Puncte de vedere

„Pleacă ai noștri, vin ai noștri”. De la Securitate la alte servicii de informații (V)

    Marius Albin Marinescu: Reluăm discuția noastră de ultima oară. Atunci, aproape de final v-am întrerupt. Vorbeați despre răcirea […]

 

 

Marius Albin Marinescu: Reluăm discuția noastră de ultima oară. Atunci, aproape de final v-am întrerupt. Vorbeați despre răcirea relațiilor româno-sovietice începând cu primăvara anului 1990. Poate ne mai spuneți ceva.

Corvin Lupu: Prima parte a anului 1990 a fost foarte grea pentru președintele Ion Iliescu. Problematica de securitate în condițiile desființării Tratatului de la Varșovia, ale conflictului româno-maghiar acutizat de evenimentele de la Târgu-Mureș, din martie 1990, ale conflictului cu Securitatea, continuat și după înființarea oficială a S.R.I, în condițiile de criză create de fenomenul Piața Universității, în cele ale alegerilor din mai 1990, ale mineriadei din 13-15 iunie, toate acestea și altele au fost momente care au creat o multitudine de probleme lui Ion Iliescu.

Pe lângă acestea, Iliescu spera ca U.R.S.S. să continue să controleze sfera ei de influență din centrul și estul Europei, iar România să fie sub protecția Moscovei. Pentru aceasta, atât Iliescu, cât și serviciile de informații, au făcut eforturi, în direcția bunei colaborări cu sovieticii. În fruntea armatei, poliției și serviciilor de informații au fost numiți oameni devotați relației cu U.R.S.S.: la Statul Major General, generalul Vasile Ionel, la S.R.I., director Măgureanu, prim-adjunct Filip Teodorescu, la S.I.E., director a fost numit generalul Mihai Caraman, la M.I. generalul Jean Moldoveanu, securist evreu, dovedit ca agent sovietic. Astfel de oameni au fost plasați peste tot, în punctele „cheie” ale societății românești.

Atât conducerea României, cât și conducerea Uniunii Sovietice doreau încheierea unui tratat politic bilateral care să clarifice relațiile româno-sovietice. Liderii români doreau să obțină protecția sovietică avută în primele două decenii de „lagăr sovietic”, din perioada de dinaintea promovării politicii de independență de către Dej și Ceaușescu. Liderii de la Kremlin doreau să-și consolideze influența politică și informativă în România, chiar dacă erau dispuși să cedeze o mare parte din influența economică Occidentului. Gorbaciov dorea și  recunoașterea de către România a apartenenței la Uniunea Sovietică a teritoriilor românești ocupate în vara anului 1940: nordul Bucovinei, Basarabia și Ținutul Herța, adică dorea să se prevadă explicit în tratat recunoașterea frontierelor dintre cele două țări, așa cum erau ele la ora semnării tratatului. Dacă ar fi obținut aceste obiective politico-diplomatice în raporturile cu România, Gorbaciov și-ar fi consolidat imaginea și puterea la Moscova, unde era tot mai mult contestat, cu deosebire de către adversarii săi conservatori staliniști, dar și de către naționaliști, mai ales la nivelul instituțiilor de putere și al Partidului Comunist.

Iliescu și-a dat seama că acest tratat este un act de trădare națională și că semnarea lui îi va compromite cariera și, implicit, puterea, la care el, care nu are copii, ținea mai mult decât la orice pe această lume. De aceea el a și ezitat, a tras mult de timp, ca să mă exprim așa, până a „ajuns cuțitul la os”, în primăvara anului 1991. În 5 aprilie 1991, în vinerea dinaintea Paștilor, vinerea „Mare”, la Moscova, Ion Iliescu a semnat împreună cu Mihail Gorbaciov Tratatul de colaborare, bună vecinătate şi amiciţie între România şi U.R.S.S., care prevedea recunoașterea de către România a frontierelor existente, deci a apartenenței fostelor ei teritorii la Uniunea Sovietică. Prin semnarea documentului de către Ion Iliescu, România devenea singura țară din centrul și estul Europei care avea un tratat cu U.R.S.S., în noile condiții geopolitice configurate de Acordul din Malta (2-3 decembrie 1989).

Semnarea tratatului româno-sovietic a fost urmată de o întâlnire în doi a lui Mihail Gorbaciov și Ion Iliescu. Stenograma întâlnirii a fost publicată, după mulți ani, în presa noastră (Stenograma discuţiei Mihail Gorbaciov – Ion Iliescu, Moscova, 5 aprilie 1991, în „Ziua”, 17 noiembrie 2004). În cadrul acestei întâlniri, printre altele, Mihail Gorbaciov, care dăduse faliment cu linia sa politică și se afla „pe ultima sută”, a declarat: „Occidentul vrea să ne pună pe butuci şi pe noi, şi pe voi, pentru ca după aceea să ne cumpere totul pe nimic”, la care Ion Iliescu a replicat: „forţele duşmănoase interne şi externe cooperează.

 Marius Albin Marinescu: Cred că este foarte importantă această discuție. Ea dovedește că Ion Iliescu era informat și conștient de pericolul pierderii de către România și români a bazei materiale a societății, a resurselor naturale și a tot ceea ce au acaparat străinii în țara noastră, „pe nimic”, cum spunea Gorbaciov.

Corvin Lupu: Exact.

Marius Albin Marinescu: Și cu toate că a fost conștient de aceste lucruri în mandatul său prezidențial din 2000-2004, a lăsat să se înstrăineze o mare parte din avuția națională și nouă ne spunea și el și prim-ministrul Adrian Năstase că este bine să le dăm străinilor tot ce ne cer!

Corvin Lupu: Conducătorii (anti-)României argumentau cu necesitatea de a ceda economia și suveranitatea în schimbul aderării. În România nu s-au pus niciodată „pe masă” toate condițiile pe care urma să le îndeplinim și prețul efectiv pe care urma să-l plătim. Totul trebuie să aibă un preț cunoscut și acceptat. Nimic nu trebuie făcut în istorie „cu orice preț”. Sunt și prețuri falimentare. Din păcate conducătorii nu vor fi judecați și pedepsiți decât de istorici și, sperăm, pe lumea cealaltă, deși, poate, înainte de a da socoteală pe lumea cealaltă, ar fi trebuit să dea socoteală și pe lumea aceasta. Din păcate, o prea mare parte a opiniei publice nu conștientizează că ceea ce s-a pierdut este foarte greu reparabil sau, în parte, ireparabil, afectate fiind generațiile viitoare, inclusiv copiii care încă nu s-au născut și care au fost, în timpul generației noastre, pur și simplu jefuiți, nu numai de bunuri materiale, de resurse naturale, de pământ etc., dar poporul român a pierdut o mare parte a zestrei sale genetice superioare, prin exodul de valori fără precedent în istorie și s-au creat premisele ca românii să ajungă în curând o etnie minoritară într-o țară majoritar țigănească. Acest exod de valori ridicate prin efortul României a fost determinat cu multă abilitate de către planificatori, prin ecranarea șanselor de care aveau românii nevoie în țara lor.

Marius Albin Marinescu: Să revenim la Tratatul dintre România și U.R.S.S.

Corvin Lupu: Imediat după semnarea tratatului, Partidul Comunist din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a salutat călduros acest eveniment româno-sovietic. Secretarul C.C. al P.C.M., Ion Guţu, a declarat că documentul încheiat de către președinţii Iliescu şi Gorbaciov a înlăturat posibilitatea „odiosului” scenariu al unirii Republicii Moldova cu România.

În același timp, în articolul patru al tratatului se prevedea ca România și U.R.S.S. să nu adere la alianțe ce vor fi îndreptate una împotriva alteia, ceea ce ar fi eliminat posibilitatea aderării României la N.A.T.O. Or, poporul român, în mare parte, ca urmare a influenței extraordinare a mesajelor transmise de posturile occidentale de radio, care au fost foarte iubite de români, credea atunci că o eventuală aderare a României la structurile occidentale ar însemna accesul nostru în Sfântul Rai. Din acest punct de vedere, așa cum am mai spus, eu cred că aderarea la structurile euro-atlantice a fost o etapă deosebit de utilă experienței istorice a poporului român. Ea trebuia parcursă, în ciuda pierderilor uriașe suferite de România.

Marius Albin Marinescu: Există analiști care au apreciat că aceste pierderi au depășit pierderile României în cele două războaie mondiale, plus cutremurul din 1977.

Corvin Lupu: Am văzut și eu acele evaluări. Știu că profesorul universitar Ilie Șerbănescu, fost ministru al Economiei, a făcut calcule privitor la această chestiune. În vara anului trecut, mi-a povestit cum l-au dat afară de la TV „Antena-3” pentru că a avut discursuri apreciate a fi fost „antisistem”.

Revenind la discuția anterioară, Ion Iliescu era îngrijorat de desființarea Tratatului de la Varșovia, care se produsese practic cu o lună și două zile mai devreme de semnarea tratatului, desființare care avea să se legalizeze printr-un act final, în iulie 1991, la Praga. România a fost ultima țară care a semnat desființarea Tratatului de la Varșovia. Plecaseră toți și mai rămăsesem numai noi! Pentru Iliescu, tratatul cu sovieticii avea menirea de a compensa deficitul de securitate pe care îl declanșase desființarea Tratatului de la Varșovia. Ion Iliescu vedea securitatea României asigurată tot alături de Uniunea Sovietică, el având cunoștință de configurarea sferelor de influență, care, o spun din nou, au fost încheiate pentru eternitate și instinctul îl trimitea tot la Moscova.

Pentru a deveni lege și a intra în circuitul de drept internațional, tratatul trebuia aprobat în Parlament. Prim-ministrul de atunci, Petre Roman, susține ca s-ar fi opus ratificării tratatului de către Parlament și l-ar fi convins în acest sens și pe Ion Iliescu. Cel care s-a opus categoric tratatului a fost Corneliu Mănescu, care era președintele Comisiei de politică externă a Senatului României. Într-o discuție purtată cu președintele de atunci al Senatului, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu a spus că ratificarea tratatului înseamnă recunoașterea neapartenenței la România a teritoriilor ocupate de sovietici în vara anului 1940, ceea ce i se părea inacceptabil, cu toate că el a avut relații foarte strânse cu diplomația sovietică, principalul motiv pentru care a fost marginalizat de Ceaușescu.

După ce tratatul româno-sovietic nu a putut fost ratificat și Parlamentul a încheiat sesiunea parlamentară 1990-1991 și puciul din 19-21 august 1991 a eșuat în parte, partea sovietică a fost nemulțumită. Gorbaciov știa că Iliescu avea toată puterea în mână.

Ulterior, Ion Iliescu a făcut însă un alt gest care a compensat în favoarea Moscovei faptul că tratatul nu a fost ratificat. Mă refer la faptul că la doar câteva ore după ce, la 27 august 1991, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și-a declarat independența, Ion Iliescu a recunoscut Moldova ca stat suveran și independent. Gestul are două conotații. Ion Iliescu și susținătorii lui au afirmat că prin aceasta România a recunoscut ieșirea Republicii Moldova de sub tutela Moscovei, pas înainte pe calea reunificării cu România. În același timp, unii patrioți români, de pe ambele maluri ale Prutului au interpretat gestul conducerii României ca pe unul inspirat de Moscova și îndreptat împotriva „podului cu flori” și a voinței multor români de reunire a Moldovei de peste Prut cu România. Recunoașterea Moldovei ca stat suveran și independent semnifica recunoașterea României că acest teritoriu nu aparține României. Patrioții români de la baza societății, așteptau ca Iliescu să proclame unirea Republicii Moldova cu România.

Cert este că în cei 26 de ani trecuți de la aceste evenimente, forțele potrivnice unirii românilor de pe cele două maluri ale Prutului au fost totdeauna mai puternice. Cei 180 de ani de stăpânire rusească și sovietică asupra Basarabiei au produs efecte care nu pot fi ignorate. Politica de „dare a ceasului înapoi” este greu de realizat și nu are doar urmări pozitive, cel puțin în această etapă a istoriei. Lucrurile se pot schimba, în viitor, dacă cele două supraputeri, Rusia și, mai ales, S.U.A. vor duce o politică de sprijinire a unei Europe a națiunilor, care să repună etniile majoritare în drepturi prioritare, în cadrul unor state suverane, așa cum se prevede în proiectul european al președintelui Donald Trump.

În orice caz, orice efort pe această linie a unificării Republicii Moldova cu România, așa cum am mai spus în altă discuție a noastră, nu trebuie făcut în adversitate cu Rusia, ci doar alături de Rusia. Românii unioniști din Moldova vor avea șanse să fie ascultați și sprijiniți doar ca aliați ai Rusiei, în nici un caz ca adversari ai ei. Linia lor politică actuală, de adversitate față de Rusia, este defectuoasă și nu are șanse de izbândă. Din contră, poate fi chiar factor de risc pentru securitatea Moldovei.

Marius Albin Marinescu: Cum s-au poziționat serviciile secrete față de acest tratat româno-sovietic din 1991?

Corvin Lupu: Serviciile secrete l-au informat pe Ion Iliescu că în rândul parlamentarilor, cu deosebire în rândul celor din Comisia de politică externă, există reticențe față de semnarea tratatului și că va fi greu ca el să treacă. Acești parlamentari care se opuneau ratificării erau de părere că semnarea tratatului nu era oportună până când nu se limpezea situația Uniunii Sovietice, care scârțâia din toate încheieturile și se afla în pragul dezmembrării, eveniment care s-a întâmplat, după cum am arătat, în luna decembrie a aceluiași an.

În septembrie 1991, în conducerea de la București se cristalizaseră în F.S.N. două tendințe diferite și opuse: gruparea lui Ion Iliescu, de sorginte moscovită și gruparea lui Petre Roman, care dorea să ducă România în brațele Occidentului. Amândouă grupările erau sub influență/control evreiesc. Adversitatea celor doi foști aliați a devenit mare. Astfel, F.S.N.-ul s-a desfăcut în două grupări, P.D.S.R. și P.D., iar fesenismul s-a perpetuat, umbrind partidele istorice, penetrate de noile servicii și de fosta agentură a fostei Securități, infiltrată printre rândurile vechilor militanți ai partidelor. Partidele istorice au decăzut și pentru că și-au deturnat propriile lor foste linii politice remarcabile, promovate la timpul potrivit. Țărăniștii au uitat de fostul lor naționalism sănătos și l-au abandonat, iar liberalii au abandonat total doctrina prin care, o lungă perioadă istorică, au obținut cele mai mari succese ale lor și ale României: „Prin noi înșine!” Abandonându-și doctrina tradițională, partidele istorice au „sângerat” continuu, îndreptându-se spre o moarte destul de rapidă, mă refer la țărăniști și la P.S.D.R.-ul lui Sergiu Cunescu și spre o moarte lentă a liberalilor, care au sfârșit prin a se topi în marea familie a popularilor europeni, iar apoi, după căsătoria contra naturii cu P.D.L., astăzi din liberali mai rămânând doar denumirea partidului și multă mediocritate și fripturism.

Ca urmare a acestei scindări din F.S.N., președintele Iliescu, care ajunsese să fie foarte tare susținut de fosta Securitate, a organizat o nouă mineriadă, prin care a înlăturat de la putere întregul guvern Petre Roman și l-a înlocuit cu un „guvernul meu”, ca să folosesc un termen la modă în mass-media românească din anul recent încheiat, guvern condus de Theodor Stolojan, personaj agreat de Iliescu și alcătuit din același aluat.

Marius Albin Marinescu: Cum au ajuns ofițerii fostei Securități să-l agreeze și să-l susțină pe Ion Iliescu, după ce acesta i-a etichetat ca fiind „teroriști”, „criminali”, „ceaușiști” etc., după ce le-a condamnat unii dintre conducători, i-a pus sub cizma M.Ap.N., iar pe unii i-a dat afară?

Corvin Lupu: Cu multă abilitate, Ion Iliescu a reușit, încă din anul 1990, să dea impresia securiștilor că el i-a salvat de la moartea pe care le-a pregătit-o generalul Militaru și alți conducători din M.Ap.N., că el i-a scos din pușcării, că el i-a repus în muncă în noile servicii de informații, că el le-a redat privilegiile etc. Aceasta i-a îmbunat pe securiști și i-a făcut să-l susțină. Nu trebuie să neglijăm nici tendința generală tradițională a militarilor de a se alinia în spatele lui Vodă. Asta până la un punct, pentru că, din când în când, ei îl elimină pe Vodă, într-un fel, sau în altul, respectiv prin moarte, prin înlăturare brutală fără să-l ucidă, sau mai subtil, prin mijloace „acoperite”. Ceaușescu, Cuza-Vodă și Emil Constantinescu sunt exemple pentru fiecare din cele trei variante. Emil Constantinescu (Kazbich) ne-a spus că l-a „învins Securitatea”, ceea ce este real.

În orice caz, evenimentele din anul 1991, au găsit România poziționată șubred, cu o conducere contestată în Occident, ca urmare a mineriadelor și a eforturilor lui Ion Iliescu de a nu părăsi „barca” Moscovei.

                                                                                                                     (Va urma)

                                                                                          A consemnat Marius Albin MARINESCU

Episoadele anterioare:

Adevăruri pe care nu o să le găsiți în presa „sistemului”! Dialog „la gura sobei” cu istoricul Corvin Lupu (IV)

Adevăruri pe care nu o să le găsiți în presa „sistemului”! Dialog „la gura sobei” cu istoricul Corvin Lupu (III)

Adevăruri pe care nu o să le găsiți în presa „sistemului”! Dialog „la gura sobei” cu istoricul Corvin Lupu (II)

Adevăruri pe care nu o să le găsiți în presa „sistemului”! Dialog „la gura sobei” cu istoricul Corvin Lupu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*