Istorie

OAMENI ŞI LUPI

          Publicăm fragmente din cartea ISTORIE FURATĂ – CRONICĂ ROMÂNEASCĂ DE ISTORIE VECHE, autor CORNEL BÎRSAN Istorie […]

 

 

 

    Publicăm fragmente din cartea ISTORIE FURATĂ – CRONICĂ ROMÂNEASCĂ DE ISTORIE VECHE, autor CORNEL BÎRSAN

Coperta Carte.jpg123

Istorie şi tradiţii 

O veche poveste a indienilor Cherokee spune că fiecare om care se naşte are în el doi lupi: unul ce însumează toate sentimentele de ură, de furie, de tristeţe şi de deznădejde, altul care adună toate sentimentele frumoase: bunătatea, compasiunea, iubirea, încrederea şi bucuria. Între aceşti doi lupi se dă o bătălie permanentă, reperele ei temporale fiind naşterea şi moartea omului. Răspunsul la evidenta întrebare care dintre cei doi lupi câştigă, este, pe cât de simplu, pe atât de natural: cel pe care îl hrăneşti…

Oameni şi lupi: o analogie foarte interesantă!

lup

Lupul, sinonim cu sălbăticia, este întâlnit în tradiţiile şi legendelor multor popoare, fiind considerat, totemic, ca strămoş şi protector al oamenilor şi prezent încă din epoca neolitică în reprezentări grafice sau statuete. Este un animal asociat nu numai cu lumina, soarele şi focul, ci şi cu întunericul, fiind un simbol al demonilor neîmblânziţi.

În mitologia nordică îi întâlnim pe lupul Skoll, cel care o urmăreşte toată ziua pe Sunna, zeiţa soarelui, iar o eclipsă de soare însemna că aproape şi-a atins scopul. La fel, zeul Mani, fratele Sunnei, care întruchipează luna, este urmărit pe drumul lui ceresc de lupul Hati, sfârşitul lumii va veni atunci când cei doi lupi vor reuşi să-i prindă la Sunna şi pe Mani, iar lupul gigantiv Fenris îşi va încleşta dinţii de sus în cer şi cei de jos în pământ. Legendele nordice, transmise în cea mai mare parte oral, descriu sfârşitul lumii ca o condiţie impusă de destin, iar zeii nordici ştiau cu exactitate care va fi soarta finală a lumii şi a omului.

.Nordicii şi grecii sunt cei care îi conferă lupului statutul unui erou al războiului, la greci lupul fiind întruchipat de Apollo Lykaios. De altfel, grecii ni-l prezintă pe Hades, zeul infernului, îmbrăcat cu o blană de lup.

Indienii din America de Nord se considerau urmaşii lupilor, folosind în modul lor de viaţă şi de luptă ceea ce au învăţat de la lupi – indienii erau neîntrecuţi în a găsi şi a ascunde orice urmă, în educarea simţurilor, în modul de a lupta, chiar împrumutând cruzimea lupului.

Mitologia chineză ni-l dezvăluie ca paznic al palatului ceresc şi identificat cu steaua Sirius, atribuindu-i şi caracterul polar, lupul fiind atribut nordului.

Într-o cronică chineză din secolul al VII-lea se spune că strămoşii turcilor asiatici au fost decimaţi în urma unui război, singurul supravieţuitor fiind un băiat care a fost adoptat şi hrănit de o lupoaică. Legenda spune că  ulterior lupoaica ar fi devenit soţia lui şi i-ar fi născut zece fii, din care se va trage popor turc, Tu-kiu. În lupte purtau un stindard cu cap de lup aurit. Peste sute de ani, în virtutea acestei legende, primul preşedinte al Turciei, Mustafa Kemal Atatürk (n. 1881-d. 1938) va fi supranumit de concetăţenii lui „Lupul Cenuşiu”,  renăscând, în acest fel, imaginea miticului Genghis Han, lupul albastru, care îşi ia de soaţă căprioara albă şi vor da naştere poporului turc (lupul albastru simboliza lumina uraniană, căprioara albă, pământul). Genghis Khan (1162 -1227) afirma că se trage, prin strămoşii săi, din Lupul Albastru: „Originea celor din dinastia mongolă Yuan se explică astfel: ei se trag dintr-un lup albastru, a cărui pereche era o căprioară albă. Au trecut apa numită Tengjisi şi au stat la izvoarele râului Hannan, dinaintea muntelui Burhan Haldun, apoi au născut un fiu pe care l-au numit Batachi, Batachi-Han <primul strămoş considerat al lui Genghis Khan>” (Ming Chuyin, Istoria secretă a mongolilor, după Jiang Rong-Totemul Lupului). Această descendenţă legendară se va transmite prin Genghis Khan, din punct de vedere demografic, la 1% din populaţia lumii (geneticienii sunt uimiţi de faptul că circa 16 milioane de indivizi din regiunea asiatică au aceeaşi amprentă genetică cu a lui Genghis Khan).

În alte mitologii şi legende îl întâlnim în compania zeilor sau interacţionând cu oamenii. Este cunoscută tradiţia întemeierii Romei, în care cei doi fraţi, Romulus şi Remus, sunt găsiţi şi hrăniţi de o lupoaică. Lupoaica va deveni astfel un simbol emblematic al Imperiului Roman şi al latinităţii.

La fel în tradiţia iraniană, unde se spune că marele rege Cyrus (576-530 î.Chr) a fost şi el alăptat, imediat după naştere, de către o lupoaică.

Interesant de menţionat este faptul că lupul nu a făcut niciodată parte dintre animalele sacrificate, în antichitate, ca ofrandă zeilor.

De unde vine la daci această fascinaţie şi veneraţie legată de lupi şi care îi va statua în istorie sub numele animalului de pradă? Mai mult ca sigur că încă din vremuri imemoriale, ţăranul dac a observat şi a studiat comportamentul lupilor.

Prezenţa lupului la pre-daci şi la daci este amintită încă înainte de invazia regelui persan Darius (522 – 486 î.Chr.). „Se ştie că cea mai vie imagine a antichităţii despre populaţia Daciei a fost strânsa legătură dintre daci şi lupi. Această populaţie se numea Carpi – de aici rezultă şi denumirea munţilor Carpaţi – pe versanţii cărora locuiau atât oamenii cât şi lupii” (Cornel Dan Niculae – Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc).

Herodot, vorbind despre neuri, trib dacic antic, menţionează că: „Neurii au aceleaşi obiceiuri ca sciţii. Oamenii aceştia lasă bănuiala că ar fi vrăjitori. Sciţii şi hellenii aşezaţi în Sciţia spun că, o dată pe an, fiecare neur se preschimbă în lup pe câteva zile şi apoi se face iar cum a fost„.  Această metamorfoză a omului în lup, lykantropia, era folosită de către daci în scopuri militare. „Lupul îl întâlnim figurat şi pe Columna lui Traian ca emblemă de stat în stindardul dac: un corp de balaur cu cap de lup. Totul alcătuit din aramă, de unde şi supranumele lupii de aramă ai dacilor. Stegarul ţinea ridicat lupul de aramă, care în mers făcea să şuiere aerul prin gura lui deschisă şi să freamăte solzii mobili de metal izbindu-se unii de alţii. Dacă adăugăm că luptătorii din jurul stegarului purtau măşti de tipul tecta galea (de lupi şi de urşi), pe care le trăgeau pe cap şi mormăiau fioroşi ca nişte carnasieri, putem să intuim teroarea pe care o exercita acest corp de elită al armatei dace, temut de altfel pentru vitejia şi cruzimea sa.” ( Romulus Vulcănescu – Mitologie Română).

Utilizarea măştilor şi a mantalelor din piele de lup de către daci fie în timpul luptelor, fie la anumite sărbători ritualice va naşte (prin intermediul goţilor) legenda oamenilor-lup (Werwulf), numit popular şi vârcolaci. Din păcate această legendă, precum şi cea a lui Dracula, nu sunt  întotdeauna favorabile imaginii ţării noastre; mulţi necunoscători, străini de tradiţiile şi istoria românilor, cred că şi în prezent ţara noastră este populată cu vârcolaci şi vampiri.

Mircea Eliade (1907 – 1986), în lucrarea sa, De la Zalmoxis la Genghis Khan, în capitolul I, Dacii şi lupii, menţionează că, după Strabon, numele de “daci”, atribuit de romani acestora provine din frigianul “dáoi”, care înseamnă “lup”, la fel se numeau şi sciţii nomazi la est de Marea Caspică. „Faptul că un popor îşi trage denumirea etnică de la numele unui animal are întotdeauna o semnificaţie religioasă. mai precis, acest fapt nu poate fi înţeles decât ca expresie a unei concepţii religioase arhaice” (Mircea Eliade – De la Zalmoxis la Genghis Khan). Şi tot Eliade ne spune că aceste nume nu erau o excepţie printre indo-europeni. Referitor la faptul că un popor primeşte o denumire etnică după un animal, el propune trei variante privind supranumele de lupi atribuit dacilor. Amintind despre popoarele din Asia Centrală, care afirmau că se trag dintr-un lup supranatural, autorul pune posibilitatea existenţei acestei tradiţii şi la daci. Ipoteza nu este susţinută însă de cronicarii antici.

A doua ipoteză a lui Eliade, mult mediatizată de cercetători, este aceea că dacii şi-ar fi luat numele de la un grup de fugari: “fie imigranţi veniţi din alte regiuni, fie tineri certaţi cu justiţia, dând târcoale ca lupii sau ca haiducii în jurul satelor şi trăind din pradă”. ( Mircea Eliade – De la Zalmoxis la Genghis Khan). Acestă ipoteză fantezistă, neargumentată decât prin speculaţii ulterioare făcute de către autor, este în totală contradicţie cu adevărul istoric.

Şi o a treia variantă „…susceptibilă de a explica numele dacilor scoate în evidenţă capacitatea de a se transforma ritual în lup. O asemenea transformare poate fi legată fie de lycantropia propriu-zisă – fenomen foarte răspândit, dar atestat mai ales în zona balcano-carpatică –, fie de o imitare rituală a comportamentului şi aspectului exterior al lupului” (Mircea Eliade – De la Zalmoxis la Genghis Khan).

În anul 106 î. Chr. (a nu se confunda cu anul 106 d. Chr, începutul războiului daco-roman), după cucerirea unei mari părţi a Peninsulei Balcanice, romanii vor sonda ţinuturile de dincolo de Dunăre. Intervenţia romană nu va fi pe placul dacilor şi acestia ripostează, trecând Dunărea şi pătrunzând adânc în teritoriile Imperiului Roman. M. Minucius Rufus, guvernatorul Macedoniei, va face faţă cu greu atacului războinicilor daci şi abia după multe lupte a reuşit să-i alunge peste Dunăre. Impactul „barbarilor” care luptau sub stindardul lupului, purtând măşti şi mantale de lup, a fost cumplit pentru romani, astfel că ei vor renunţa să atace Regatul Dac, până în anul 31 î. Chr., când Împăratul Octavian August (27 î. Chr – 14 d. Chr.) va încerca o expediţie de pedepsire a dacilor, urmare a alianţei regilor Cotiso şi Dicomes cu Marcus Antonius, contracandidat la tronul imperial.

Primul conflict dintre daci şi romani va rămâne în memoria celor din urmă ca un război dus împotriva barbarilor, „războinicilor lupi”; măştile şi hainele de lup purtate de războinicii daci, precum şi stindardul cu cap de lup şi corp de dragon îi va determina pe romani să-i numească „daci” după frigianul „daos”, care înseamnă lup.

Mircea Eliade în baza mitologiei românești, pomenește despre puterea miraculoasă a războinicilor daci care se transformau în mod ritualic, în timpul bătăliilor, în lupi, luptătorii fiind posedați de spiritele lupilor, actiunea lor feroce în luptă fiind numită de către romani, în mod plastic „furror dacicum”.

Arian, în lucrarea sa, Arta tacticii, descrie forma şi impactul stindardului dacic asupra duşmanilor: ”Insignele scitice le alcătuiesc nişte balauri de mărime proporţională cu aceea a prăjinilor de care sunt legaţi.  Se fac din bucăţi de pânză de diferite culori cusute laolaltă. Balaurii aceştia au capul întregul trup – până la coadă – ca ale şerpilor. Vicleşugurile acestea au fost născocite pentru ca balaurii să apară cît mai înspăimântători. Cînd însă caii pornesc, aceşti balauri se  umflă din pricina aerului, semănând grozav cu fiarele şi şuierînd din pricina mişcării puternice, deoarece aerul îi străbate cu putere. Aceste insigne nu numai că fac plăcere ochiului şi uimesc,  dar folosesc chiar pentru a putea fi deosebiţi cei ce dau năvala şi pentru ca rîndurile călăreţilor să nu se încurce.”

Pe lângă această etalare impresionantă a războinicilor mascaţi şi a steagului lor de luptă, dacii îşi perfecţionaseră un sistem de armament ofensiv şi defensiv foarte avansat la acea vreme.  Pentru apărarea corporală, dacii foloseau scutul, coiful, cămaşa de zale şi platoşa groasă din piele. Armele ofensive utilizate erau spada, pumnalul de luptă (sica), lancea, suliţa, securea de luptă, arcul cu săgeţi şi temutul falx.

Spadele erau drepte, cu unul sau două tăişuri şi de diferite lungimi, ajungând până la 95 de cm, din care lama era de 70-75 cm. Pumnalul de luptă – sica, având o lungime variabilă (23 – 26 cm),  era folosit în special pentru lupta corp la corp.  Ovidiu Publius Naso preciza că dacii purtau în permanenţă asupra lor acest pumnal, obicei păstrat până nu demult şi în nordul Transilvaniei (în Oaş şi Maramureş). Suliţele şi lăncile aveau lungimi variabile, cuprinse  între 0,50 – 2,50 m, fiind folosite în lupta de aproape sau de la distanţă. Dar cea mai impresionantă armă, care avea să rămână în memoria romanilor şi nu numai, asemeni stindardului draco, a fost falxul.

Cetăţeanul roman Marcus Cornelius Fronto (cca. 95 – 166) avea să scrie despre această teribilă armă în lucrarea sa, Principia Historiae: a plecat la război [Traian] cu soldaţi încercaţi, care dispreţuiau pe parţi, duşmanii nostri şi nu se sinchiseau de loviturile de săgeată ale acestora, după grozavele răni ce le-au fost pricinuite de săbiile încovoiate ale dacilor.”

sabie

Falxul creat de către daci a fost cea mai înfricoşătoare sabie a antichităţii şi a evului mediu timpuriu. La origine a fost o simplă seceră, dar care, adaptată cerinţelor de luptă avea să ajungă la o lungime a lamei între 70 şi 100 cm, curbată spre vârf, cu lăţimea lamei de la 3 la 5 cm, iar lungimea mânerului de circa 30 – 40 cm, ca să poată fi ţinută cu ambele mâini.       Iniţial falxul a fost cunoscut numai în spaţiul geto-carpatic, ulterior romanii ajungând să plătească pentru armă echivalentul ei în aur ca greutate.

Dacii se foloseau de falx pentru a-şi croi drum în unităţile îmbrăcate cu armură sau pentru respingerea atacurilor de cavalerie. Nimic nu rezista unei lovituri de falx: armură, scut, oameni, cai. Pentru că producea răni grave, amputări sau decapitări, falxul a generat atâta groază în rândul legionarilor romani, încât armurierii romani s-au văzut nevoiţi să modifice echipamentul defensiv (coif, scut, armuri), ranforsându-le cu benzi groase din fier.

Falxul a fost reprezentat pe numeroase monumente, de la Adamclisi la Columna lui Traian, dar reprezentativ este figurat pe o piatră din castrul de la Banna, care îl menţionează pe tribunului dac Menander, comandantul Cohortei I Aelia Dacorum în Britannia.

spic-de-grau

Interesant este faptul că acest stindard dacic este semnalat şi în Asia, la popoarele mongole din vremea hunilor:  „Cu siguranţă Marele Zid ţinuse piept şi lupilor din stepă, iar cuvântul „lup” din expresia „au dat lupii” poate că nu la haita de lupi din stepa se referea, ci tocmai la stindardul acela de luptă sub formă de cap de lup al călăreţilor tujue; la huni, la cei din neamul xianbei, la tujue, la mongoli şi la alţi călăreţi ai stepei, viteji cu caracter de lup care se închinau lupului, care-l aveau pe acesta drept exemplu, care foloseau strategiile de război desprinsă de la lupi, care aveau intelepciunea si cruzimea lupilor; carora mereu le-a placut sa se asemene cu lupii, iar pe chinezi cu oile; care si-au aratat dispretul fata de chinezi ca fata de niste oi, acestia fiin niste tarani, pe care mongolii ii infruntau, un razboinic fiind capabil sa invinga o suta de chinezi.” (Jiang Rong – Totemul Lupului).

Cum împrumutaseră triburile mongole stindardul dacic înainte a a-şi face apariţia în Europa? Este posibil ca hunii care s-au întors în Asia după moartea lui Attila (453 d. CHr.) să fi adus ca amintire şi stindardul dacilor. Sau acesta ar fi fost transmis pre-mongolilor de către misterioasele triburi ale dahailor, populaţie antică ce a migrat din spaţiul carpatic şi s-a aşezat în Asia, la est de Marea Caspică, în vecinătatea Massageţilor, cu care dealtfel se înrudeau.

Dahaii/Daoii sunt amintiţi prima dată în istorie în timpul regelui persan Xerxes (486 – 465 î. Chr.). În anul 331 î. Chr. îi întâlnim în calitate de mercenari în armata regelui Darius al III-lea (336 – 330 î. Chr.), în bătălia de la Gaugamela (331 î. Chr.), adversarul acestuia fiind Alexandru Macedon. Dahaii aveau acelaşi stindard: capul de lup şi corpul şarpe (dragon).

dah

O altă similitudine între tradiţiile mongolilor şi ale dacilor este ofranda adusă lupului. Mircea Eliade, în lucrarea sa, De la Zalmoxis la Genghis Han povesteşte despre obiceiul mongol de a sacrifica o oaie, care apoi era depusă într-o grotă unde ştiau că se afla lupi, asta într-un ritual religios. La noi în ţară şi în prezent, în localitatea Bai din judeţul Hunedoara se sacrifică un purcel sau un berbec, care apoi este aruncat într-o grotă unde se bănuieşte că ar sălăşlui lupii. Obiceiul, numit „Noaptea Lupilor” sau „Crăciunul fiarelor” se practică în duminica de dinainte de Crăciun. Totodată este ales un „ficior” în vârstă de 16 ani, care va purta pe toată durata zilei o mască de lup, făcută de fecioarele din sat. Băiatul, numit „vârvă” colindă satul odată cu răsăritul soarelui, timp în care femeile trebuie să stea închise în casă pentru a nu-i ieşi în faţă, altfel tot anul comunitatea va fi bântuită de lupi. Pentru a fi îmbunat „ficiorul – lup”, bărbaţii satului  trebuie să-l invite în curte şi să-l ospăteze. Fiind în perioada de post, „feciorul – lup” este singurul care va beneficia de produse din carne. Iar mâncarea îi este servită doar de fata care a creeat masca, pentru ca tot anul lupii să nu se atingă de animalele din sat, decât cu voia stăpânilor lor. Fata trebuie să aprindă un foc la gura peşterii numită „huda lupului”, în care bărbaţii aruncă ofranda. În jurul focului bărbaţii sărbătoresc acest eveniment cu ţuică fiartă până la miezul nopţii, când fata ia masca de pe faţa feciorului şi o aruncă în foc. Din acel moment au voie la sărbătoare şi femeile, toată comunitatea va petrece până la ziuă.

Obiceiul de venerare al lupului este răspândit în multe zone din ţară; pentru localnicii în Munţii Apuseni, lupul este considerat singura vieţuitoare care are drept de viaţă asupra tuturor vieţuitoarelor, inclusiv asupra omului.

Istoria stindardului dacic şi a răspândirii lui este fascinantă, găsindu-l ulterior în toată Europa, prin romani, dar şi datorită dacilor.

În timpul Împăratului Hadrian (117-138), legiunile romane de infanterie şi cavalerie vor “împrumuta“ stindardul dacic, alăturându-l celorlalte stindarde romane clasice şi botezându-l “draco”. Prezenţa lui este menţionată pe timp de război, dar şi la paradele militare, în timpul împăraţilor Gallienus (253 – 268) şi Aurelian (270 – 275), purtătorii de stindard dacic fiind  numiţi “draconari”. Galerius (305 – 311), în războaiele purtate de el în Persia, va avea trupe formate exclusiv din războinici daci. Prezenţa lor este dovedită de Arcul de Triumf de la Thessalonic, ridicat în onoarea Împăratului. Dacii sunt reprezentaţi cu semnul lor naţional, stindardul lup-dragon.

Despre  Constantin cel Mare (307 – 337) se spune că la festivitatea de încoronare, cel care i-a înmânat coroana imperială a fost un draconar, un purtător de stindard. Din secolul al V-lea va intra în ierarhia militară un rang nou: „magister draconum”, amintit în numeroase inscripţii şi chiar într-un poem al lui Prudentius. Magister draconum era comandantul tuturor draconarilor, având poziţia imediat după rangul de tribun.

În timpul campaniei militare a lui Constantin în Italia (310 – 312) împotriva lui Maxenţiu (305 – 312), Constantin are în legiunile lui şi corpuri de oaste dacă. Nu cunoaştem numărul dacilor şi aportul lor la victoria lui Constantin împotriva lui Maxenţiu, cert este ca au avut un rol determinant în luptele purtate, fapt dovedit de existenţa a 8 statui gigantice, de câte 3 m înălţime, reprezentând nobili daci, amplasate pe Arcul de Triumf ridicat la Roma.
Prezenţa stindardului dacic în spaţiul central şi vest european este datorat cohortelor romane formate din luptători daci: Alla Flaviae Getulorum, Cohors II Augusta Dacorum şi Cohors II Aurelia Dacorum, staţionate, în secolele II şi III d. Chr., în Pannonia.

Cea mai veche reprezentare a steagului dacic a fost descoperită în anul 1960 în localitatea Budureasa, jud. Prahova, fiind datată în jurul anilor 400 î. Chr., cu 500 de ani înaintea de reprezentarea stindardelor dacice pe Columna lui Traian, 113 d. Chr.

În urma săpăturilor făcute pe Valea Budureasca – Puţul Tătarului, s-au descoperit o serie de bordeie şi morminte, unde erau topoare din piatră şlefuită, vase din lut, precum şi un fragment dintr-o ceaşcă de lut, pe care era desenat stindardul dacic cu cap de lup şi coadă de balaur/zmeu.

Singurul cap de stindard dacic descoperit şi păstrat intact până zi este cel găsit în fosta fortareaţă romană de la Niederbieber, în vestul Germaniei, lângă graniţa cu Franta (Robert Vermaat – The Draco and The Late Roman military standard – http://www.fectio.org.uk/articles/draco.htm) şi datat ca fiind din secolul al III-lea d. Chr. Acest cap de stindard este stilizat, modificat, având o alură de dragon imaginar, cu creastă, faţă de cel reprezentat pe Columna lui Traian, unde se distinge bine caracterul de lup şi prin prezenţa celor două urechi ascuţite, ridicate spre atenţionare.

cap

(va urma)

  Cornel BÎRSAN

 

 

 

2 Comments

  1. Allan

    Foarte interesant articolul. Așteptăm continuarea… 😉

  2. Prisecaru Vlad

    Pentru mai multe informatii despre daci , stramosii nostri…
    https://www.youtube.com/watch?v=K0GK6-gtEFo

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*