

Acea „conducere superioară” a Ministerului, invocată de Parchet, nu era alcătuită din indivizi identificaţi? A acţionat ea legal? „A PRELUAT (în mod firesc) prerogativele comandantului suprem” sau şi le-a „AROGAT” şi exercitat prin forţă? Când anume s-a structurat în grup cu nedesluşite scopuri comune şi care au fost motivele pentru care şi-a arestat comandantul suprem? Militarii care comit grave infracţiuni la ordinul unui civil, al unui uzurpator sau al unui rezervist despre care ştiu că Statul a renunţat la „serviciile” lui, deoarece trădase, nu sunt cu nimic vinovaţi?

                                                                        *
Un fost ofiţer de contrainformaţii scrie: „…în Direcţia de Înzestrare a Armatei şi D.I.A. s-a realizat cea mai mare densitate de agenţi K.G.B. (G.R.U.)…, funcţionând cea mai numeroasă, bine organizată şi agresivă reţea de spionaj sovietică, agenţii ei jucând un un rol esenţial în reuşita loviturii de stat din 1989 prin implicarea D.I.A. şi M.Ap.N., concomitent cu preluarea comenzii acestora în diversiunea «securiştilor-terorişti»…” (Valentin Raiha, „Revoluţia română şi jocul serviciilor secrete”, 1994, pag. 33).

Victor Atanasie Stănculescu a fost trimis în judecată de „Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie – Secţia Parchetelor Militare – prin rechizitoriul din 30 decembrie 1997”, sub acuzaţia de OMOR şi tentativă de omor. La 19 ani de la comiterea faptelor şi după ce a fost judecat de două ori, beneficiind de un recurs în anulare înaintat de Tănase Joiţa, procurorul general al României (2001), a fost condamnat la „15 ani închisoare, 10 ani interzicerea unor drepturi şi degradarea militară pentru infracţiunea de OMOR DEOSEBIT DE GRAV”, precum şi „8 ani închisoare şi 4 ani interzicerea unor drepturi pentru TENTATIVĂ la infracţiunea de omor deosebit de grav”. A stat în puşcărie în jur de 5 ani.

Una dintre faptele admise ca reale de judecători a fost aceea că „A dat ordinul de a se face uz de foc de armă împotriva DEMONSTRANŢILOR”.

Echipele responsabile de distrugeri şi de primii răniţi prin împuşcare s-au volatilizat după ce lumea a ieşit în stradă. În urma lor au rămas şi au fost preluate strigăte împotriva lui Ceauşescu şi a regimului. Asemenea teroriştilor apăruţi din 22 decembrie, cu care seamănă până la identificare, nici unul dintre ei nu a fost prins şi judecat.

De ce oare Armata nu a apelat la trupele Direcţiei de Informaţii a Armatei (DIA), care erau SPECIALIZATE ÎN CERCETARE–DIVERSIUNE? Sau tocmai asta a făcut?

                                                                         *
În mod surprinzător (?), nici procurorul Dan Voinea, nici Gică Popa (sau colonelul Ion Nistor, celălalt judecător din completul de judecată), nu au insistat asupra acuzaţiei privind ordinul de a se trage în mulţimi, tăcând imediat ce N. Ceauşescu a contestat-o. Gică Popa a murit, Dan Voinea a fost avansat şi nu se sfieşte să apară în diverse emisiuni televizate, pentru a ne povesti ce şi cum a fost.

Dacă ne gândim că, spre deosebire de cei care au comandat „procesul” aşa cum ceri o pizza, Gică Popa şi Dan Voinea erau MAGISTRAŢI MILITARI, „mascarada” în care au acceptat să fie personaje-cheie nu aminteşte deloc de colonelul Leca, omul care l-a trădat pe Cuza?

  • „Să se ţină bine minte că Vodă Cuza a iertat prin viu grai şi în scris tuturor… absolut tuturor, numai colonelului Leca şi altor câtorva nu; nu pentru el personal, ci pentru PATA pe care acesta a pus-o pentru vecii vecilor pe STEAGUL ŢĂRII. E unicul caz în istoria românilor. Au căzut Domni prin rebeliune făţişă a poporului sau a armatei, au căzut prin amicii lor faţarnici; nici un Domn român, absolut nici unul n-a căzut prin trădarea strajei domneşti; orice strajă, chiar adversară Domnului, pe cât era strajă au privit în unsul lui Dumnezeu pe oaspetele credinţei ei, şi oaspeţii sunt sfinţi chiar pentru popoarele cele mai barbare, necum pentru cele civilizate. (…) // Ei bine, fostul colonel de vânători îşi închipuieşte încă că există, nu în România, dar în universul întreg, de la Polul de nord până [la] cel de sud şi în curmezişul celor două emisfere, un singur om care să-i datorească răspundere sau să-i mai ceară răspundere? Morţilor de soiul acesta nu li se datoreşte, nu li se cere răspundere. Ei sunt afară de cercul omenirii, precum a fost Cain, a cărui faptă e o copilărie pe lângă cea din noaptea de 11 fevruarie. Dacă acest d. ar fi avut curajul pe care pretinde a-l avea azi, când orice fiinţă vieţuitoare îl dispensează de răspundere, ar fi sfârşit de-a doua zi după 11 fevruarie cu sine însuşi, pentru a şterge pata de pe nişte bieţi SOLDAŢI NEVINOVAŢI ŞI AMĂGIŢI, care fuseseră scoşi din cazarmă sub pretextul că «Doamna născuse un copil». (…) // Oameni independenţi, liberi a [ataca] actele unui Domn ce făcuse o lovitură de stat, erau pe calea de-a comite [o crimă] politică care, reuşind, avea să fie un succes politic. Se ‘nţelege că oamenii politici trag tot folosul posibil pentru cauza lor dintr-un act de trădare care le vine la ‘ndemână ; dar aceasta nu va să zică că ei aprobă trădarea sau iubesc pe trădător. Odată faptul mişelesc îndeplinit, cel ce l-a comis se înlătură din viaţa publică pe de-a pururea. De vrea să trăiască fiziceşte mai departe, trăiască, căci impunitatea judecătorească i-e asigurată; dar MORALICEŞTE E MORT şi un rol în viaţa publică nu mai poate juca” (Eminescu, Timpul, 18 martie 1881).

Poate unii vor spune că nici Gică Popa, nici Dan Voinea nu vegheau la siguranţa fizică a şefului Statului. Aşa este, ei nu străjuiau un simplu om. Ei trebuiau să apere, cu orice sacrificiu, ceva cu mult mai scump: Dreptatea!
C.L.C.

NOTĂ. Colonelul Gică Popa a murit de glonţ 1 martie 1990, curând după ce fusese avansat la gradul de general (ianuarie 1990). Din mai multe surse, şi-ar fi trăit ultime trei luni de viaţă terorizat de gândul că se dorea eliminarea lui. Nu este însă deloc clar cine şi de ce îi pusese gând rău, iar în varianta oficială s-ar fi sinucis. Notorietatea „procesului” lui Ceauşescu şi modul ticălos în care a fost judecat acesta i-au făcut pe mulţi să creadă că moartea lui ar fi fost efect exclusiv al sentinţei din 25 decembrie 1989. Dacă a fost asasinat sau doar împins spre suicid (ciudată slăbiciune pentru un magistrat), care să fi fost principalul motiv? A fost o măsură preventivă a celor în slujba cărora, de bunăvoie sau urmare unui şantaj, lucrase în acea zi Crăciun? A fost un act de răzbunare pentru decizia din 20 iulie 1989, prin care îl condamnase la moarte pe Mircea Răceanu, pentru trădare? În a doua ipoteză, n-ar fi o ironie a sorţii, întrucât ar însemna că, fără să ştie, şi-a grăbit singur moartea, el fiind în siguranţă cât timp a trăit Ceauşescu?

                                                                                                Călin L. CERNĂIANU     

Nedumeriri şi suspiciuni – România şi Occidentul (I)

Nedumeriri şi suspiciuni – România şi Occidentul (II)

 

1 Comment

  1. mototol

    exista unii care spun ca roosevelt ar fi mai vinovat decat churchill pentru cele intamplate la yalta, despre restu nici nu are rost sa amintim

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.