Observator

Obsesia trecutului care revine

  Anul 1989. Autoritățile clamează prin toate mijloacele de comunicare „victoria socialismului asupra capitalismului”. Au tot făcut-o începând cu anii […]

 

Anul 1989. Autoritățile clamează prin toate mijloacele de comunicare „victoria socialismului asupra capitalismului”. Au tot făcut-o începând cu anii 50. Peste tot te împiedici de cultul deșănțat al personalității : „Cel mai iubit fiu al poporului”, „Geniul Carpaților”,„cel mai de seamă erou printre eroii neamului” ș.a.m.d. Socialismul e superior capitalismului. Dar magazinele sunt goale și, de cele mai multe ori, lumea se așează la coadă doar la simplul zvon că „o să se bage ceva”. E o societate cenușie, propaganda e deșănțată și încearcă să prezinte o realitate răsturnată. Întrucât tot pătrund informații despre bunăstarea „de afară”, propaganda contraatacă prezentând realitățile incomode ale lumii apusene: șomaj, dezrădăcinare, polarizare socială, s.a.m.d. Energia electrică se oprește timp de o oră pe zi, din rațiuni de economisire. Când pornește curentul, la televizor nu se văd decât ode dedicate „tovarășului”. Telejurnalul e considerat cea mai jegoasă emisiune. Începe invariabil cu formula: „Buna seara, Tovarășul Nicolae Ceaușescu …”. E o lume cenușie, apăsătoare. Oamenii sunt urmăriți cu brutalitate de către organele de represiune. Securitatea te poate aresta dacă cineva te reclamă c-ai spus un banc cu „tovarășul”. Iar acea arestare îți poate fi fatală. Chiar dacă scapi viu din beciurile lor, ești terminat: ți se desface contractul de muncă și ești trimis la munca de jos. Oamenii știu toate aceste lucruri și se tem. Știu că toată poleiala regimului e una falsă și mai știu că trebuie să găsească o metodă de a se elibera de teroare. Nimeni nu crede nimic din ceea ce spun autoritățile și cel mai mare dușman perceput de omul de rând e Securitatea.

2019. Au trecut treizeci de ani de la Revoluție (sau lovitură de stat, cum vreți să-i ziceți). Magazinele sunt pline de mărfuri. A apărut chiar un fenomen ciudat: cantitatea de produse cumpărate doar pentru a fi aruncate e una extrem de mare. Oamenii cumpără compulsiv produse de care uită și pe care le aruncă la gunoi atunci când constată că a fost depășit termenul de valabilitate. Fiecare familie are cel puțin o mașină. Gadgeturile băltesc prin casele oamenilor, iar electrocasnicele – care înainte de 1989 erau adevărate obiecte de lux – acum se schimbă regulat la intervale de câțiva ani. Orașele sunt luminate, sclipitoare. Sunt seri în care oamenii se strâng la concerte sau la festivaluri unde beau și se simt bine. Parcă toată lumea ar trăi o fericire perpetuă. Suntem în Paradis?

Stop! Asta-i imaginea comercială, cea care se vede din afară. „Fericirea” e una falsă; în realitate oamenii sunt din ce în ce mai nevrozați. Magazinele pline de mărfuri sunt și ele o realitate iluzorie. Mărfurile sunt proaste, iar diversitatea e una mascată. În spatele fiecărui produs stau, de cele mai multe ori, una-două linii de producție. Diferă doar ambalajul și prețul. În domeniul alimentar, produsele naturale au fost înlocuite de mixuri chimice, aproape toxice. Practic nu mai există salam fără soia. Iar soia e din aceea modificată genetic, ale cărei efecte asupra organismului uman nu sunt evaluate. Din rațiuni comerciale, desigur. Înainte era penuria din magazine, acum penuria s-a mutat în buzunare. Polarizarea socială e extremă: de-aceea unii aruncă la gunoi cantități imense de alimente, în timp ce alții mor de foame pe străzi. Omul gândește exclusiv în termeni de bani. Banii au orbit lumea. Pentru bani ai face orice: ai jefui, ai face chiar și crime dacă ai ști că nu faci pușcărie. Înainte, de la un act reprobabil, te oprea propria conștiință. Acum te oprește doar frica. Dacă nu ți-ar fi frică de consecințe ai fi capabil de orice ticăloșie.

Înainte de 1989, generațiile de copii creșteau bătând maidanul, cu cheia de gât. Părinții le dădeau drumul pe-afară, în timp ce-și vedeau liniștiți de serviciu. Nu se întâmpla nimic. Acum, oamenii s-au transformat în fiare deviante, iar un copil care crește pe maidan e ceva aproape imposibil. Copiii trebuie duși în instituții specializate, unde ți se asigură securitatea lor. Chiar și când consideri c-a sosit momentul să-i lași liberi, părinții le instalează tot felul de device-uri de urmărire prin GPS. Pentru securitatea lor, desigur.

Uneori luminile se opresc pentru a sărbători diverse evenimente ciudate, gen „ziua pământului”. Nu oprește nimeni curentul centralizat, oamenii și instituțiile o fac benevol. Mă rog, e un fel de-a spune benevol. Pentru a se obține un răspuns corespunzător din partea populației se fac „forțări propagandistice” cu câteva zile înaintea evenimentului. Toate canalele de informare sunt inundate cu informații otrăvite și publicului i se sugerează un anumit comportament gen „de ziua pământului trebuie să stingem lumina între orele a și b”. Și, ca prin minune, la data stabilită luminile se sting. Arhitecții sociali măsoară eficiența campaniei în funcție de luminile rămase aprinse. Apoi evaluează unde s-a greșit, ce canale n-au fost acoperite și de ce. Iar la următorul eveniment încearcă să repare greșelile.

Poate vă întrebați cine-s arhitecții. E greu de răspuns întrucât avem de-a face cu o structură difuză, întrețesută cu societatea. E o lume paralelă menită a controla societatea. Înainte treaba aceasta se făcea prin forța organelor de represiune. Acum se face prima dată soft, prin propagandă și-abia apoi brutal. Iată-ne față în față cu vechea noastră cunoștință: Securitatea. Acum i s-a făcut rebranding. Înainte o întâlneam doar prin sediile scorojite și macabre. Acum, în afara acelor sedii o găsești peste tot: prin redacțiile ziarelor și-ale posturilor TV, prin firmele de telecomunicații, prin multinaționale, bănci și alte instituții ale statului. Și, desigur, prin politică. Securitatea s-a întins ca o pecingine. Înainte, prin metode specifice, Securitatea asculta elementele reprobabile. Acum ascultă pe toată lumea. Ascultă masiv, prin intermediul telefoanelor. Practic nu mai există intimitate. Și, atunci când se consideră că nu mai răspunzi corespunzător „stimulilor”, intră în acțiune brațul său armat, acea păduchelniță de instituții juridico-represive inventate special pentru a transforma viața indezirabililor în haos. Odată intrat în rotițele infernale ale acelui mecanism n-ai cum să ieși altfel decât strivit. Sau cu picioarele înainte.

Dacă în perioada de dinainte de 1989 oamenii urau din tot sufletul Securitatea, acum o masă informă și din ce în ce mai mare își arată adeziunea sinceră pentru ea. Oamenii, având creierul spălat de propagandă, chiar cred că așa-zisele instituții represive lucrează pentru ei. Dacă înainte cei care erau condamnați sub acuzația de „dușmani ai poporului” deveneau eroi în ochii omului de rând, acum oamenii îndobitociți chiar cred că cei condamnați de instituțiile kafkiene sunt „dușmani ai poporului”. Omul nu se mai întreabă de ce are acea stare de nervozitate permanentă, de ce simte că nu-i e bine și de ce starea generală de nebunie a societății e una îngrijorătoare. Nebunii umblă liberi pe străzi și asta nu mai trezește nicio suspiciune. E noua realitate.

Omul nu mai are întrebări, ci doar răspunsurile pe care i le livrează propaganda. Acesta este paradisul îndelung pregătit: cel în care sclavii se fac sclavi de bună voie și sunt capabili să-și apere sclavia cu prețul vieții. Societatea în care omul se simte însingurat, inutil și apăsat, dar, în ciuda acestor impedimente, nu face absolut nimic pentru a afla cauzele stării jenante în care se află.

Dacă veți avea curaj să îndepărtați sclipiciul orașelor, vopseaua și stratul de polistiren cu care-au fost îmbrăcate clădirile, veți constata că întreaga coloană vertebrală a orașelor voastre este formată din același gri de dinainte de 1989. I s-a dat doar o mână de vopsea și s-au instalat niște lumini ceva mai artistice. Atât. În fapt, sursa neliniștilor care pe unii îi duc la nevroză este strict această realitate: faptul că trăim aceeași ciorbă comunistă reîncălzită. Are același gust amar, aceeași aromă de putreziciune, doar că instinctele ne-au fost adormite prin tehnici hipnotice. Iar vestea proastă e că, în timp ce-n 1989 credeam că am scăpat de comunism, acum îl construim fără să ne dăm seama.

                                                                                                                 Dan DIACONU

Sursa: Trenduri economice

 

3 Comments

  1. gigimutu

    Excelent articol, bravo!!!

    din pacate, asta este realitatea!

  2. Adrian conea

    Superb scris

  3. gelu

    Superb articolul dar si colajul care este genial. Ii vad chipul limbistului CIA, rama Radu Tudor ducand portretul ravasitoarei. Mai frumos de atat nici ca se poate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*