Quo vadis, Britannia?

 

 

În ultimul timp, pun mai mult întrebări retorice. La această întrebare, nici măcar nu mă interesează răspunsul. De ce să mă intereseze pe mine, cînd nu îi interesează pe supușii Majestății Sale (și nici pe Majestatea Sa)?

Singura mea nedumerire (sinceră) este de ce în condițiile în care Regatul Unit este un stat unitar, la preliminariile campionatelor mondiale de fotbal, fiecare regiune participă ca echipa unui stat independent. Așa s-a ajuns ca la CM de fotbal din Suedia (1958 – explozia lui Pele!), din cele 16 echipe calificate (pe atunci fotbalul încă nu ajunsese afacerea enormă de azi), un sfert să fie echipele din Regatul Unit (Anglia, Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord). Probabil, s-a permis asta întrucît erau una dintre marile puteri mondiale. Bine că nu s-au gîndit la așa ceva și sovieticii, puteau să participe și ei la preliminarii cu 15 echipe, ceea ce ar fi fost mai corect, fiindcă nu era vorba de provincii, ci de republici.

Aceste rînduri nu sînt importante pentru poporul român, nici pentru omenire. Dar s-a întîmplat ca un fapt minor să îmi dezvăluie un tablou vast care cred că merită comentat. Am plecat de la unele aspecte din sec. XIX al Angliei, la care bomboana a fost pusă de biografia unui scoțian asupra căruia îmi este greu să mă pronunț.

                                                                     * * *

În timpul reginei Victoria, a început ascensiunea în Anglia a evreilor atît nobiliar, dar și politic. Această ascensiune s-a produs pe trei planuri.

Primul plan, a fost cel prin care nobilii scăpătați, s-au căsătorit cu evreice bogate, a căror zestre le permitea să își continue traiul opulent și trîndav pe care îl duceau. Copiii lor cu aceste evreice, conform iudaismului, sînt evrei. Care sînt aceștia? Doar sioniștii știu, întrucît sînt menționați doar în cărticelele lor istorice.

În alte cazuri, evrei tineri s-au căsătorit cu babete din nobilime. Benjamin Disraeli, primul conte de Beaconsfield (1804-1881), cel dintîi prim-ministru evreu al regatului, chiar în două rînduri (în 1868 și între 1874-1880), în 1839 s-a „măritat” cu Mary-Ann Evens (1792-1872), de la care a moștenit titlul nobiliar. Știu, unele prietene de vîrstă apropiată mie, îmi vor reproșa cum pot să numesc babete niște femei de 47 de ani eu, un boșorog? Pur și simplu, așa consideram eu în tinerețe.

A treia cale de înnobilare, a fost aceea a meritului în slujba regatului. De fapt, aceste merite însemnau sumele enorme (primite înapoi cu dobîndă înzecita) cu care cămătarii (bancherii) evrei susțineau războaiele prin care englezii cucereau și jefuiau teritoriile peste care soarele nu apuneau niciodată.

În 1885, bancherul Nathaniel Mayer Rotschild (1840-1915), baronet în urma decesului unchiului său Anthony Nathan și membru al Camerei Comunelor între 1865-1885, ajuns membru al Camerei Lorzilor, a devenit baron de Rotschild și primul evreu din Camera superioară a Parlamentului britanic.

Unii ar putea să mă contrazică spunîndu-mi că și tatăl său,  bancherul Lionel Nathan de Rotschild (1808-1879), a fost baron. Da, așa este, dar a fost Freiherr (baron) al Imperiului Austriac și nu al Imperiului Britanic.  Între 1847-1874 a fost membru al Camerei Comunelor și, pentru aceasta, nefiind creștin, a fost nevoie să i se acorde o dispensă.

Sir Anthony Nathan de Rotschild (1810-1886), baron ereditar al Imperiului Austriac – în 1847 regina Victoria i-a asimilat titlul, declarîndu-l baronet (dar baronet nu era un titlu nobiliar, ci, alături de cavaleri, aparținea de categoria gentry).

Deci Nathaniel Meyer Rotschild este primul cu adevărat nobil britanic din familia Rotschild.

La începutul sec. XX, sioniștii ajunseseră la așa influență în Regat, dar și peste ocean, încît au determinat semnarea nefericitei declarații Balfour (spun nefericită întrucît demarcarea imbecilă a celor două teritorii (Israel și Palestina) este cauza conflictelor necontenite în ultimele 7 decenii).

                                                                    * * *

În sec. XXI, Tony Blair a inventat al patrulea mod de înnobilare a evreilor, și anume șpaga, primită prin contribuțiile ilegale ale miliardarilor evrei la campania sa electorală. După ce a recîștigat alegerile, evreii care au contribuit ilegal deveneau pe bandă rulantă lorzi. Cînd a izbucnit scandalul de presă, înnobilarea s-a sistat. A fost găsit un țap ispășitor, care a demisionat sau a fost demis (nu îmi mai amintesc), dar s-a pus din nou batista pe țambal. Titlurile deja acordate au rămas valabile (oare cîți evrei sînt azi membrii în Camera Lorzilor?), iar pe Tony Blair (bunul prieten al lui Adian Năstase) nu l-a cercetat nimeni penal pentru finanțarea frauduloasă a campaniei electorale. Cu mai mult timp în urmă am scris un articol despre mai multe fapte de corupție îngropate sub preș, din motive politice, de către autoritățile britanice.

Între 2010-2015 evreul David William Donald Cameron, a fost președintele Partidului Conservator și prim-ministru. În aceeași perioadă, evreul Edward Samuel Miliband, a fost președintele Partidului Laburist. Iată 5 ani, timp în care singurele importante două partide din Regat au fost conduse de evrei.

În anul 2016 primarul Londrei a devenit Sadiq Aman Khan, de origine pakistaneză și indiană, de religie musulmană.  Anterior (între 2008-2016) primar fusese Alexander Boris de Pfeffel Johnson, născut la New York, în venele căruia curge, în proporții pe care nu le cunosc, sînge american, elvețian, german, francez, turc, cerchez și, desigur, de evrei ruși.

                                                                 * * *

Epoca victoriană, era cunoscută ca epoca puritanismului. Ei bine, după 1980, puritanismul s-a dus dracului (Doamne, iartă-mă!).  Prințesa Diana, „prințesa inimilor”, își împărțea inima cu mulți. Desigur, la faptele ei de adulter, și prințul Charles răspundea la fel. Într-un mod globalist, prințesa Diana a murit alături de ultimul său amant oficial (după divorț), Dodi El Fayed, musulman egiptean de origine turcă.

Fiul său cel mare, prințul William, duce de Cambridge, al doilea în succesiunea la tron, s-a căsătorit cu Catherine (Kate) Middleton, a cărei mamă avea ca nume de fată Goldsmith. Nu mai comentez.

Prințul Henry (al cărui mamă este Diana, dar al cărui tată nu este Charles) se căsătorește în curînd cu afro-americana Rachel Meghan Markle, divorțată, cu trei ani mai în vîrstă și care, cu zîmbetul pe buze, deși nu arată, declară că este pe jumătate negresă! Într-o vizită în SUA, tînărul prinț a facut deliciul presei de scandal, cu o orgie în stare de ebrietate.

Repet, Doamne iartă-mă, dar eticheta regală, protocolul regal, tradițiile  monarhice, s-au dus dracului. Prin adultere, beții, orgii, urmașii tronului au arătat că sînt și ei oameni, au arătat că sînt din popor – doar că oamenii din popor muncesc din greu ca să își cîștige traiul, nu își trăiesc viața de lux destrăbălîndu-se pe mulți bani de la bugetul statului.

                                                                  * * *

Și ajung acum la cel de la care am pornit, și al cărui nume l-am menționat într-un articol foarte recent, parlamentarul scoțian George Galloway (născut în 1954).

În  anul 1979, se căsătorește cu Elaine Fyffe, cu care are o fiică, s-au despărțit în 1987 și au divorțat în 1999 – în lipsa altor informații, avînd în vedere că era iubita lui din tinerețe, cred că soția avea originile din insulă.

În anul 1994  se căsătorește cu Amineh Abu-Zayyad (palestiniană) într-o ceremonie islamică, consfințită legal după divorț, în anul 2000, divorțînd însă oficial de ea în anul 2009.

În anul 2005 se căsătorește cu Rima Husseini (libaneză), tot ceremonie islamică, cu care are doi copii.

În anul 2012 se căsătorește cu Putri Gayatri Pertiwi (indoneziancă), cu care are doi copii.

Îmi este greu să înțeleg ce religie are, iar dacă are îngrijire cei 5 copii, în ce religie îi crește. Am citit mult despre pozițiile lui politice, le apreciez, dar mă întreb cît de sănătos este acolo, sus.

În anul 2005 ajunge deputat în locul deținut de  Oona King, al cărei tată era afro-american, iar mama evreică britanică, iar în anul 2010 pierde acest loc în favoarea unei musulmane din Bangladesh, Rushanara Ali.

În anul 2012 obține un nou mandat, în locul indianului  Marsha Sing (decedat în timpul mandatului), pierzîndu-și locul în anul 2015 în favoarea pakistanezei musulmane Naseem „Naz” Shah.

Între 2013-2016 (anul desființării) a fost președintele Partidului Respectului, condus anterior de Arshad Ali (pakistanez), iar mai înainte de Salma Yakoob (de asemenea, pakistaneză).

Mă întreb din nou, o fi sănătos la cap acest om? O fi sănătos la cap poporul din Regatul Unit? Sau este pedeapsa de la Dumnezeu pentru răul făcut de el omenirii în urma cuceririi prin crime și a jefuirii statelor care au format ulterior Imperiul Britanic. Încă țin minte vorbele unui băștinaș din țările ocupate de englezi: „Ați venit la noi, ne-ați pus să ne uităm în sus ca să îl vedem pe Dumnezeu, timp în care ne-ați furat pămîntul de sub picioare”.

                                                                                                                              Dan Cristian IONESCU