Atitudini

„Prin mișcarea feministă, femeile au pierdut totul!” – Interviu cu actrița Manuela Hărăbor

Toată lumea a admirat‑o la Ateneul Român (în ianuarie), cu ocazia spectacolului de gală prilejuit de preluarea Președinției Consiliului Uniunii Europene: a […]


Toată lumea a admirat‑o la Ateneul Român (în ianuarie), cu ocazia spectacolului de gală prilejuit de preluarea Președinției Consiliului Uniunii Europene: a strălucit pe scenă într‑o superbă rochie neagră și purtând la gât, vizibil, o cruciuliță de aur. Un semn al identității creștine în fața heghemonului ideologic, o rază de soare duhovnicesc între manageri, contabili, specialiști, strategi și politicieni, care ne‑a amintit că Europa a avut și trebuie să aibă în continuare un suflet… Manuela Hărăbor rămâne una dintre cele mai admirate actrițe din România, dar și o voce limpede a credinței creștine. Cu așa o viață ca ei, nici nu e de mirare…

                     Dumnezeu: singura certitudine care ne ghidează viața

Dragă Manuela, luna martie este considerată a fi luna femeii creștine, și asta datorită marelui praznic al Buneivestiri. Tu cum ai pășit pe calea credinței? Sau ai fost așa de implicată încă de la început? Întreb asta pentru că acum ai ajuns să fii una dintre vocile importante ale laicatului din România.

Răzvan, am o singură explicație: S‑a milostivit Dumnezeu de mine, după ce mi‑a dat zeci, sute de semne; mi‑a pus mâna în creștet și mi‑a zis: fetițo, hai să căutăm așa cum se cuvine calea, că te‑ai cam rătăcit…

Când să fi fost asta?

Să fie vreo 15 ani de atunci. Mai precis, în perioada preadolescenței lui Andrei, băiatul meu, care avea atunci niște crize de tip epileptic. Doctorii nu prea îmi spuneau nimic, era o perioadă foarte dificilă pentru mine. Atunci a fost un declic. Dumnezeu mi‑a trimis în cale foarte mulți oameni care mi‑au deschis ochii, am fost încercuită de tot soiul de „emisari”. Nu știu cât de importantă este vocea mea în creștinismul românesc, însă dacă eu am primit darul ăsta și mi‑a fost clar că e mai bine așa, am dobândit conștiința asupra direcției pe care trebuie să merg. Și spun și altora acest lucru. Sunt obligată de conștiință și de glasul lui Dumnezeu să mărturisesc asta. Dar fără să agresez libertatea celorlalți…

Nu a fost un semn, așadar, un punct de cotitură, un Drum al Damascului cu un flash pe măsură…

Nu, însă de mică au am avut conștiința existenței lui Dumnezeu și a faptului că este singura certitudine care ne ghidează viața, însă nu eram foarte bisericoasă. Știam rugăciunile din copilărie, nu m‑am îndoit niciodată de existența lui Dumnezeu, Îi ceream tot timpul ajutorul în momentele mai dificile.

Sunt un părinte încercat și eu, de aceea îmi permit să te întreb: atunci când ai înțeles că Andrei are o problemă gravă de sănătate, nu te‑ai revoltat împotriva lui Dumnezeu?

Nici o clipă! Am avut șansa de a fi o mamă tânără, l‑am născut pe Andrei când aveam 22 de ani. Mi‑am destrămat căsnicia dintr‑o nebunie, dintr‑o prostie, sau poate și din lipsă de credință și am făcut acest copil în afara căsătoriei. M‑am dus acasă la părinți și l‑am născut pe Andrei, știind exact care au fost greșelile mele. Iar după un an de viață am realizat că evoluția lui nu merge în direcție normală. Dar nu m‑am revoltat, știind toată povestea. Nu înțelegeam care este exact problema lui Andrei, căci în acei ani (1990‑’91) despre autism nu se știa aproape nimic… Am avut ajutorul familiei tot timpul, fără rest. Oamenii mai înduhovniciți mi‑au explicat, mai târziu, că acesta a fost darul primit: acceptarea. Și nu mi‑a fost niciodată teamă că suntem pierduți, eu și copilul meu.

O călugăriță de la Hurezi spunea: „Maică, Dumnezeu se vede printre lacrimi…”.

Apropo de lacrimi: când am înțeles că Andrei nu vorbea cu noi, noapte de noapte mă puneam în pat lângă el și mă rugam fierbinte Maicii Domnului ca Andrei să‑mi spună măcar o dată „mama”. Și mă rugam printre lacrimi… Mergeam la toți doctorii, dar cererile și speranțele mele erau tot către Maica Domnului.

                                 Minunea Sfântului Nectarie

Cum o simți tu pe Maica Domnului? Cum simți că te ascultă, câteodată măcar?

Nici nu îndrăznesc să încerc să‑mi „traduc” rezultatul unei așa‑zise convorbiri cu Maica Domnului. Eu vorbesc cu ea ca și cum aș vorbi cu mama mea. Nu am cerut niciodată un răspuns de la ea, nici de la un alt sfânt. Că mi‑e teamă! Nu sunt de ajuns de sănătoasă sufletește să îmi permit să cer un răspuns. Nici nu am cerut ajutor pe lucruri concrete. Hai să‑ți spun o poveste de viață, reală. Într‑un an am fost chemată să filmez într‑un serial, la ProTV, și am acceptat contractul propus de ei fără să văd scenariul. În momentul când mi s‑a trimis scenariul, am încremenit. Era perioada când mergeam des la Radu Vodă, aveam un duhovnic acolo. Personajul meu era un medic psihiatru care îi cerea unei paciente să facă avort. Eu așa ceva nici măcar ca personaj nu pot să‑mi asum să spun. Era în totală contradicție cu mine, cu crezul meu. Nu pot să fac delimitarea între viața mea și personaj…

O provocare dintre cele mai serioase! Cum ai scăpat din această încercare a conștiinței?

M‑am dus la duhovnicul meu chiar în ziua în care am primit scenariul – a doua zi urmând să filmez, fiind sub contract – și i‑am zis că nu pot face asta, cu riscul unui proces de daune interese. Părintele m‑a trimis la… Sfântul Nectarie și m‑a asigurat că totul se rezolvă… Mi‑a dat binecuvântare să mă duc a doua zi la filmare, încredințându‑mă că totul va fi bine. M‑am dus la raclă și am zis sfântului: „Primesc orice altă încercare, numai scapă‑mă din asta!”. A doua zi am ajuns la Buftea, m‑am costumat, m‑am machiat, am făcut o repetiție de text cu partenerul meu de rol (Răzvan Vasilescu), și asistentul de regie zice: „E ceva în neregulă cu textul ăsta. Sunteți amândoi medici, vorbiți despre o pacientă pe care nici nu o cunoașteți, femeia e în comă, victimă a unui viol. Mi se pare lipsit de deontologie ca doi medici să se apuce să discute posibilitatea unui avort, când nu știți mai nimic despre femeia asta”. Atunci omul se întoarce spre mine și mă întreabă dacă am ceva împotrivă să scoatem cele două pagini de text și… să trecem peste. Seara i‑am spus părintelui Nectarie toată povestea, iar el nici măcar nu s‑a mirat: „Ce ți‑am zis eu?!”.

Manuela, poți spune că ai trăit vreo minune în viața ta?

Da, legat de Andrei, care avea pe atunci vreo 11 ani. Eram pentru vreo două săptămâni la New York, chiar în perioada atentatului de la 11 septembrie 2001. Aveam bilet de întoarcere chiar pe 11 septembrie, iar cu o zi înainte, era duminică, am sunat în țară și am întrebat de copil. Atunci tata s‑a bâlbâit, mi‑a spus că e la… plimbare. Era ceva în neregulă, în România fiind ora 15. Am sunat‑o pe sora mea, mi‑a închis, am vorbit atunci cu un prieten bun care mi‑a spus adevărul: „Suntem în Parcul Tineretului, tatăl tău l‑a pierdut pe Andrei…”. Am închis și am calculat că era pierdut de vreo patru ore, căci plimbarea se termina cam pe la 12. Atunci am înțeles că eram într‑o situație imposibilă și am strigat către Maica Domnului cu glas mare! Seara am vorbit telefon din nou și aflat că l‑au găsit pe Andrei, dar cum? Îl furase un țigan din parc pe la 11,30 și l‑au găsit la 17,30, în zona Calea Rahovei – Ferentari, pe o stradă pustie pe care s‑a „nimerit” să fie o femeie cu nepotul pe bicicletă, care s‑a intersectat cu doi jandarmi. Femeia a avut tăria să spună: „Copilul ăsta e furat!”. Țiganul s‑a speriat și l‑a lăsat. L‑am întrebat apoi pe duhovnic: „Părinte, de ce îl încearcă Dumnezeu atât de mult pe Andrei?”. Și mi‑a răspuns: „Oare pe el îl încearcă?!”. Acesta a fost momentul în care mi‑am zis: Schimb macazul! Acum, pe loc!

                                   A te abandona în voia Domnului

În prezent se pot face investigații amănunțite în perioada prenatală, pentru a afla dacă este sănătos copilul. Tu ce părere ai…?

O să‑ți dau un exemplu care pentru mine a fost o lecție fantastică. O colegă de‑a mea, o persoană publică, a rămas însărcinată la peste 40 de ani. Nu avea duhovnic, nici nu prea mergea la biserică, iar eu am dus‑o să se spovedească la Radu Vodă. Doctorii îi spuseseră să facă amniocenteză, testul care îți arată dacă vei face un copil cu sindrom Down. Și ea a avut curaj să nu facă testul, s‑a lăsat pe mâna Maicii Domnului. S‑a spovedit, s‑a împărtășit tot restul sarcinii și a născut o fetiță perfect sănătoasă – o splendoare de copil. Am primit o lecție de credință de la cineva de la care nu mă așteptam! Dar e foarte greu să dau sfaturi, fiecare cu propria lui conștiință și credință.

Cum se alege duhovnicul?

El te alege pe tine! El are cheia să‑ți deschidă cuvintele și sufletul. E foarte greu să te provoace cineva fără să te oblige, să vrei să descoperi în tine anumite lucruri. Eu una când plec de la spovedanie parcă zbor, sunt ușoară!

Ce au câștigat femeile prin mișcarea feministă și ce au pierdut ele?

Au pierdut tot! Nu au câștigat absolut nimic! O pseudo‑libertate inoculată ideologic. Dincolo de profesia care îmi place foarte mult, eu tânjesc după o perioadă în care puteam să fiu doar soție și mamă. Și să am parte de un bărbat care să ne ocrotească – dar nu a fost să fie. A ține o casă, a fi casnică nu este nimic rușinos, peiorativ. Dimpotrivă, denotă forță și capacitatea de a iubi, de a te dărui. Pe care nu ți‑o dă nici o profesie din lume… Feminismul a distrus celula familiei, dezechilibrul s‑a produs deja.

                                      Rugăciuni „ca la carte” sau…?

Tu cum te rogi, Manuela? După carte sau cu propriile tale cuvinte?

Depinde. Spun din memorie rugăciunile pe care le‑am citit de „n” ori. Am o deformație profesională: știu, simt când sunt „dincolo” de mine. Când sunt obosită merg pe ceea ce știu, să nu trișez fără să vreau.

Care este cel mai mare pericol acum pentru Biserică?

Momentul acela când cineva dorește să fie ultra‑popular, să aibă foarte mulți adepți – este pericolul de a pierde direcția. Nu poți să fii doar adulat – o spun și ca artist. Trebuie să îți asumi riscul că unii sunt împotriva ta, că unii nu te vor, nu te plac, că unii te vorbesc de rău. Cred că Biserica începe să lase puțin garda jos și să se modernizeze. Că trebuie să fim în rând cu umanitatea modernă înțeleg până la un punct, dar unele lucruri nu trebuie să se schimbe. Ortodoxia nu trebuie să se modernizeze, ea este actuală, este modernă. Rămâne la latitudinea omului să o perceapă așa cum e, nu trebuie să se schimbe ea pentru ceilalți. Dar despre asta poate vorbim altădată, pe larg…

De acord, îți mulțumesc!

                                                                                                  A consemnat Răzvan BUCUROIU

Sursa: Lumea Credinței

 

6 Comments

  1. Dan Cristian Ionescu

    O crestina adevarata, care este fericita cu conditia ei de femeie, de mama, de actrita. Nu-si doreste sa fie europarlamentara, prim-ministreasa, primarita. Ea este indreptatita sa poarte la git crucea crestina, Gabi Firea si altele insa poarta crucea cam fraudulos.

  2. Goia

    Tot respectul, doamna Hărăbor

  3. Adrian Grigoriu

    Duce cu ea o mare și grea cruce pentru multe păcate dar faptul că și le asumă o izbăvește și ne este dată ca model pe bună dreptate, numai pentru cei ce pot cuprinde.

    Doamne, ajută!

  4. Presedinta Societatii Nationale a Femeilor Ortodoxe Romane

    Da, nu sunt deloc de acord cu distinsa Doamna Harabor si daca ea doreste sa ramana „la cratita ” nu este oprita de nimeni. Prin miscarea feminista si-a castigat si dreptul de a alege si a fi alese, dreptul de a lucra in orice domeniu de activitate, dreptul de a se imbraca si comporta in pas cu moda si decenta… ”Femeia este sortita sa fie strajer la capataiul leaganului copilului ei si inger pazitor la mormintele strabunilor” spunea cea mai infocata feminista Alexandrina Cantacuzino. Femeile din Romania trebuie sa-si apere trecutul glorios si nu sa revina la „broboada si incultura” ….Educatia copiilor si viitorul natiei noastre depinde de cat sunt de educate mamele. Femeia este pastratoare a credintei, traditiei si obiceiurilor stramosesti.
    Presedinta Societatii Nationale a Femeilor Ortodoxe Romane

  5. veronica vasile

    Cum adica, „duce o cruce grea pentru multe pacate”? Care pacate? De unde stiti dvs. ce pacate are dansa? Cine va da dreptul sa o judecati? Cu alte cuvinte, merita ceea ce i se intampla? Doamne fereste!

  6. veronica vasile

    Cu toata compasiunea pentru necazurile acestei doamne frumoase si celebre, trebuie remarcat totusi ca ea nu intelege realitatea in care traieste si conditia femeii in societate.
    Miscarea feminista nu a adus femeii o „pseudo-libertate”, ci o libertate reala, aceea de a alege ce vrea sa faca ea cu viata ei (in loc sa hotarasca altii pentru ea) si libertatea de a se elibera de abuzuri. Ce femeie normala nu si-ar dori un barbat bun, puternic si protector, care sa aiba grija de ea si de copiii ei? Din pacate, REALITATEA ne demonstreaza ca astfel de barbati sunt, din pacate, extrem de rari (si nu sunt, nici pe departe, suficienti pentru toate femeile). Astfel incat, daca ai (Doamne fereste!) un barbat violent, betiv, parazit, etc – te poti elibera de el si poti sa-ti castigi singura existenta (si sa-ti cresti copiii), datorita drepturilor femeii (dreptul la munca, la proprietate, la divort, la educatie, etc). Toate aceste drepturi au fost castigate, cu mari sacrificii, de miscarea feminista, pe vremea cand femeia era sclava si nu prea avea drepturi civile.
    Dar probabil ca, atunci cand ai o familie care te sustine la greu (asa cum spune d-na Harabor ca are), nu simti si nu intelegi importanta acestor drepturi. Oare de ce or fi unii atat de marginiti (limitati in gandire) si habotnici incat cred ca feminismul (= drepturile femeii) si credinta crestina sunt incompatibile?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*