Atitudini

Radu Portocală, necruțător cu președinții impostori (III)

                     Păcatul injustiției dezinvolte Cotidianul din 5 mai a preluat cronica pe […]

 

                   Păcatul injustiției dezinvolte

Cotidianul din 5 mai a preluat cronica pe care Dl Radu Călin Cristea o consacrase cu o zi înainte, pe blogul său, cărţii mele Le vague tonitruant apărută la Paris, în care e vorba despre ciudata ascensiune a lui Emmanuel Macron. Profesorul universitar de la Iaşi Liviu Antonesei, pornind de la cele scrise de Dl Cristea, a publicat ceea ce aş putea numi o cronică a cronicii. Pînă aici, toate bune şi, fireşte, le sînt recunoscător amîndurora.

Iată însă că azi, 6 mai, în zorii zile, unul din cititorii Dlui Antonesei s-a înfuriat găsindu-mi numele şi a crezut de cuviinţă să comenteze. Sub semnătura „mihaidg” apare o primă remarcă: „Dar Radu Portocală e o figură ultraconservatoare, fiţi şi voi ceva mai atenţi la personaje din astea.” Îndemnul se adresează Dlor Cristea şi Antonesei, iar autorul este profesorul universitar Mihai Dinu Gheorghiu. Altă dată – adică în timpurile bune –, acest „fiţi şi voi ceva mai atenţi” ar fi fost formulat în chip mai drastic: „Fiţi vigilenţi, tovarăşi!”

Definiţia „figură ultraconservatoare” – care parcă vine şi ea din timpurile bune – apare sub pana lui Mihai Dinu Gheorghiu ca o acuzaţie. „Cine nu e cu noi e împotriva noastră” spunea Lenin; „cine nu aparţine ultrastîngii e ultraconservator” subînţelege Mihai Dinu Gheorghiu. Ultraconservator, adică un individ periculos, un soi de fascist născînd. Evident, Dnii Cristea şi Antonesei greşesc nefiind „mai atenţi” cu „personaje din astea”. Îi mulţumesc lui Mihai Dinu Gheorghiu pentru includerea mea în această categorie care evocă haznaua.

Bineînţeles, aş vrea să ştiu ce, în ochii lui, mă plasează printre ultraconservatori. Dar asta e o curiozitate pur retorică.

Puţin mai jos, Mihai Dinu Gheorghiu adaugă: „A fost directorul ICR Paris şi-a mîcat r… cu polonicul dacă i se dădea prilejul.” Fac abstracţie de eleganţa exprimării, care cinsteşte lumea universitară în care acţionează autorul acestei remarci, dar aş vrea să-mi arate măcar un gram din r… pe care m-a văzut el (sau prietenii lui) mîncîndu-l. Precizez că mi-am dat demisia din această funcţie tocmai pentru că refuzam să mă supun acestui exerciţiu „culinar”.

În sfîrşit, profesorul Gheorghiu se dezlănţuie: „Întîmplarea face să cunosc pe cineva la Paris ai cărei părinţi, originari din R., să fie prieteni cu R.P. şi de la care am mai aflat cîte ceva. R.P. are nu ştiu ce rudă (unchi? bunic?) general criminal de război, mort prin puşcării (cam aşa ceva). Aşa că convingerile lui au un iz nu foarte înmiresmat.” Aici, lucrurile devin odioase. Mihai Dinu Gheorghiu cunoaşte „pe cineva” la Paris „ai cărei părinţi” ştiu ceva despre adevărul ruşinos din familia mea. Tot aşa se scriau denunţurile în timpurile bune şi pe astfel de criterii oamenii erau trimişi în puşcărie. Nu contează; Mihai Dinu Gheorghiu este, repet, profesor universitar.

Bunicul meu a fost avocat şi a făcut politică liberală – exclusiv liberală. Ministru în trei guverne liberale, şi-a dat demisia pe 28 iunie 1940, adică înainte de venirea la putere a lui Gigurtu şi, apoi, a lui Ion Antonescu. S-a aflat pe „lista neagră” a legionarilor, care, în timpul rebeliunii, i-au călcat în picioare portretul expus în sediul baroului de la Brăila, al cărui decan onorific pe viaţă era din 1939. În timpul războiului a apărat gratuit pe toţi evreii care i-au cerut sprijinul. Începînd din 1943, la cererea Regelui, a făcut parte, împreună cu tatăl meu, din micul grup care pregătea lovitura de stat din 23 august 1944. Nu a fost judecat de justiţia comunistă, dar a fost arestat în noaptea 5/6 mai 1950, întemniţat la Sighet şi omorît în bătaie în aprilie 1952. Dar ce contează aceste detalii ? Cum a scris Francis Bacon: „Calomniaţi, calomniaţi, va rămîne mereu ceva.” O bună deviză pentru Mihai Dinu Gheorghiu.

Sigur, acuzaţia adusă bunicului meu nu e chiar o noutate. Ea apare într-o scrisoare din 29 martie 1996, emisă de Centrul Simon Wiesenthal de la Paris şi inspirată, fără îndoială, de grupul în care Mihai Dinu Gheorghiu joacă uneori rolul de procuror. De ce oare o fi simţit el nevoia s-o înnoiască şi să invoce o sursă anonimă, aşezîndu-se astfel pe treapta cea mai joasă a ierarhiei delatorilor?

Tot ce am scris despre bunicul meu apare în dosarul lui de Siguranţă şi, apoi, de Securitate. Dar cine s-a ostenit să caute adevărul? E mult mai uşor să acuzi de ticăloşie fără nici o probă. În plus, profitul e dublu: condamnarea mea ca „ultraconservator” capătă o mai mare greutate dacă e pusă în legătură cu trecutul de „criminal de război” al bunicului meu. O adevărată dinastie de nemernici. Cît de uşor poate fi murdărită amintirea morţilor; cît de uşor poate fi distrusă viaţa viilor!

Despre toate acestea voi avea probabil prilejul să discut cu Mihai Dinu Gheorghiu în faţa tribunalului francez unde intenţionez să-l chem în judecată pentru calomnie.

Rămîne, însă, un lucru pe care nu justiţia îl poate rezolva. Mihai Dinu Gheorghiu e profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” de la Iaşi. El e abilitat să conducă teze de doctorat. Ştiind asta, mă întreb cît de serioasă e această abilitare. Că simţul moral al lui Mihai Dinu Gheorghiu nu-l împiedică să aducă „din auzite” acuzaţii distrugătoare e problema lui faţă de el însuşi. Dar care poate fi probitatea ştiinţifică a unui cadru didactic care se dedă la asemenea practici? Ce încredere poate avea Universitatea unde predă într-un om care afirmă fără să ştie? Sau pe care convingerile politice şi prieteniile îl fac să condamne cu certitudine, bazîndu-se pe zvonuri, ceea ce n-a fost.

Ne întrebăm de ce România are probleme morale? De ce învăţămîntul românesc nu e cum ar trebui să fie? Iată un început de răspuns…

                                                                                                                          Radu PORTOCALĂ

Publicat în COTIDIANUL

 

1 Comment

  1. Dan Cristian Ionescu

    Acest Mihai Dinu Gheorghiu, de care nu am auzit pina acum, este imaginea invatamintului superior romanesc actual. Superficial, bazat pe auzite, fara verificari, fara dovezi.
    Un prieten spunea ca psihologii sint mai nebuni decit pacientii lor. Asa se pare.
    Acum voi spune ceva ce va enerva pe un alt prieten: Radu Portocala este aroman. Mama bunicului sau, primul Radu Portocala, mort in temnita, era din neamul Djuvara (la sfirsitul sec. XVIII doi frati aromani au urcat la nord de Dunare si s-au stabilit unul in Moldova, dind nastere neamului Giuvara. si altul in Muntenia, dind nastere neamului Djuvara. Ambele ramuri au oferit Romaniei oameni de valoare.
    Ce vina am eu daca cei care au curajul sa spuna adevarul sint in special aromani? Numai din cei stabiliti in Paris ii arat pe Paul Goma, George Piscoci Danescu si Radu Portocala.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*