Atitudini

Profesorul Ion Coja revine din spital printre noi, cei de pe baricadele românismului

                          Glonț pe la ureche Cam așa a […]

 

                        Glonț pe la ureche

Cam așa a fost. Ca un glonț șuerând fierbinte, orbitor, și mai ales năucitor: tumoră, frate-miu, de-aia nasoală rău, de care ai tot auzit la alții, prin filme, prin cărți, prin vecini, pe la neamuri, în familie, dar ai fost mereu convins ori ai sperat că pe tine nu te va nimeri, nu te va alege!
N-ai stat în spital niciodată, iar acum, la ditamai senectutea când te-au convins să le bați la ușă, doar nu-ți vor da ție atenția supremă, nec plus ultra, tumoră malignă, cancerigenă, carcinom stadiul cutărică, cancer cancer, cuvînt de care ne este așa de frică, l-am și scos din vocabular, îi zicem mereu altfel: neoplasm și alte titluri academice…
Și năuceala, năuceala care nu trece la fel de repede ca glonțul șuerându-ți pe la tâmplele prăfuite de ani, s-au adunat ceva ani anii ăștia ai mei, cumva sunt prea mulți, mai mulți nu se mai poate? Deranjez? Pe cine, Doamne, iartă-mă, l-ar putea bucura dacă li s-ar pune capăt?!…
Eu, cu mânuța mea n-aș face nimic ca să li se rupă firul, ața… Dar aș putea face ce, ceva?, ca să-i lungesc, să-i adaug, să-i înnod…
Au mai rămas atâtea de făcut, de spus, de scris, onorată comisie!
În jurul meu mi se spune pe toate vocile cât de importantă este starea mentală a competitorului, atitudinea de învingător, încrederea că ce-oi păți nu va fi doar de la operații și tratamente, ci și de la nu știu ce elan interior pe care nu cumva să-l pierd, l-am avut cică mereu, mi se tot spune, iar acum este prima oară când Cineva, marele Arbitru ?, îl pune la încercare, mai pâlpâie, mai arde vâlvătaie, sau filmul s-a terminat, nu mai urmează niciun episod, acesta, petrecut sub neoanele salonului de reanimare, este ultimul, kaneț filma, finis coronat opus, sfârșitul contează, ce mai sfârșit mai este și ăsta când uleiul din candelă s-a terminat, cum poți să te mai aperi?! Cu cine să te arăți cât ești de puternic, de încrezător, de luptător, de dat dracului?! Focul nu mai arde după ce ultima picătură de ulei și-a dat duhul într-un ultim licăr de lumină chioară!…
Lumină!… Ce mult mi-a plăcut cuvîntul acesta!… Doctorul Turculeț, după ce m-a cunoscut, mi-a zis că-s „omul luminii”! Din partea unui asemenea om cuvîntul lumină m-am bucurat la gândul că mi s-ar potrivi!
Mi-aduc aminte de această vorbă și simt cum departe, dincolo de orizont, înmugurește ceva care mă privește și n-ar fi rău să mă duc într-acolo să văd ce este! N-am cum să ajung decât înot! Iar în toate visele mele n-am ajuns niciodată până la capăt înotând. M-am oprit sfârșit de puteri pe la mijlocul apei, al imensului lac, cu maluri pierdute dincolo de orizont, nu-mi mai dădeam seama care este malul cel mai apropiat și mă opream să fac pluta și să văd ce am de făcut. N-aveam altă soluție decât să mă trezesc din somn, ca un laș, și să mă întorc învins fără nicio onoare pe drumul de-ntors acasă… Nu rezist mai mult ficțiunii!
Atât am putut, oameni buni…
Poate că data viitoare!, aud o voce din mulțimea care lipsește de pe marginea drumului lung și pustiu în bătaia lunii!
De departe se ițește un zvon, o rumoare, la capătul drumului unde ajung pe neașteptate! E un adevărat miting mut, dar se aud foarte bine scandările: „Bine, bine, tu tragi obloanele și dai în primire! Dar pe noi cui ne lași, jupâne? Așa ne-a fost vorba?! Dacă ne-ai fi spus de la început…”
Mă uit în jur, pe pipăite, nu-mi trebuie decât o ușoară atingere și-i recunosc pe fiecare. Impozantă și neînduplecată statura celebrului cuplu veronez! I-am schimbat locația și are de ce să fie supărat pe mine! Îi cred și eu! Dar nu mă simt vinovat! Era obligatoriu să bag Auschwitzul în geografia marii literaturi universale! Dacă n-o făceam eu, altul n-ar fi avut ce-i trebuia! Nu-i vina mea! A fost ca un blestem, blestemat am fost să scriu magnificul text! Menit chiar! N-am niciun merit! Nicio vină!Dacă nu-l scriam eu…
Ba! Ești chiar foarte vinovat! De câți ani, decenii chiar, ne ții în bezna blestematului tău de sertar?!… Pleci ca un laș și ne lași mai departe să zăcem în eternitate pe post de operă postumă?! Mă rog, se poartă prostia asta! Las-o altora! Dar tu ai avut timp, amar de ani, în care ai tot amânat, că nu este momentul, să așteptăm conjunctura internațională cea mai potrivită și alte subterfugii de… de… să nu zic vorba aia: malahist! N-o zic! Noi doi nu-ți zicem decât atât: Omule-neomule, dacă nu ne dai tu la tipar imediat ce ieși din spital, nimeni n-o va face când tu nu vei mai fi!… Când tu nu vei mai fi!… Când tu nu vei mai fi!… Când tu nu vei mai fi!… Scandează mulțimea dezlănțuită.
Chiar nu pricepi?!
Dă-te puțin la o parte să văd cine mai e pe aici!…
Și le-am luat cătinel-cătinel la rând pe fiecare, nopțile din spital sunt nesfârșit de lungi, de îndestulătoare, neîncăpătoare, sățioase ca un chef din tinerețe. Mă simt din ce în ce mai bine! Încep chiar să le pun pe o listă, un inventar al minunilor nefăcute, unele dintre ele proiecte propriu-zise, ample, bine începute, va fi ușor să le iau la mână, abia aștept!…
Devine tot mai clar ce am de făcut! Totul!, vorba răposatului, Dumnezeu să-l odihnească! Totul!… Fără nicio strategie a oportunității! Fără milă, fără iertare, cu toată dragostea de care sunt în stare! Ca și până acum! Dar fără să mai amân!
Omul este singurul animal care amână, mă încuraja insidios un fost coleg, plimbăreți tomnatici prin Herăstrăul înverzit. Gata cu amânările, colega de departe! Căci nu sunt numai proiecte de mare anvergură, ci mai ales mici bijuterii, gânduri de-o juma de pagină, de-un rând jumate, care merită să-mi supraviețuiască, de ce să fiu gelos pe ele! Zburați, fetelor! Bucurați-vă de respirația tiparului! Verba volant, scripta manent!… Veniți mai aproape, să vă scriu pe toate! Numai zile să-mi mai dea bunul Dumnezeu!…
Și la prima externare chiar dau fuga fuguța la tipar cu Romeo & Julieta în desagă! Chiar dragul de Dumnezeu mi-a burdușit-o acolo, ca să ne contrazică pe toți! Eu nu sunt decât curierul, de acasă până la tipografie! După ce s-a scos primul tiraj am pus textul și pe site, pe www.ioncoja.ro, și, Doamne, ce tânăr m-am simțit câteva zile, până la următoarea operație!…
Am făcut-o în urmă cu câteva zile, sunt acum într-o convalescență mirifică, mi s-a permis accesul la lap-top, și sunt gata să pornesc, motoarele sunt turate și funcționează perfect! Toată lumea și-a făcut exemplar datoria, toată lumea este la postul său, inclusiv trupeanul de odinioară care a închis plaga fără niciun rest. De s-au crucit și medicii veniți în contravizită.
Sunt bun de carne, m-am scuzat eu, cu gândul la rănile din copilărie care se închideau până ajungeam acasă, să se bucure biata maică-mea de integritatea odorului risipitor…
Cu ani buni în urmă l-am întrebat pe părintele Radu de la Sibiu: Cum e părinte să faci 25 de ani de pușcărie complet nevinovat? Și părintele Radu, arestat în 1941 din fruntea nunții și rejectat lumii abia în 1964, a stat puțin să-și facă socotelile, le-a verificat în gând și abia apoi m-a învrednicit cu un răspuns la neroada întrebare: „Dragul meu, primii 5-6 ani nu-ți dai seama care este norocul tău că te afli acolo…”
Primii cinci-șase ani… norocul că te afli acolo pentru alți douăzeci…
Nu comentez. Adaug doar atât – dacă mi se trece cu vederea:
Mi-e rușine să o spun, dar am decis că nu mai iert nimic: mă întreabă la telefon fel și fel de lume cum mă simt după operație în spital, spitalul Colentina, pavilionul acela celebru, al cancerigenilor. Și cine merită primește răspunsul meu cinstit: minunat mă simt, camarade! Îmi vine să scriu un jurnal al fericirii, dar nu vreau să plagiez!
Se apropie ieșirea din spital! Hai liberare! Mă simt purtat pe brațe ca un campion, dar nu la sfârșitul meciului încununat de glorie, ci acum când meciul intră în ultima repriză! Vrând-nevrând voi ateriza pe ring. Ringul a fost inundat de fani fanatici care urlă la mine, între ei și lumii din jurul ringului: e rândul nostru! E rândul nostru!! E rândul nostru!!
Contați pe mine! Nu mai amân nimic! Tot ce s-a adunat până azi, de Sfîntul Nicolae, se va da lumii înapoi, în ordinea pe care o va decide bunul Dumnezeu, fără nicio selecție de oportunitate din partea mea, fără nicio favoare, pile și alte marafeturi! Nu mai am timp!
Mă aflu sub incidența legii marțiale: când mă voi întoarce, pe mulți am să-i popesc și eu!…
Și mă întorc, slavă Domnului slavă!
Păzea, deci!

                                                                                                            Ion COJA

 

2 Comments

  1. Babar diss

    Bine ati revenit, sa fiti sanatos….
    Sunteti OM de „lumina”…..

  2. Boala si spitalul fac -de cele mai multe ori, mult bine omului!
    Boala il ajuta sa inteleaga unde a gresit, mai ales in ce priveste regimul sau alimentar, ceea ce, nu-i asa, este momentul 0 pentru a demara corectia si a duce la bu sfarsit o viata!
    Spitalul este locul, unde omul isi da seama cat este… ceasul! Capacitatea de a se orienta in timp este o alta diferenta specifica intre el si…animalul din el!
    Domn` profesor ca sa il citez pe Nichita, “cat mai avem ca timp, va rog frumos“?!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*