Puncte de vedere

Paula Popa, sora judecătorului Gică Popa: „Fratele meu nu s-a sinucis, ci a fost asasinat!”

  Doamna Paula Popa, sora generalului Gică Popa, președintele completului de judecată care i-a condamnat pe soții Ceaușescu, ne-a trimis […]

 

Doamna Paula Popa, sora generalului Gică Popa, președintele completului de judecată care i-a condamnat pe soții Ceaușescu, ne-a trimis câteva rânduri, după ce a citit acest pasaj „Se spune că generalul Gică Popa ar fi fost ucis – sînt convins că s-a sinucis în momentul în care a înțeles că fără nici o probă, doar pe zvonuri lansate de Europa Liberă, și-a condamnat nevinovat la moarte comandatul suprem, fiindcă asta au vrut trădătorii de țară.” din articolul semnat de Cristian Dan Ionescu și publicat în revista noastră: După 1990, România a fost trădată de chiar președinții ei Conform dreptului la replică, dar și a dorinței noastre ca adevărul să răzbească la suprafață, facem public cele scrise de îndurerata doamnă Paula Popa.

                           Fratele meu nu s-a sinucis, ci a fost asasinat

Mă numesc Paula Popa și sunt sora regretatului judecător Gică Popa. Fratele meu mai mare nu s-a sinucis, ci a fost asasinat! Bietul Gică a regretat că nu a refuzat atunci să-l judece pe Nicolae Ceaușescu. Fiind militar, ajungea în fața Curții Marțiale! A reușit să declare sentința „cu drept de recurs”, dar acesta nu a mai avut loc, încălcându-se astfel legea și dreptul fiecărei persoane la o judecată completă. Bărbat în toată firea, a început să plângă atunci când soții Ceaușescu au fost executați! Dacă soția și fiica lui Gică Popa nu se lăsau cumpărate de Petre Roman, poate istoria ar fi consemnat altceva, nu o sinucidere. Ele au plecat la Paris, iar noi, cei opt frați ai lui Gică, ne-am luptat cu morile de vânt. Am fost amenințați, prin Răzvan Teodorescu, că ni se va lua capul daca vom încerca să-l ridicăm din pământ, că eu voi fi călcată de-o mașina.

După un an de zile de la deces, am aflat că președintele Franței ar fi dorit să ne ajute cu avocati, cu medici, dar între noi se instalase dezbinarea. Gică Popa a fost otrăvit, puțin câte puțin și cu toate acestea tot nu s-a sinucis! După procesul care avea să-i schimbe destinul a mai trăit doua luni și câteva zile. Pe 1 martie 1990 a fost împușcat! A murit ca un câine: nemâncat, nespălat. Se ascundea pe unde putea, ca un evadat! Mare, mare ajutor la moartea lui l-a dat Doru Viorel Ursu, subalternul fratelui meu. Petre Roman l-a recompensat cu gradul de general și l-a numit ministru la Interne. Înainte de revoluție, D. V. Ursu era procuror militar cu grad de căpitan.

Îmi este foarte greu sa fiu concisă și să pot relata desfășurarea evenimentelor în câteva fraze. Despre acest caz s-a scris mult, dar puțini au încercat să cerceteze până la capăt. Unul dintre ei a fost un jurnalist care a pus mult suflet în aflarea adevărului despre moartea lui Gică Popa. Se numea Paul Ioan Cruceană și am auzit că a decedat în anul 2013. Să-i fie țârâna ușoară, recunoștință veșnică din partea mea! Ceilalți frați ai mei nu l-au cunoscut. Eu l-am cunoscut în casa cumnatei mele.

Paul Ioan Cruceană fusese jurnalist la „Zig Zag” și Ion Cristoiu l-a însărcinat cu ancheta despre moartea fratelui meu. Acest om a pus atâta suflet că și cum ar fi fost frate de sânge cu noi. Domnia sa a reușit să obțină fotocopia înscrierii audienței fratelui meu la ministrul Apărării Naționale, Victor Atanasie Stănculescu, pe data de 1 martie 1990, ziua așa-zisei sinucideri. Ce om se înscrie într-o audiență atunci când are înșurubată în cap ideea sinuciderii?

Gică n-a mai ajuns în audiență, în schimb a ajuns la Spitalul Militar pe targă! A fost împușcat dimineață, la începerea programului, dar la spital a ajuns după ora 12. De ce așa de târziu? Pentru că doar în jurul orei 12 a fost chemata salvarea! Gică Popa se afla la Ministerul Justiției, unde fusese detașat de la începutul lunii ianuarie 1990. Îi fuseseră luate toate drepturile: nu mai era președintele Tribunalului Militar, nu mai avea voie să judece nici un proces și nu mai era ajutat de oamenii lui credincioși. El mânca de la femeia de serviciu a tribunalului. Salvarea a fost chemata după aproximativ patru ore de la împușcare! De ce? Ca să nu mai poată fi salvat! Nu avea Ministerul mașini? A fost operat de generalul Iacob. Avea vreo 15 copci. L-au ținut în spital până pe trei martie când a și fost înmormântat !

La autopsie a lipsit medicul legist al spitalului, în schimb a participat Doru Viorel Ursu. Medicului i s-a refuzat prezența! De ce? Nu am aflat nici până în ziua de azi! Operația a durat o oră. Jurnalistilor de la ziarul de opoziție al țărăniștilor, „Dreptatea”, le-a fost interzis accesul în incinta spitalului, ca și celor doi jurnaliști de la „România Liberă”.

Să revin la domnul Paul Ioan Cruceană, acesta era cu ancheta la jumătatea drumului dar, șeful lui, Cristoiu, i-a interzis să mai publice vreun rând. S-au certat, Cruceană a plecat de la „Zig Zag”. A mai publicat un articol in „Universul” lui Buhoiu din America, am mai dat și eu un interviu pentru „Tineretul liber”, după care l-au gonit și de la „Tineretul Liber”! Nici o alta redacție nu l-a mai primit cu vreun articol despre Gică Popa. S-a supărat, s-a răzvrătit și a editat „Intact”, dar doar trei săptămâni, trimp în care au apărut trei numere, fiind săptămânal, după care a dat probabil faliment sau nu știu din ce alte motive nu a mai apărut. Ulterior am aflat că Paul Ioan Cruceană a ajuns la închisoare pentru înșelăciune.

Jurnalistul Ioan Itu, de la „Tinerama” lui Max Banus, mi-a relatat despre decesul lui Cruceană. Eu nu-i cunoșteam adresa, numărul de telefon, nimic și nici dânsul nu-mi cunoștea nici mie adresa sau telefonul. Ne-am întâlnit de câteva ori la Gică acasă, apoi cumnata și nepoata au plecat la Ambasada de la Paris și s-a rupt legatura.

Mă închin și acum cu pioșenie în fața domniei sale, ca și cum ar mai trăi. La redacție la „Zig Zag” a apărut generalul Ion Nistor, fost locotenent-colonel, fost subaltern al fratelui meu și al doilea judecător în procesul Ceaușeștilor și a dat cu pumnul în masă la redacție. După aceea nu s-a mai publicat nimic scris de Cruceană pe marginea cazului Gică Popa.

Încerc să reașez piesele întâmplărilor ca într-un puzzle al amintirilor, așa că-mi cer scuze dacă o să sar uneori peste cronologia evenimentelor sau voi reveni la unele aspecte pe care le-am relatat anterior, dar îmi revine în memorie ceva demn de semnalat.

Îmi aduc aminte că, după celebrul proces, când fratele meu, Gică, a venit acasă, fiica lui, Sorela, l-a întâmpinat la ușă și i-a sărit de gât, spunând: „Tata ești mare, ai intrat în istorie”. Replica fratelui meu a fost: „Da, tată, dar istoria nu mă apără acum.”

În afară de acea noapte a revenirii acasă, a mai dormit doar trei nopți acolo, și acelea sporadice. A dormit o săptămână la tribunal, trei săptămâni la judecătorul Nistor, o noapte la colegul și bunul lui prieten judecătorul maior Coriolan Voinea, o noapte la grefierul din proces Jan Tănasă, iar restul zilelor a locuit la hotelul M.Ap.N. din Drumul Taberei, „Haiducul”.

Gică a vrut să ceară protecție la Ambasadă Americii, dar la sfatul prietenului Coriolan Voinea s-a răzgândit. Coriolan Voinea i-a spus lui Gică să mai aștepte, că se duce el personal la Iliescu. Voinea îl cunoștea pe Iliescu de la Timișoara. A nu se confunda cu generalul Dan Voinea, procurorul militar al acuzării de la procesul lui Ceaușescu, maior și el atunci. Procurorul militar Dan Voinea a instrumentat și dosarul Revoluției, și dosarul Mineriadei. La revoluție a audiat 5.000 martori apoi i s-a luat dosarul. Cu doi ani în urmă i s-a înscenat un accident de masina. Am aflat că s-a retras în Olt, de unde se trage. Dar, să revin la „oile” noastre!

Amenințările: „Îți vom omorî familia!”, crucea desenată pe ușa apartamentului și alte tracasări de felul acesta nu mai conteneau. Dar, „cea mai tare” amenințare a fost, de departe, răpirea grefierului Jan Tănasă. Acesta a fost răpit de niste indivizi cu o Dacia 1300 albă și dus sub podul Constanța, unde i s-a transmis mesajul pentru Gică: „Să nu mai judece vreun proces”.

Fratele meu s-a dus la procurorul general Robu, cu grefierul de mână. Grefierul procesului, care era și grefierul Tribunalului Militar, nu a recunoscut nici un „terorist” care l-ar fi răpit și nici o voce. Robu i-a pus la dispoziție peste 800 de fotografii, dar grefierul nu a recunoscut pe nimeni și nici vreo voce în diversele înregistrări ascultate. Tănasă, din subofițer, a ajuns și el general de armată! Recompensă.

Gică nu a vrut să plece din țară, dar fiica sa și soția îl presau. El ar fi vrut să se pensioneze, dar soția și fiica sa nu au fost de acord nici cu această variantă. Ele au vrut bani și poziție socială înaltă! Fratelui i se oferise portofoliul Ministerului de Justiție, pe care l-a refuzat, o vila somptuoasă pe care a refuzat-o, numai avansarea la gradul de general nu a putut-o refuza. Fuseseră avansați „la grămadă”! La televizor, fratele meu se ascundea de rușine! I-a arătat pe toti generalii avansați de Ion Iliescu, la televizor! Gică se simțea jignit, dar era recompensa pe care nu a avut cum s-o refuze! A îmbrăcat haina de general doar când a apărut la televizor!Uniforma de general stătea atârnată in cuierul din biroul de la tribunal și i se făcea rău când o vedea! Cu ea, cu uniforma aceea a și fost înmormântat!

Cu nepoata mea și cumnata nici în ziua de azi nu vorbim. Cumnata mea, Eleonora (Nora) Popa, fostă Paris, a fost și a rămas o avară, o lacomă și o imorală, dar nu vreau să intru în detalii din respect pentru memoria fratelui meu. Nora a stat cu fiica ei la Paris, la Ambasada României, cinci ani, fără nici un statut. Pe gratis! După cinci ani, ambasadorul a expediat-o în țară! Era să înnebunească, i-a trimis o scrisoare lui Petre Roman, prin care-l ruga să o ajute, că, vezi Doamne!, ambasadorul este securist și o hărțuiește! Nu a mai ajutat-o, cred că nici nu a mai vrut!

La comemorarea de 40 de zile Petre Roman le promisese că va veni, dar nu a venit , în schimb s-a oferit Sergiu Celac. Pe Ministrul de Externe nu au binevoit să-l invite, nu era de nasul lor! Sergiu Celac îi spusese fratelui meu că depinde de Stănculescu, ministrul Apărării, ca să-l trimită atașat militar în străinătate pentru protecția sa. La fel, ministrul Justiției la acea vreme, Teofil Pop, i-a spus lui Gică că depinde numai de Stănculescu să poată pleca din țară ca atașat militar la o ambasadă românească!

În săptămâna cât a locuit la tribunal nu au reușit decât doi frați să-l vadă! Napoleon de patru ori și o soră, o singură dată! Lui Napoleon i-a spus că a fost mâna KGB-ului și că i se face rău cînd vede uniforma de general. L-a întrebat ce spune lumea despre el , daca se găsește carne pe piață, că a fost sfătuit să nu mănânce din mâncarea de la tribunal că s-ar putea să fie otrăvită . Mânca ce-i aducea femeia de serviciu, secretara și domnul Coriolan Voinea. Napoleon nu stătea mai mult de cinci minute la întrevedere pentru că era rugat să plece! Sora l-a vizitat și ea în acea săptămână la tribunal, dar numai cu acordul cumnatei. Sora mea din Călărași a rugat-o plângând pe Nora Popa să-i înlesnească întrevederea! Pe mine m-a refuzat, spunându-mi că sunt rebela familiei și cine știe ce trăsnăi mai fac și mai spun! Doamne, dacă aș fi realizat atunci că-l izolau de noi, chiar că m-aș fi comportat ca o rebelă! Mi-au trebuit câteva luni ca să înțeleg câtuși de cât! Parcă eram toți loviți cu leuca în cap! În plus, locuiam în orașe diferite: un frate la Medgidia, o soră la Călărași, o alta în Aiud…

Nora, cumnata, m-a dat pe mâna lui Doru Viorel Ursu, devenit ministru de Interne, spunându-i că nu mă potolesc și să se ocupe de mine. Ursu a mințit-o că a trimis poliția la mine acasă, dar că eu m-aș fi ascuns prin Dobrogea, la socri. Nu era adevărat! Eu umblam ca o besmetică să aflu adevărul, cine l-a împușcat pe fratele meu. Parcă mai conta cine a tras, conta din ordinul cui!

După înmormântare am venit toți frații la mine acasă și spuneam să apelăm la radio „Europa Libera”, dar doi frați s-au retras, fiind convinși de soțiile lor că le pun în pericol viața copiilor lor. Acest demers a picat! Seara târziu, m-am dus la sediul țărăniștilor. Ca o paranteză: în 25 ianuarie 1990 mă înscrisesem la țărăniști, deci înainte de uciderea fratelui meu. De aici, împreună cu un jurnalist tânăr am plecat acasă la Gică și am dat buzna peste cumnată. Cât era de neagră la față, atunci s-a albit instantaneu din cauza surprizei. Ne-a primit în casă și s-a dus cu ziaristul în altă cameră, unde au stat doua ore. Eu am rămas cu nepoata în sufragerie.

Revin la înmormântare și la Doru Viorel Ursu, subalternul fratelui meu, procuror militar cu grad de căpitan, după revoluție devenit maior. La înmormântare era în haine de maior, ulterior avansat direct general și numit Ministru de Interne de Petre Roman care-i mințea pe români că l-a adus din civilie. Tot acest nemernic s-a ocupat și de înmormântare! Colegul și prietenul lui Gică, domnul Coriolan Voinea a fost îndepărtat, să nu se ocupe de înmormântare. A rămas și acest aspect o enigmă pentru mine!

La înmormântare, Ursu declara sus și tare că Gică Popa nu a fost amenințat. Eu, fiind în preajma lui, l-am auzit și l-am întrebat de ce minte? Jurnaliștii au tăbărât pe mine, când au auzit că sunt una dintre surori și eu, proasta proastelor, le-am zis să vorbească cu fiica și soția. Modestia, deh! Ele erau personalitățile acelei zile nefaste. Jurnaliștii s-au dus la ele, dar acestea erau atât de îndurerate încât au spus că nu pot vorbi atunci și că vor vorbi a doua zi. Ziaristii le au respectat durerea.

Pe doi martie m-am dus la Gică acasă și acolo am aflat că s-a împușcat. Eu știam că făcuse comoție cerebrală. Mă sunase Napoleon pe 1 martie, după ora 22, să mă anunțe de tragedie și că fratele nostru a murit în urma unei comoții cerebrale. Am vrut să merg la Guvern în noaptea aceea, dar colocatara și prietena mea m-a sfătuit să stau acasă să nu mi se întâmple ceva rău. Repet: știam de comoție cerebrală! Am vrut să merg la Guvern și să-l întreb pe Gelu Voican Voiculescu de ce nu i-au oferit protecție lui Gică. Voiculescu locuia la Guvern.

Acum am să fac din nou o paranteză, utilă, zic eu, fiind vorba de file din istoria recentă a României, pe care eu le-am trăit pe viu. Am intrat personal în „dormitorul” lui Gelu Voican Voiculescu, cu doua paturi, în ziua de 18 februarie 1990, când s-a „atacat” Guvernul de către manifestanți. S-a intrat ca în brânză! Eu eram cu jurnalistul Constantin Vrânceanu (Zoni) de la„România liberă”, iar el era însoțit de un fotoreporter de la o televiziune elvețiană.

I-am strecurat un bilețel ziaristului cu numărul de telefon, ca să-mi anunțe soțul dacă voi fi arestată. Acasă aveam gemenii de șase ani. M-am pierdut de Zoni și m-am trezit în față cu Mugurel Florescu. Pe Florescu îl știam de la televizor, făcuse și el parte din așa-zisul complet de judecată de la procesul Ceaușeștilor, ajuns și ăsta general. Un neica nimeni, venit din sport și „făcut procuror” de Stănculescu, ca și Mihai Ulpiu Cherecheanu (nemernicul ăsta era sportiv de performanța, baschetbalist la Steaua), ajuns și el procuror militar. Când Robu era Procuror General, generalul (!) Mugurel Florescu era șeful Instanțelor Militare. După moartea lui Robu, a venit „civilul” Cherecheanu procuror general, cu „generalul” Florescu adjunct, adică ei, sportivii! La procesul lui Ceaușescu, Florescu era maior, după proces pac-pac… pac și el general.

Revin cu povestea de la „atacul” asupra guvernului. Îl întreb pe Florescu unde este „dormitorul” lui Gelu Voican și mi-l arata. Pătrund în camera goală, unde pe unul din paturi era o geantă de femeie, poșeta Ceraselei Bârjac, iar pe patul celălalt era borseta lui George Cruceru, un bisexual din cercul lor. Pe George îl cunoșteam de mult, fusese logodit cu o prietenă pe care o paradise cu o săptămână înainte de nuntă. Vă spun toate amănuntele acestea, ca să știți ce scursuri ale societății erau la butoanele de comandă în acel an tulbure, 1990! Prietena mea m-a certat de ce nu am luat actele Ceraselei. Ce dracu era să fac cu ele? Gelu Voican Voiculescu, la proces, îi trimitea bilețele lui Gică să termine mai repede procesul, că altfel îl împușcă el. Frate-meu nici nu mai știa la cine se referea bărbosul încruntat și îmbrăcat ca un revoluționar cubanez, la el sau la Ceaușescu…

Revin la decesul fratelui meu. Trece noaptea de 1 martie și pe 2 martie, dimineața, ajung la Gică acasă. Lume multa în apartament, necunoscuți mie, dar în bucătărie erau frații mei care vorbeau despre tragediea cu comoția lui Gică. Sună telefonul și răspund eu, o voce de femeie care s-a recomandat a fi de la ziarul „Adevărul” o cere pe doamna Popa. Mă întorc în bucătărie și acolo se vorbea în șoaptă de sinucidere. „Ce sinucidere? Nenicu nu s-a sinucis!”. Era fratele cel mai mare și noi, țăranii, așa ne adresam! Am scos un țipăt și am strigat: „A fost împușcat!”. Sună din nou telefonul și răspund tot eu. Era un domn de la Râmnicu Vâlcea, care plângea la telefon și-mi zicea că toată presa din oraș vorbește de asasinarea președintelui completului de judecată din procesul Ceausestilor. Atât mi-a trebuit! Am închis telefonul și în următoarea secundă am hotărât să apelez la presă! Telefonul nu mai avea ton. Le spun fraților mei că plec acasă, că telefonul meu funcționează. Ajung acasă și da, telefonul meu funcționa. Mă sună o verișoară și mă anunță că s-a dat un comunicat la radio din partea Ministerului Justiției, chiar ministrul citind comunicatul, cum că Gică Popa s-a sinucis cu pistolul din dotare din cauza neînțelegerilor din familie, dovada fiind scrisoarea de adio pe care a lăsat-o pentru soție și fiică”.

În cele din urmă au fost două scrisori, a doua fiind lăsată în fișetul de la tribunal și tot în fișet a lăsat și suma de zece mii lei. De bani nu specifica nimic Gică, nu a scris dacă sunt pentru ceva anume. Nu am aflat nici până în ziua de azi ce scria în așa-zisa scrisoare, pe care până la urmă au numit-o „un bilețel, nu bilet”. Cealaltă scrisoare, cea găsită pe biroul de la Ministerul Justiției, lângă ziarul „România liberă”, dădea unele indicații: cum să fie îmbrăcat (în nici un caz în uniforma de general!), să fie înmormântat lângă soacră-sa (să înnebunești, nu alta, când el îi diviniza pe părinții noștri!), dar, cea mai tare și mai tare dorință ciudată: ne cerea să nu participăm la înmormântare.

Pe prima pagina a ziarului „România liberă”, din ziua respectivă, era fotografia lui Ceaușescu, de gâtul căruia atârna o funie groasa cu un mare pietroi! Întrebat fiind dubiosul Doru Viorel Ursu despre moartea lui Gică, acesta a declarat că pe fondul unei despresii severe, apărută după proces, dar și imaginea cu Ceaușescu din ziar l-au determinat să se sinucidă prin împușcare în cap. Altă declarație a fost că Gică devenise incomod și trebuia să dispară. A urmat întrebarea jurnalistului: „Daca devenise incomod, trebuia împușcat?” și răspunsul: „Nu, nu, a fost împins să se sinucidă.”

Poliția i-a dat un pistol să se apere, dar s-a spus că el mai avea un pistol din dotarea armatei. Poliția s-a scuzat, motivând că nu a știut de pistolul din dotare! Nu se știe cu care din cele două pistoale s-a împușcat! Cert este că nu s-a găsit urma de praf de pușcă pe degete! Concluzia jurnalistului Cornel Nistorescu și întrebarea pusă de acesta a fost: „S-a sinucis cu mănuși?”

Interesant, toți cei care au avut tangență cu cele întâmplate pe 1 martie 1990 au ajuns oameni mari. Vă dau un exemplu: plutonierul major Doinel Dinuică era subofițerul care se ocupa de evidența documentelor secrete din instanțele militare, el a fost a doua persoană care a intrat în biroul fratelui meu după focul de armă și cel care l-a însoțit cu ambulanța la spital. După acest eveniment însângerat, a devenit în scurt timp magistrat, profesor universitar, a parcurs în câțiva ani toate gradele militare, a ajuns președintele Tribunalului Militar București (1999-2001) și a fost avansat general de brigadă de către Ion Iliescu în anul 2001.

În vara anului 1990 m-am dus la Parchetul General, la procurorul-șef Robu să cer o audienta. După trei ore de așteptare, m-am enervat atât de tare, încât am vrut să trec peste cei doi soldați de gardă, țipând că nu voi pleca din procuratură decât împușcată, ca și fratele meu. Robu a fost anunțat de scandalul de afară și m-a primit imediat. „Soția?”, a întrebat el. „Nu, nu sunt soția, sunt sora lui Gică Popa.” Îi spun de ce am venit, că doresc o nouă anchetă oficială, că noi cei opt frați nu suntem mulțumiți cu rezoluția „sinucidere” și cerem să fim audiați și la fel, să fie audiata și văduva lui Popa.

Toate bune, până am pomenit de deshumare, dar, când i-am trântit-o pe asta că Gică a fost exhumat, a sărit ca ars de pe scaun. „Când, cum?!” De data aceasta, am sărit eu de pe scaun, deoarece credeam că o exhumare se face numai cu acordul lui! „Nu, nu trebuie aprobarea mea.” El perplex, eu perplexă. Am trecut amândoi peste episodul exhumarii, el nu m-a mai întrebat, iar eu am tăcut. După câteva minute bune, mă îndruma la biroul lui Mugurel Florescu pentru că fratele meu, fiind militar, cazul este de competența procuraturii militare. I-a cerut unui soldat să mă conducă la biroul lui Florescu. Ajung în biroul ăstuia și când aude cine sunt amuțește pe loc. Își revine în cele din urmă și mă întreabă ce doresc. „A, da, un memoriu, sigur că da, dar veniți mâine”. „Nu domnule, nu! Eu nu plec de aici, până nu depun memoriul!”. Se scuză că are o treabă urgentă și mă roagă să-l aștept, cerându-i soldatului să-mi preparare o cafea. Am refuzat cafeaua de frică să nu mă otrăvească! A trecut o ora, au trecut două și nea Mugurel nu a apărut. Sună telefonul. Era nea Mugurel care se scuza că nu mai poate veni la birou și îi cere soldatului să mă conducă în biroul generalului Dan Ioan. Acesta era foarte stăpân pe el! Probabil nea generalul Mugurel îl avertizase prin telefon cine sunt și ce vreau. În birou cu el mai era și procurorul militar Carp Dumitru, pe care îl cunoșteam.

La sfârșitul lunii m-am dus la Procuratura Militară ca să mă interesez în ce stadiu este ancheta și care este rezoluția. Se prezintă maior Carp Dumitru și-mi spune că ancheta s-a încheiat, iar verdictul este „sinucidere”. Îl întreb de ce nu am fost și noi anunțați, iar el mi a răspuns că obligația lor este sa anunțe rudele de gradul întâi, noi fiind rude de gradul doi, iar comunicatul a fost difuzat la radio. I-am spus că noi avem informații că a fost omorat. „Cine să-l omoare, că nu avea niciun dușman, era un om așa de bun că n-ar fi omorât nici o muscă. Era prietenul meu.” (sic!)

Generalul Dan Ioan îl trimite pe maiorul Carp (fost căpitan înainte de așa-zisa revoluție) să aducă dosarul „Gică Popa”. Acesta vine cu dosarul, îl înmânează generalului, iar acesta mi-l pasează mie. Parca era o minge de ping-pong. Se răzgândește și-mi spune să vin cu un avocat ca să studiez dosarul. I-am răspuns că nu mă interesează ce scrie în dosar. Dar scrisoarea, scrisoarea, este scrisul fratelui!”. O fi scrisul fratelui meu, nu neg, dar nu sunt sentimentele lui!”. El, agresiv: „Ce vrei?”. Eu, hotărâtă: „Vreau sa depun un memoriu.”; Ai consimțământul celorlalți opt frați? Bolșevicul știa și câți frați are Gică! Sigur că-l am, altfel nu aș fi aici.”; Dă-mi memoriul scris.”; Nu l-am scris pentru că nu știu să-l scriu în termeni avocățești.”; „Du-te acasă și întoarcete cu memoriul dactilografiat la mașina de scris”; Nu plec de aici nici dacă mă împușcați, până nu depun memoriul! Cedează și-mi cere să-l scriu. Îl scriu chiar în biroul lor, câteva fraze. Îl înmânez și-mi spune să aștept răspunsul acasă, că va sosi în 30 de zile. Eram atât de surescitată, încât era sa plec din birou fără număr de înregistrare! Le spun că nu plec până nu mi se va da număr de înregistrare. Mă trimite la registratură și i se dă un număr de intrare. Mă înapoiez în biroul lor, las hârtia și plec. Răspunsul nu l-am primit niciodată!

                                                                                                                                      Paula POPA

1 Comment

  1. Profesor+

    Ceea ce spune doamna Paula Popa în acest articol a fost precizat în anul 2010 în cartea România în decembrie 1989. De la revolta populară la lovitura de stat, autor profesorul universitar Corvin Lupu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*