Înainte... Legile spaniole erau clare. Înainte. Pentru toată lumea la fel. Nu conta că eşti român, marocan, ecuadorian, rus sau cine mai ştie ce altă naţie, legea era lege, toţi erau imigranţi..., ilegali. Până îşi făceau actele... Dar şi cu acte, tot imigranţi erau.
Românii se aşteptau la pâine şi sare în Uniune. Au primit o zi de 1 ianuarie ca toate zilele de 1 ianuarie. “Aţi intrat în UE. Ei şi, ce dacă?” Asta citeai pe faţa Spaniei în lumina calduţă a unui soare mult prea darnic pentru o zi de ianuarie. În Spania nici iarna şi nici viaţa nu sunt cum le ştim noi, cei veniţi de peste mări şi ţări, visând la un trai mai bun.
Mulţi spanioli aproape că nu ştiau că există cele două ţări şi că au ajuns pe picior de egalitate cu ei oamenii la care se uitau de obicei cruciş, uneori chiar cu dispreţ. Pentru mulţi dintre ei, niciodată nu vom fi altceva decât nişte imigranţi. Flămânzi, periculoşi, buni de pus la jug sau la zid.
Vina pentru această atitudine nu este a spaniolilor. Ei sunt acasă. Noi am venit aici. Nechemaţi.
Lupta pentru teritoriu funcţionează la om ca la orice animal. Nu contează poziţia pe scara evoluţiei.
După...
Trăim o confuzie generală la toate nivelurile, social, politic, administrativ, pe piaţa muncii... Legile sunt clare, dar şi acum, după 11 luni de la aderare, mulţi patroni spanioli nu ştiu sau nu vor să le ştie.
Ştim noi că sunt un popor extrem de conservator…
Mulţi ne privesc cu acelaşi dispreţ. Ba parcă mai exacerbat, pentru că românii încep să ridice capetele. Şi să vorbească... româneşte. Tare!
Mulţi spanioli aproape că nu ştiau că există cele două ţări şi că au ajuns pe picior de egalitate cu ei oamenii la care se uitau de obicei cruciş, uneori chiar cu dispreţ. Pentru mulţi dintre ei, niciodată nu vom fi altceva decât nişte imigranţi. Flămânzi, periculoşi, buni de pus la jug sau la zid.
Vina pentru această atitudine nu este a spaniolilor. Ei sunt acasă. Noi am venit aici. Nechemaţi.
Lupta pentru teritoriu funcţionează la om ca la orice animal. Nu contează poziţia pe scara evoluţiei.
După...
Trăim o confuzie generală la toate nivelurile, social, politic, administrativ, pe piaţa muncii... Legile sunt clare, dar şi acum, după 11 luni de la aderare, mulţi patroni spanioli nu ştiu sau nu vor să le ştie.
Ştim noi că sunt un popor extrem de conservator…
Mulţi ne privesc cu acelaşi dispreţ. Ba parcă mai exacerbat, pentru că românii încep să ridice capetele. Şi să vorbească... româneşte. Tare!
Dacă înainte de 1 ianuarie aproape nici unul nu ar fi recunoscut că e român, acum destui par să-şi fi adus aminte cam de unde-s “de pământ”.
Patronii spanioli, însă, neclintiţi în atitudinea lor conservatoare cer “papele” (acte). Şi pentru ei legile sunt draconice: fiecare muncitor găsit muncind la negru îi constă câte şase mii de euro şi trei luni li se închide şandramaua! La urma urmei trebuie să le dăm şi lor dreptate.
Patronii spanioli, însă, neclintiţi în atitudinea lor conservatoare cer “papele” (acte). Şi pentru ei legile sunt draconice: fiecare muncitor găsit muncind la negru îi constă câte şase mii de euro şi trei luni li se închide şandramaua! La urma urmei trebuie să le dăm şi lor dreptate.
Calea actelor este lungă şi grea.
Dacă nu ai “papele”, nu ai serviciu, nu vezi bani, nu vezi viitorul acela bun. Mori!
Este un cerc vicios în care, dacă ai nenorocul să intri, nu ieşi curând. Sau poate niciodată.
În Spania, ca peste tot în lume, este inutil să ceri ajutorul conaţionalilor. E cel mai bine să fugi de românii tai. Chiar dacă nu fugi tu, fug ei de tine.
Dacă ajungi la mâna unui român, de cele mai multe ori eşti un om terminat. Mai ales dacă respectivul “face pe patronul în Spania”.
{mosimage} Sunt destui care au venit de ani buni pe aici. Şi-au încropit o viaţă, adică o chirie sau o rată la un apartament sau o maşină, frigiderul plin şi… aere cât cuprinde.
Îi vezi cum ies la promenadă şi vorbesc numai spaniola. Tu, care nu şti o boabă nici nu te prinzi cât de greşit pronunţă. Dar te luminezi cu timpul.
Iar dacă tu nu devii ca ei, înseamnă că eşti un ratat. Căci unul ca ăsta are “afacerea” lui, are “blocul” lui, are “oamenii” lui... Zici că s-a mutat România cu tarele ei sociale aici. Deh! “Năravul din fire...”, se ştie.
Îmi pare rău că până acum nu pot scrie nimic “de bine” despre românii cunoscuţi de mine în sudul Spaniei…Cu câteva mici excepţii…
“De bine” nu înseamnă că au bani.
“De bine” nu înseamnă că au afaceri.
“De bine” înseamnă că au rămas oameni - dacă au fost!-, că nu au uitat de unde au plecat, că nu le este ruşine să spună cine sunt, că-şi aduc aminte de ţara lor, mai des decât la beţiile trase de Crăciun şi Revelion.
Da, au fugit din ţara lor de sărăcie, de foame, de disperare. Au ales lupta. Nu le contestă nimeni efortul, suferinţa şi faptul că vor să uite.
În Spania, ca în orice ţară straină lupta este acerbă. Este mult mai greu, pentru că nu vine nimeni cu drepturi dacă nu are un contract de muncă sau dacă nu este ajutat de rude, prieteni, de cei care au netezit calea...
De regulă se sacrifică unul din familie, “ia străinătatea în piept”, îndură totul şi dacă reuşeşte îşi aduce, rând pe rând, toată familia...
Acesta trebuie să lupte pentru fiecare drept omenesc. Mai întâi pentru a fi recunoscut ca entitate. Apoi pentru a putea locui pe teritoriul străin, pentru a putea lucra legal, pentru a putea primi îngrijiri medicale. Abia apoi pentru a putea lua un credit pentru o maşină, poate chiar o casă...
Încă sunt puţini cei care au ajuns aici în comparaţie cu cei care ratează sau încă mai luptă. Dar au ajuns. Iar cei care încă mai luptă, speră. Şi aceasta pentru că în final ajung să obţină dreptul la o viaţă decentă, normală, mult mai mulţi decât în România. Şi mult mai repede.
La capătul unor suferinţe şi umilinţe de neimaginat îi aşteaptă, pe cei care rezistă, o viata de vis - pentru cei din tară-, normală - pentru cei de aici...
Este uluitor cum se schimbă scara valorilor!
După aderare românii pot obţine cu uşurinţă dreptul de şedere pe teritoriul Spaniei, dar fără drept de muncă pentru o firmă decât ca AUTONOM, adică ”persoana fizică autorizată” de la noi.
Pentru a munci aici, românul trebuie să găsească un patron care să vrea să-i facă o ofertă de lucru. Cu această ofertă de lucru românul se prezintă, împreună cu patronul firmei, la biroul pentru străini şi solicită autorizaţia de muncă pe teritoriul Spaniei… Care vine peste trei luni, timp în care românul nu are voie să lucreze la firmă decât ca autonom. Iar asta înseamnă că omul va fi plătit cu salariul de angajat. Pentru că ce patron, fie el spaniol, are chef să pună pe tavă firma lui dând socoteală în faţa autorităţilor pentru activitatea sa în ultimele trei luni, să umble pentru un străin, fie el cel mai bun muncitor, care apoi trei luni nu poate să lucreze pentru el? De aceea, muncitorul, ca AUTONOM, trebuie să-şi achite datoriile faţă de statul spaniol, adică asigurările sociale etc…, aproximativ 600 euro timp de trei luni. Iar la trei luni să achite şi impozitul pe venitul realizat în această perioadă.
Pentru chirie si viaţă personală nu rămâne mai nimic…
Cine rezistă aceste trei luni, se alege cu un contract de muncă, cu autorizaţia de lucru pentru un an, sperând ca Spania să aprobe totuşi dreptul de lucru pentru români incepând cu anul viitor, adică 2008.
Aşa se lăudau, după aderarea României, guvernul şi partidele spaniole, aflate acum în pragul campaniilor electorale…
Românii nu mai trimit banii în ţară. Ei îşi aduc familiile în Spania. Aici îşi cheltuiesc banii câştigaţi încă destul de greu. România va resimţi foarte puternic şocul aderării şi din acest punct de vedere...
Spaniolii se nasc, cresc şi trăiesc în bunăstare. Au avut şi ei vremurile lor grele. Istoria le semnalează. Au şi acum destule probleme. Teroriştii, drogurile – Spania este cap de listă între ţările unde consumul de droguri este un mod de viaţă, mai ales printre tineri…
Dar nivelul de trai este ridicat. Iar între cei bogaţi şi cei săraci există pătura de mijloc, cea care umple prăpastia, spre deosebire de România, unde nu există nimic între cele două categorii...
În Spania, cel sărac este vecin cu cel bogat. Iar cel sărac are o casă, o maşină, serviciu şi cumpără umăr la umăr cu bogatul din acelaşi supermarket. Copiii lor se joacă pe acelaşi trotuar, cu aceleaşi jucării, învaţă la aceleaşi şcoli, despre o singură Spanie, o singură lume...
Viitorul nu e deloc roz pentru români, mai ales de când ţiganii noştri au făcut ravagii în Italia şi nu numai…
Mass media spaniolă nu este agresivă, ÎNCĂ, dar de la titlurile evazive, cum că unii “comunitari” au creat probleme în alte ţări comunitare, acum subliniază faptul că acei comunitari certaţi cu legea, criminalii şi hoţii Europei sunt… români!
Atenţie, nu rromi, nu “jitanes rumanos” ci români!
“De bine” nu înseamnă că au bani.
“De bine” nu înseamnă că au afaceri.
“De bine” înseamnă că au rămas oameni - dacă au fost!-, că nu au uitat de unde au plecat, că nu le este ruşine să spună cine sunt, că-şi aduc aminte de ţara lor, mai des decât la beţiile trase de Crăciun şi Revelion.
Da, au fugit din ţara lor de sărăcie, de foame, de disperare. Au ales lupta. Nu le contestă nimeni efortul, suferinţa şi faptul că vor să uite.
În Spania, ca în orice ţară straină lupta este acerbă. Este mult mai greu, pentru că nu vine nimeni cu drepturi dacă nu are un contract de muncă sau dacă nu este ajutat de rude, prieteni, de cei care au netezit calea...
De regulă se sacrifică unul din familie, “ia străinătatea în piept”, îndură totul şi dacă reuşeşte îşi aduce, rând pe rând, toată familia...
Acesta trebuie să lupte pentru fiecare drept omenesc. Mai întâi pentru a fi recunoscut ca entitate. Apoi pentru a putea locui pe teritoriul străin, pentru a putea lucra legal, pentru a putea primi îngrijiri medicale. Abia apoi pentru a putea lua un credit pentru o maşină, poate chiar o casă...
Încă sunt puţini cei care au ajuns aici în comparaţie cu cei care ratează sau încă mai luptă. Dar au ajuns. Iar cei care încă mai luptă, speră. Şi aceasta pentru că în final ajung să obţină dreptul la o viaţă decentă, normală, mult mai mulţi decât în România. Şi mult mai repede.
La capătul unor suferinţe şi umilinţe de neimaginat îi aşteaptă, pe cei care rezistă, o viata de vis - pentru cei din tară-, normală - pentru cei de aici...
Este uluitor cum se schimbă scara valorilor!
Nu mai suntem imigranţi!
După aderare românii pot obţine cu uşurinţă dreptul de şedere pe teritoriul Spaniei, dar fără drept de muncă pentru o firmă decât ca AUTONOM, adică ”persoana fizică autorizată” de la noi.
Pentru a munci aici, românul trebuie să găsească un patron care să vrea să-i facă o ofertă de lucru. Cu această ofertă de lucru românul se prezintă, împreună cu patronul firmei, la biroul pentru străini şi solicită autorizaţia de muncă pe teritoriul Spaniei… Care vine peste trei luni, timp în care românul nu are voie să lucreze la firmă decât ca autonom. Iar asta înseamnă că omul va fi plătit cu salariul de angajat. Pentru că ce patron, fie el spaniol, are chef să pună pe tavă firma lui dând socoteală în faţa autorităţilor pentru activitatea sa în ultimele trei luni, să umble pentru un străin, fie el cel mai bun muncitor, care apoi trei luni nu poate să lucreze pentru el? De aceea, muncitorul, ca AUTONOM, trebuie să-şi achite datoriile faţă de statul spaniol, adică asigurările sociale etc…, aproximativ 600 euro timp de trei luni. Iar la trei luni să achite şi impozitul pe venitul realizat în această perioadă.
Pentru chirie si viaţă personală nu rămâne mai nimic…
Cine rezistă aceste trei luni, se alege cu un contract de muncă, cu autorizaţia de lucru pentru un an, sperând ca Spania să aprobe totuşi dreptul de lucru pentru români incepând cu anul viitor, adică 2008.
Aşa se lăudau, după aderarea României, guvernul şi partidele spaniole, aflate acum în pragul campaniilor electorale…
Căpşunarii rezidenţi în Spania
Românii nu mai trimit banii în ţară. Ei îşi aduc familiile în Spania. Aici îşi cheltuiesc banii câştigaţi încă destul de greu. România va resimţi foarte puternic şocul aderării şi din acest punct de vedere...
Un castel pentru fiecare
Spaniolii se nasc, cresc şi trăiesc în bunăstare. Au avut şi ei vremurile lor grele. Istoria le semnalează. Au şi acum destule probleme. Teroriştii, drogurile – Spania este cap de listă între ţările unde consumul de droguri este un mod de viaţă, mai ales printre tineri…
Dar nivelul de trai este ridicat. Iar între cei bogaţi şi cei săraci există pătura de mijloc, cea care umple prăpastia, spre deosebire de România, unde nu există nimic între cele două categorii...
În Spania, cel sărac este vecin cu cel bogat. Iar cel sărac are o casă, o maşină, serviciu şi cumpără umăr la umăr cu bogatul din acelaşi supermarket. Copiii lor se joacă pe acelaşi trotuar, cu aceleaşi jucării, învaţă la aceleaşi şcoli, despre o singură Spanie, o singură lume...
Epilog
Viitorul nu e deloc roz pentru români, mai ales de când ţiganii noştri au făcut ravagii în Italia şi nu numai…
Mass media spaniolă nu este agresivă, ÎNCĂ, dar de la titlurile evazive, cum că unii “comunitari” au creat probleme în alte ţări comunitare, acum subliniază faptul că acei comunitari certaţi cu legea, criminalii şi hoţii Europei sunt… români!
Atenţie, nu rromi, nu “jitanes rumanos” ci români!
Liana MÂNZAT
| Comments |
|
Powered by !JoomlaComment 4.0alpha3
