Istorie

Polemici: Romanii, verișorii dacilor?

    Romanii, verișorii dacilor. Enigma „romanizării”. Ce s-a intamplat cu dacii liberi? O lecție pentru ziariștii din crescătoria de […]

 

 

Romanii, verișorii dacilor. Enigma „romanizării”. Ce s-a intamplat cu dacii liberi? O lecție pentru ziariștii din crescătoria de urechiști a lui Pleșu si Patriciu

 

Pe data de 06 iun 2010, domnul Ovidiu Nahoi (acum redactor sef al „Foreign Policy”) publica in Adevarul editorialul „Partidul Dacilor Liber?”.

Articolul este este indreptat impotriva “dacologilor” si ii apara pe istoricii nostri „oficiali”.

Stiind ca domnul Nahoi este moldovean, propun in “contra partida” un material care explica de ce noi (si eu sunt moldovean) vorbim o limba romanica desi romanii nu au calcat nici odata in Moldova, ba chiar plateau tribut dacilor liberi de aici sa-i jefuiasca mai rar.

Faptul ca noi vorbim o limba „latina”, cand din Carpati si pana dincolo de Nipru nu a calcat picior de roman (adica vre un oficial care sa ne impuna limba latina), este explicat de “istoricii” pe care domnia sa ii apara doar prin „O enigma si un miracol”.

Doamna Aurora Petan este doctor in lingvistica romanica si a lucrat opt ani in Academia romana, in Institutul de Lingvistica din Bucuresti. Nu stiu daca este „dacolog”, dar este impotriva celor care in 2006 au sarbatorit invadarea Daciei de catre imperiul Roman. Si incearca sa foloseasca logica, stiinta si bunul simt pentru a explica enigma si miracolul.

In general, corifeii Scolii Ardelene au procedat astfel: au hotarat ca dacii au fost romanizati, si apoi au incercat sa demonstreze si cum.

                                                                                                                                  Virgiliu CULICEANU

P.S. Iata si ce spun „dacologii”: limba vorbita de daci era o limba prelatina, si aceasta explica simplu si firesc toate enigmele si miracolele limbii romane pe care o vorbim astazi, de la Atena pana in Elvetia, si de la Adriatica pana in cotul Donului. Ar explica si de ce limba română are mai multe cuvinte latine decat limba italiana.

 

                       O enigma istorica: romanizarea

Istoria noastra este plina de intrebari si umbre, carora cercetatorii refuza sa le dea contur. Romanizarea, de pilda, este un exemplu foarte incomod: se vorbeste cu convingere numai despre rezultatele sale – limba si poporul roman –, dar daca vrem sa cercetam felul in care dacii au fost romanizati, ne prabusim in cea mai adanca gaura neagra a istoriei noastre.

                              Ce este romanizarea?

Indiferent cat de mult au construit, investit si civilizat romanii intr-un teritoriu ocupat, despre fenomenul de romanizare nu putem vorbi decat atunci cand populatia cucerita si-a insusit limba latina, renuntand definitiv la limba proprie. Or, romanii nu si-au propus niciodata sa romanizeze pe nimeni, deci romanizarea nu a avut nicaieri un caracter intentionat, programatic, organizat. Nu exista nici un document care sa dovedeasca asa ceva. Imperiul Roman era foarte intins la vremea apogeului sau (in anul 117 d.Cr. a atins extinderea maxima), dar in cea mai mare parte a teritoriului ocupat, limba latina nu a putut inlatura limbile locale, in ciuda faptului ca stapanirea romana a durat multe sute de ani: in primul rand Grecia si Egiptul, care aveau o cultura superioara celei romane, nu au fost romanizate niciodata; apoi tot restul Orientului elenistic, cu Asia Mica, Siria, Palestina etc.; teritoriile din Africa de Nord – Mauretania, Numidia, Cyrenaica; Britannia, Germania, Illyricum, tot restul Peninsulei Balcanice, cu Tracia, Macedonia si cele doua Moesii, apoi Pannonia, Noricum si alte teritorii.

Nicaieri limba latina nu a persistat: fie nu s-a impus niciodata, fie s-a impus pentru un timp limitat, disparand sub presiunea altor limbi (a celor slave, de exemplu). Se considera ca, din acest imens teritoriu, au ramas romanice doar Hispania, Gallia, Italia, micul teritoriu al Raetiei, Dalmatia si Dacia, dand nastere celor zece limbi romanice: spaniola, portugheza, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, reto-romana, dalmata (azi disparuta) si romana. Cum de in unele teritorii romanizarea limbii a reusit, iar in altele (cele mai multe) nu? Hazardul? Cine poate raspunde?

                                 Romanizarea Daciei

Dacia a fost ultima cucerita si prima abandonata de romani, durata sederii lor efective fiind de mai putin de 150 de ani. Dupa victoria din anul 106, romanii stapaneau Banatul, Oltenia si teritoriul intracarpatic (Ardealul propriu-zis), restul teritoriilor (Crisana, Maramures, Moldova – inclusiv cea dintre Prut si Nistru -, Muntenia) ramanand in libertate. Dobrogea fusese incorporata de timpuriu in Moesia Inferior. Sudul Moldovei si Muntenia au fost si ele ocupate pentru scurt timp, dar granita a fost repede mutata pe Olt si Dunare. Hadrian, care i-a urmat la domnie lui Traian, intentiona deja sa abandoneze Dacia. Chiar daca se considera ca parasirea Daciei s-a facut in vremea lui Aurelian, in anul 271, izvoarele sustin ca Dacia a fost pierduta sub Gallienus, in anul 256, la o data care coincide cu un puternic atac al carpilor – dacii liberi din Moldova –, iar dupa acest moment inceteaza circulatia monedelor romane si nu mai exista inscriptii.

E greu de admis ca dacii si-ar fi insusit limba dusmanilor stabiliti in Dacia

Insa in mod cert, retragerea la sudul Dunarii a vizat intreaga armata si administratia, dar si un numar mare de familii bogate de coloni, care nu doreau sa ramana in calea migratorilor, lipsite de protectia imperiului. De altfel, cu aceste efective de romani s-a intemeiat in sudul Dunarii o noua “Dacie”. In nord au ramas colonistii mai saraci, atasati de pamant, care nu aveau unde pleca, dar numarul acestora nu il depasea pe cel al autohtonilor. De unde veneau acesti colonisti? In nici un caz din Roma, nici chiar din Italia, ci din provincii apropiate, in primul rand din sudul Dunarii, din Tracia, apoi din Asia Mica. Acesti colonisti vorbeau o latina precara, pe care o foloseau pentru a comunica intre ei, dar nu isi abandonasera limba materna. Este foarte posibil ca cei veniti din sudul Dunarii sa fi fost din acelasi neam cu dacii si sa fi vorbit o limba asemanatoare cu a lor. Atunci, cum s-a produs romanizarea?

Cercetatorii au incercat sa explice in fel si chip cum a fost posibil acest lucru, si au ajuns la concluzia ca a avut loc o romanizare intensa si organizata. Ca a fost organizata, nu au nici o dovada. Ca a fost intensa, nici atat. Parghiile acestei romanizari au fost: colonizarea masiva, numarul mare de militari adusi in Dacia, deoarece era o provincie de granita, implementarea sistemului de invatamant roman, raspandirea cultelor religioase din imperiu in defavoarea celor autohtone, dezvoltarea unei retele dense de comunicatii, relatiile economice stranse dintre autohtoni si noii veniti, acordarea de drepturi politice si chiar a cetateniei romane, raspandirea latinei prin intermediul crestinismului popular. Luate la rand, nici una din aceste “parghii” nu convinge, si nici puse toate laolalta. Colonizari masive, drumuri si scoli s-au facut si in alte provincii, in masura mult mai mare si pe perioade mult mai lungi, fara ca aceasta sa influenteze sortii romanizarii. Comercianti au fost peste tot, drepturi politice s-au acordat mai multe in alte parti decat in Dacia. E cu totul absurd sa ne imaginam ca au fost substituite cultele autohtone de cele din imperiu, ele au circulat mai mult intre colonistii romani care le-au adus. Iar crestinismul nu a putut juca un rol capital in raspandirea latinei, caci nu avea cum sa patrunda in sec. Ii-Iii in Dacia. Problema consta in abordarea modalitatii in care dacii au fost romanizati, si anume – se considera ca toti dacii au intrat in contact cu structurile romane, cand firesc este sa presupunem ca oamenii simpli au ramas la gospodariile si stanile lor, vorbind in continuare in limba lor. Romanii erau grupati in orasele nou construite, putini au fost cei care s-au integrat in lumea rurala.

                             Cum se paraseste o limba

Lingvistii (si, inaintea lor, unii nespecialisti) ne-au invatat ca dacii si-au parasit limba repede, ca au renuntat la doinele si vorbele lor de alint, la povestile si ghicitorile lor stramosesti, in favoarea limbii cuceritorilor. Dar cum s-a ajuns aici? Cum a fost posibil ca dacii sa-si paraseasca limba atat de repede, iar dupa retragerea romanilor, sa continue sa foloseasca limba dusmanului, in loc sa revina la limba lor materna? Pentru cei mai multi specialisti, fie chiar purtatori ai titlului de academician, nu mai conteaza procesul, important este doar rezultatul. Si totusi, nu putini au fost aceia care au intuit dificultatile demonstrarii romanizarii. Ideea ca dacii au renuntat la limba lor intr-un interval foarte scurt, desi nu au fost constransi sa o faca, pluteste in apele tulburi ale lipsei de logica.

                    Columna Traiana, istoria infrangerii dacilor

Procesul nu este imposibil, ci doar nedemonstrabil. In aceste conditii, singura formula decenta este cea a lui Gh. Bratianu, preluata de la istoricul francez Ferdinand Lot: o enigma si un miracol istoric.

Pentru a explica romanizarea atat de rapida, Iorga si Parvan admiteau ca a existat o faza pregatitoare, inainte de razboaiele cu romanii, in care dacii au luat contact masiv cu civilizatia romanilor si cu limba latina. Este vorba de comercianti, meseriasi si alte categorii de vorbitori de latina, care au ajuns in Dacia inaintea lui Traian. Si totusi, oricat de multi latinofoni s-ar fi perindat pe plaiurile Daciei, este absurd sa ne imaginam ca vreunui dac i-a venit ideea sa-si lase limba, pentru a o invata pe a strainului, exceptie facand eventualele casatorii mixte. Cateva cuvinte latinesti vor fi invatat si autohtonii, pentru a se intelege cu acesti oaspeti. Dar pana la a presupune ca o mana de mestesugari si negustori au pregatit romanizarea, e cale lunga si intunecata.

Cum se paraseste o limba in favoarea alteia? Printr-un proces complex si de lunga durata, care cunoaste cel putin trei faze. Intr-o prima faza, autohtonii continua sa vorbeasca in limba lor, dar sunt capabili sa converseze si in cea de-a doua limba, fara sa o stapaneasca la perfectie. Este vorba de cuvinte si expresii putine, necesare unui minimum de comunicare. In cea de-a doua faza, autohtonii ajung sa vorbeasca bine cea de-a doua limba, iar uneori introduc cuvinte si tipare din limba materna in cea straina. Dar oricat de bine s-ar fi ajuns la stapanirea limbii straine, tot limba materna predomina, mai ales in mediul femeilor, care isi cresteau si educau copiii in limba stramoseasca, barbatii find cei care intrau in contact mai frecvent cu vorbitorii celeilalte limbi. In sfarsit, in faza a treia, se ajunge la renuntarea definitiva la limba materna in favoarea limbii straine. Aplicand principiul la societatea dacica, ar trebui sa admitem ca dupa circa un secol si jumatate, romanizarea a fost ireversibila, dacii au renuntat la limba lor, iar femeile dace si-au crescut pruncii in limba ocupantului, desi nu putem sti cate femei au fost bucuroase sa se marite cu ucigasii sotilor lor. Dar, cu toate acestea, timpul a fost atat de scurt, incat procesul, cu toate fazele sale peste care nu se poate sari, este foarte dificil de imaginat.

                                            Talmaciul dacilor

La toate dificultatile enuntate mai sus, se mai adauga una, aceea a numarului dacilor „interesati” in a-si abandona limba si a o inlocui cu cea a cuceritorilor. Au fost interesati dacii din armata, cei care intrau in contact cu administratia si chiar obtineau posturi in structurile noii provincii, femeile din familiile mixte, cei ce locuiau in preajma oraselor si a castrelor si le deserveau. N-au fost interesati, ci, din contra, cu siguranta inversunati impotriva romanizarii, taranii din satele mai retrase, de munte, aflati mai departe de orase si castre, oamenii simpli din diverse categorii, care nu urmareau beneficii de pe urma romanilor. Putem presupune ca, in momentul retragerii romanilor, dupa o suta si ceva de ani, o anumita parte a populatiei din Dacia vorbea perfect latineste (e vorba, desigur, de latina vulgara, nu de cea literara). Insa cel mai mare procent din populatia dacica de rand din provincie nu renuntase definitiv la limba sa. O inscriptie de la inceputul sec. III, din vremea lui Caracalla, nu cu mult inainte de abandonarea Daciei, pomeneste de existenta in armata romana a unui interpres dacorum, adica „translator al dacilor”, prin intermediul caruia romanii comunicau cu dacii. Evident, istoricii si lingvistii nostri o ignora, pentru ca le incurca planurile, sau sustin ca e vorba de negocierile cu dacii liberi. Oricum, ramane ideea ca macar uneori, romanii aveau nevoie de traducatori ca sa-i inteleaga pe daci.

                               Retragerea romanilor si urmarile ei

Ca si cum lucrurile nu ar fi fost suficient de complicate, retragerea romanilor, care ar fi trebuit sa rezolve enigma, nu a facut decat sa o adanceasca. A vorbi latineste dupa ce provincia a fost abandonata de romani nu mai reprezenta un avantaj. Sau, chiar daca era un avantaj, abandonul limbii materne nu avea logica. Cum cei mai multi daci ajunsesera pana cel mult in faza a doua, cea in care vorbeau ambele limbi, fara a-si fi abandonat limba stramoseasca, logica ne indeamna sa presupunem ca, odata cu echilibrarea provinciei, limba materna ar fi trebuit sa recastige terenul pierdut, iar dacii sa renunte treptat la bilingvismul daco-roman si sa vorbeasca doar in limba lor. Dar nu! Conform istoricilor, dupa retragerea aureliana, limba latina s-a “consolidat” in mod misterios, iar procesul romanizarii a continuat vertiginos, manat de un mecanism necunoscut. In concluzie, daca procesul romanizarii este o mare enigma, pastrarea romanitatii lingvistice dupa redobandirea libertatii este un mister si mai tulburator.

Arheologii nu se inteleg la acest capitol cu lingvistii: in vreme ce romanitatea limbii pare, teoretic, sa persiste si sa se intareasca, cultura materiala dacica cunoaste, in fosta provincie, in secolele V-Vi, un reviriment spectaculos: ceramica dacica, riturile dacice de incinerare iau locul culturii provinciale romane, acum in regres evident. Cine alimenta aceasta cultura materiala?

                               Au fost romanizati dacii liberi?

Si pentru ca cele infatisate mai sus nu reprezinta decat o mica parte dintr-o mare enigma, sa formulam intrebarea cea mai grea, pe care astazi nici un istoric sau lingvist nu ar vrea sa o auda: ce s-a intamplat cu dacii liberi? Stim ca provincia romana Dacia cuprindea doar un sfert din teritoriul locuit de daci. Celelalte trei sferturi au ramas in libertate, iar dacii care le locuiau au continuat sa vorbeasca, cum era firesc, in limba lor. Ei sunt dacii liberi, cunoscuti in nordul tarii sub numele de daci mari, iar in Moldova, de carpi si costoboci. Ei sunt cei care au dat teribil de furca romanilor din provincia proaspat cucerita, atacandu-i foarte frecvent, dar si imperiului, care a ajuns sa plateasca sume mari carpilor pentru a-i linisti. Tot ei sunt cei care, dupa redobandirea libertatii Daciei, s-au stabilit in mai multe valuri in fosta provincie, contribuind la… romanizare! Cel putin asa sustin unii istorici: dacii liberii, in teritoriile carora romanii nu au pus piciorul niciodata, si a caror limba nu au invatat-o niciodata, i-au ajutat pe dacii proaspat eliberati sa-si consolideze cunostintele de… limba latina! Toata istoriografia romaneasca, atat dinaintea, cat si de dupa revolutie, s-a straduit sa argumenteze felul in care dacii liberi s-au romanizat: caci nu incape indoiala, spun specialistii, ca acestia au fost romanizati. Cum? Au intrat, treptat-treptat, in raza de influenta a romanilor. Si desi romanii n-au ajuns pana la ei, decat printr-o mana de negustori de oale, si desi nu existau mijloace de comunicare in masa, dacii liberi, puternic impresionati de maretia imperiului roman, si-au parasit cu totii limba si au inlocuit-o cu limba latina, printr-un misterios proces de telepatie in masa.

                            Unitatea incredibila a limbii romane

O alta problema care ii nelinisteste pe cei ce vor sa cerceteze cu buna credinta istoria noastra o constituie unitatea incredibila a limbii romane. Limba romana nu are dialecte. Are subdialecte sau graiuri, dar nu dialecte. E de ajuns sa amintim ca, in Italia, vorbitorii din nordul peninsulei nu se inteleg cu cei din sud decat prin intermediul limbii literare, atat sunt de diferite intre ele dialectele italienesti. Un sicilian si un lombard vorbesc practic doua limbi diferite. In Franta, Germania, chiar si Spania, se vorbesc de asemenea dialecte diferentiate, ba unele dialecte reclama, in ultimul timp, statutul de limba independenta, cum este cazul asturienei, galicienei sau corsicanei. Ceea ce nu e cazul cu limba romana. Daca, insa, privim in urma, orizontul se incetoseaza: in provincia Dacia, unde istoricii spun ca a avut loc o romanizare intensa, iar limba dacilor ar fi disparut, trebuie sa se fi dezvoltat o cu totul alta limba decat in teritoriul dacilor liberi, Moldova si Maramures, unde limba latina nu a avut cum sa se impuna si unde limba daca a continuat sa existe. Cu alte cuvinte, dacii romanizati nu s-ar fi putut intelege cu dacii liberi, or realitatea este complet diferita. In fapt, lingvistii, atunci cand vorbesc de aparitia graiurilor, nu se intorc in timp inainte de sec. 11. Pentru ei a existat o romana comuna unitara, pe care au numit-o si protoromana. Insa nimeni nu se intreaba cum de aceasta protoromana a fost atat de unitara in toate regiunile tarii, in conditiile in care teritoriile romanizate trebuiau sa evolueze lingvistic cu totul altfel decat cele neromanizate. Cum e posibil ca in Moldova, unde Imperiul Roman nu a ajuns cu armata sa si unde dacii au trait in libertate, sa se vorbeasca aceeasi limba ca in Ardeal, unde a avut loc o intensa romanizare? Cum de nu exista nici macar o diferentiere dialectala, ci doar o serie de regionalisme si unele particularitati de pronuntie?

                            Școala Ardeleană și baroana Nicholson

Astazi, nici un lingvist serios de la noi din tara nu se indoieste de faptul ca limba romana e limba romanica. Totusi, insistenta cu care continuam sa clamam originea latina a limbii romane, intr-o epoca in care stiinta limbii s-a mutat in laboratoare de neuro- si psiholingvistica, iar istoria limbii ar trebui sa fie un capitol incheiat inca din secolul Xix, denota o nesiguranta, o teama. Daca lucrurile ar fi clare, dincolo de orice dubiu, am incheia acest capitol si ne-am apuca de lingvistica computationala. Dar lucrurile nu sunt clare, iar lingvistii nostri poarta barbile lungi si diplomele si mai lungi (ca sa-l citam pe Hasdeu) ale „doctorilor ardeleni” care i-au expulzat pe daci din istorie. In sec. XVIII, cand in Ardeal romanii erau o natiune „tolerata”, in vreme ce maghiarii, secuii si sasii isi justificau privilegiile prin originea lor nobila, era necesara gasirea unei origini nobile si pentru ardeleni. Astfel s-a creat mitul fondator al lui Traian si celebra incheiere „noi de la Râm ne tragem”. Acest purism extrem a avut ecouri lungi si, din pacate, nu s-a stins. Un fel de absurda frustrare a intelectualului roman, care se simte, la fel ca acum trei secole, parte a unei natiuni „tolerate” in Europa, duce, in plin secol Xxi, la un extremism care nu are legatura cu stiinta: dacii sunt alungati din manuale, cucerirea Daciei este aniversata cu fast, formarea limbii romane si a poporului roman sunt pecetluite de dogme. Totul de dragul de a fi mai europeni decat celebra baroneasa Nicholson.

                                      Istorie si politica

Romanitatea serveste astazi ca stindard al integrarii. Istoricii ne invata ca suntem mai europeni daca ii proslavim pe cuceritorii romani si exageram mostenirea romana: ei ne-au civilizat, ne-au coborat din copac si ne-au adus in Europa. Cam asa rezulta din programul manifestarii Dacia Provincia Augusti, organizat in aceasta toamna de Muzeul National de Istorie a Romaniei, in parteneriat cu Ministerul Culturii si cu Rosia Montana – Gold Corporation: “Aceasta incorporare a Daciei in hotarele Imperiului Roman marcheaza prima incadrare a teritoriului de azi al Romaniei in spatiul unei civilizatii cu valente universale. Anul 106 reprezinta, asadar, un moment important pentru istoria noastra, o prima “integrare” in Europa.” Cu alte cuvinte, primul pas spre Europa l-a facut Decebal, prin sinuciderea sa.

Dand Cezarului ce este al Cezarului, recunoastem ca romanii au construit o civilizatie stralucitoare si au contribuit enorm la istoria omenirii. Dar mostenirea lor in Dacia, desi nimeni nu are curajul sa o spuna, este aproape nula. Romanii au venit, au cucerit, au construit drumuri, poduri si orase, au exploatat aurul de la Alburnus Maior si au plecat. In urma lor, au venit migratorii, iar in urma migratorilor nu a mai ramas, dupa 2-3 secole, piatra peste piatra din ce construisera romanii. A urmat apoi mai mult de un mileniu in care nimeni nu si-a mai amintit ca pe aici au trecut vreodata romanii. Deci, care este, astazi, mostenirea romana? Nu putem spune ca romanii ne-au civilizat, caci urmarile scurtei perioade de aculturatie au disparut foarte repede. Faptul ca vorbim o limba romanica nu ne face cu nimic mai europeni. Daca Scoala Ardeleana nu ar fi facut un instrument politic din aceasta romanizare, cine stie cand am fi descoperit ca am baut laptele lupoaicei. Astazi, reclamarea originii romane are infatisarea unui penibil mit fondator, care sa ne justifice europenitatea, ca si cum nu am putea intra in Uniunea Europeana cu fruntea sus, cu toata istoria noastra, cu daci cu tot. Uitam ca dacii cunosteau astronomie, medicina, credeau in nemurire si erau temuti si admirati de vecinii lor cei mai puternici. Oficialii de azi se jeneaza la auzul cuvantului „dac”, ca si cum dacii ar fi ruda de la tara cu care ne rusinam sa stam la masa Europei. Asta inseamna ca ne e rusine cu toti taranii nostri, care astazi inca se mai imbraca, la sarbatori, cu portul pe care il au dacii de pe columna lui Traian, ne rusinam cu doinele si obiceiurile lor, cu toata traditia noastra ancestrala!

Mecanismul este vechi. Cat am fost sub ocupatie rusa, istoricii ne-au populat istoria cu slavi, incepand cu cultura Dridu. Cand ne-am distantat politic de Rusia, am rescris istoria si i-am impins pe slavi ceva mai la sud. Cand politica regimului a trambitat independenta si neamestecul in treburile interne, i-am pus la index pe romanii lui Traian, numindu-i „cotropitori” si „dusmani”. Cand Ceausescu a vrut apoi sa fim originali, sa nu ne raportam la nimeni si sa nu ne subordonam nimanui, istoricii au apelat la individualitatea culturii dacice, pe care au ridicat-o-n slavi. Iar acum, daca vrem in Uniunea Europeana, romanii devin parintii nostri dragi si intelepti, care ne-au luat de mana si ne-au adus in Europa, inca acum 1900 de ani. Asta nu este stiinta!

„Ma îndoiesc, deci cuget, cuget, deci exist”. Cercetatorii nostri nu se indoiesc, nu-si pun intrebari, deci ei nu exista in stiinta adevarata, ci doar in dimensiunea dogmelor. Raspunsurile la intrebarile formulate mai sus nu pot veni decat in urma unui studiu extrem de serios al mai multor echipe. De ce tac specialistii? De ce refuza sa-si puna intrebari? Probabil, din ratiuni care pentru ei sunt mai inalte decat sfantul adevar: obedienta in fata unor interese politice, teama de a nu-si vedea opera de o viata rasturnata, nevoia irationala, disperata, de a avea dreptate.

                                                                                                                                   Aurora PEȚAN

 

 

                              Codexul Rohonczi

O carte veche de 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă toate teoriile istorice despre cultura strămoşilor noştri

 

            Dacii scriau de la dreapta la stânga, iar citirea se făcea de jos în sus

De la daci nu au ramas izvoare scrise. Prea putine se stiau despre locuitorii zonei carpato-dunarene, dupa retragerea romanilor. O carte veche de aproape 1.000 de ani, pastrata la Budapesta, rastoarna teoriile istoricilor. Manuscrisul cuprinde primele documente scrise in aceasta perioada istorica. A fost scrisa cu caractere dacice, de la dreapta la stanga, si se citeste de jos in sus. Vorbeste despre despre vlahi si regatul lor. Multi au incercat sa descifreze Codexul Rohonczi, dar n-au putut. Arheologul Viorica Enachiuc a tradus, in premiera, filele misteriosului manuscris. Daruita de un grof In 1982, Viorica Enachiuc a aflat dintr-o revista publicata in Ungaria de existenta in arhivele Academiei Ungare a Codexului Rohonczi.

Codex-Rohonczi

Se spunea ca e redactat intr-o limba necunoscuta. A facut rost de o copie. Timp de 20 de ani, a muncit ca sa-i descifreze tainele. Manuscrisul se afla in Arhivele Academiei de Stiinte a Republicii Ungaria. E o carte legata in piele. A fost pastrata in localitatea Rohonczi pana in anul 1907. Groful Batthyany Gusytav a daruit-o Academiei de Stiinte a Ungariei, in 1838. Nu se stie prin cate maini a trecut de-a lungul secolelor.

                                                   „Scriere secreta”

Dupa Al Doilea Razboi Mondial, doctorul Vajda Joysef, preot misionar, ii scria cercetatorului Otto Gyurk, in legatura cu Codexul: „Se gaseste in Arhivele Academiei de Stiinte a Ungariei o carte rara, Codexul Rohonczi. Acest Codex este scris cu o scriere secreta, pe care nimeni n-a reusit s-o descifreze pana acum. Si eu am Incercat. Literele sunt asemanatoare scrierii grecesti. M-am gandit ca seamana si cu literele feniciene, apoi am incercat pe baza vechii scrieri unguresti, dar n-a mers. Toate incercarile le-am aruncat in foc”. Dupa ce a studiat Codexul, cercetatorul Otto Gyurk a publicat, in 1970, o parte din observatiile sale intr-un articol, in care a incercat sa identifice acele semne din manuscris care ar putea semnifica cifre.

                                     Alfabet dacic cu 150 de caractere

Viorica Enachiuc a descoperit ca textele Codexului au fost redactate in secolele XI si XII, intr-o limba latina vulgara (daco-romana), cu caractere mostenite de la daci. „Sunt semne care au apartinut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legaturile respective. Textele din Rohonczi au fost redactate in latina vulgara, dar intr-un alfabet dacic, in care dominante sunt stravechile semne utilizate de indo-europeni in epoca bronzului”, spune aceasta. Solii si cantece ale vlahilor Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 siruri. In text sunt intercalate miniaturi cu scene laice si religioase. E scris cu cerneala violet. Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cantece si rugaciuni, care include 86 de miniaturi. Consemneaza infiintarea statului centralizat blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad, intre anii 1064 si 1101. „Sunt informatii despre organizarea administrativa si militara a tarii ce se numea Dacia. Avea hotarele de la Tisa la Nistru si mare, de la Dunare spre nord pana la izvoarele Nistrului. Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina – cetatea din insula Pacuiul lui Soare”, a descoperit Viorica Enachiuc. „Juramantul tinerilor blaki” Codexul contine si versurile unui cantec de lupta, numit „Jurământul tinerilor blaki”, care a fost tradus in felul urmator:

„O viata, taciunele Sarpelui, puternic veghetor,/
Inselator, sa nu primesti a te uni/
Cu prorocirile Sarpelui, anuale, pentru ca lovit/
Vei fi/ Cantecul cetatii aud indelung/
Mergeti vioi, jurati pe caciula, pe puternica caciula!/
Sa juri cu maturitate si cu convingere!/
Sa fiu tie putere vie, traiesc, in lupta sa fiu!/
Alesul juramant pretuieste soimul tau, mergi cu juramant puternic!”

Nota: Codexul Rohonczi (grafii alternative: Codicele si Rohonczy sau Rohonc, in toate combinatiile) este un document controversat al carui sistem de scriere este inedit si inca nedescifrat in mod convingator. Este numit dupa oraselul Rohonc (Rohoncz e grafia maghiara veche; pe germana Rechnitz, pe croata Rohunac), aflat astazi in provincia Burgenland din estul Austriei. Membra UNESCO, Viorica Enachiuc e absolventa a Facultatii de Filologie, sectia Romana-Istorie, din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, promotia 1963. Lucrarea de licenta si-a luat-o in arheologie. E membra UNESCO din 1983. Multi ani a condus santiere arheologice in Oltenia, Muntenia si Moldova. A cercetat scrierile vechi din neoliticul mijlociu si epoca dacica. Si-a prezentat lucrarile la conferinte in tara si in strainatate: Austria, Franta, Germania, Italia, Israel. Burse de studiu a primit in Italia, pe probleme de arheologie, si in Danemarca, unde a studiat scrierea runica. Aceste fapte nu sunt secrete.

Dar ma intreb si va intreb: de ce tac autoritatile politice si stiintifice de la noi? Sau mass media. Pentru ca sunt mai importante furturile, violurile sau accidentele auto sau se „vand” mai bine? Incompetenti nu sunt. Sau au primit ordin sa taca?

                                                                                                             Autor necunoscut, sursa Internet

 

Pentru dreaptă judecată, musai să vedem ce spune și ‘telectualul evreu Răzvan Codrescu, pe numele său real Adolf Marian Vasile, individ dubios infiltrat la ordin printre bătrânii legionari, căruia oricum îi pute permanent tot ceea ce este românesc, ortodox sau dacic:

 

CODEXUL ROHONCZI ŞI TĂCEREA ACADEMICĂ

                   ZBOR DEASUPRA UNUI CUIB DE… ŞOIMI

Misteriosul Rohonczi Codex (numit astfel după localitatea în care a fost păstrat pînă în 1907), al cărui original se găseşte în arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei, incitase mai multe generaţii de filologi şi istorici, care l-au cercetat atent, de pe la 1838 pînă spre 1970, fără a-l putea descifra. Ceea ce se putuse stabili cu certitudine fusese că hîrtia manuscrisului datează din prima jumătate a secolului al XVI-lea şi este de origine italiană, iar straniul alfabet folosit cuprinde un număr deconcertant de semne (cam de zece ori mai mare decît totalul literelor existente în vreun alfabet cunoscut).

CopRohonczi
Pe la începutul anilor ’80, obţinîndu-se oficial o copie integrală a codex-ului respectiv, aceasta este oficial încredinţată spre studiu cercetătoarei Viorica Enăchiuc, care a decretat încă din faza preliminară descifrării (fapt el însuşi suspect, semănînd nu atît cu stabilirea unor „ipoteze de lucru”, cît mai degrabă cu elaborarea oarecum apriorică a unui set de idei fixe, sub care s-a desfăşurat apoi întreaga cercetare) că ar fi vorba de un corpus de texte redactate iniţial spre sfîrşitul secolului al XI-lea şi în prima jumătate a secolului al XII-lea, „într-o limbă latină vulgară (dacoromână), cu caractere moştenite de la daci”. Lăsînd la o parte (pentru că se poate discuta) faptul că noţiunea de “latină vulgară” denumeşte mai degrabă ultima fază istorică a limbii latine vii, sau aspectul popular al acestei limbi, iar nu ansamblul pestriţ al limbilor neolatine din stadiul lor preliterar (limba Jurămintelor de la Strasbourg, bunăoară, nu e „latină vulgară”, ci „franceză veche”, nu e varietate dialectală a latinei tîrzii, ci deja o altă limbă – din marea familie a limbilor romanice), nu-ţi trebuie mari competenţe sau acuităţi lingvistice ca să vezi că limba “descifrată” şi “transliterată” latineşte de cercetătoarea româncă (după două decenii de eforturi cvasi­maniacale) nu prea seamănă nici cu latina clasică, nici cu latina medievală, nici cu ceea ce se ştie îndeobşte despre latina populară, nici cu româna veche, nici cu vreo altă limbă neolatină cunoscută, iar “latinitatea” lexicului ei, ce se vrea atestată de aşa-numitul “Vocabular comparat” de la sfîrşitul lucrării, este una extrem de chinuită, violentînd capricios legile fonetice ale trecerii de la latină la limbile romanice, sub sugestia unor analogii forţate şi adeseori naive, aflîndu-şi unicul temei în fantezia autoarei (altminteri prolifică şi nu lipsită de erudiţie, cum fusese cazul pe vremuri, mutatis mutandis, şi cu delirurile sublime ale unui Nicolae Densuşianu din Dacia preistorică, sau, mai aproape de noi, ale unui Vasile Lovinescu – alias Geticus – din Dacia hiperboree). Nici nu e de mirare că autoarea, tacit marginalizată de lumea academică, şi-a tipărit lucrarea la o editură de tot obscură şi şi-a găsit audienţă mai ales printre protocronişti şi tracomani, rezultatele finale ale cercetării sale – „Descifrarea Codexului Rohonczi” – fiind prezentate mai întîi „în cadrul celui de al II-lea Congres Internaţional de Dacologie – Burebista, 2001, organizat la Bucureşti şi Orăştie în perioada 15-18 august 2001, sub egida Societăţii [ţineţi-vă bine!] «Dacia Revival International Society of New York», sub preşedinţia domnului Napoleon Săvescu, doctor în medicină şi istorie”, unde a şi fost premiată. Asistenţa trebuie să fi gustat enorm nu atît „latinitatea” acestei străromâne sui generis, cît presupusa origine dacică a greoiului alfabet utilizat în codice[1], fără să se mai sinchisească de faptul cu totul straniu (ca să nu spun imposibil) ca o limbă care posedă un asemenea sistem de scriere[2] să nu mai lase nici o altă urmă! Cum straniu e şi faptul că tocmai dacii/geţii, despre care s-a spus că, asemeni majorităţii tracilor, trebuie să fi cunoscut interdicţia rituală a scrisului (atestat tîrziu – şi numai în “relaţiile diplomatice”), să fi inventat şi perpetuat timp de mai bine de un mileniu un alfabet atît de complicat, rezistînd pînă tîrziu concurenţei alfabetelor latin, grec şi chiar glagolitic! Să fi fost vorba de un sistem de scriere secret sau chiar iniţiatic, destinat unei minorităţi păstrătoare a tradiţiei precreştine, încă vii chiar în zorii celui de-al doilea mileniu? O astfel de ipoteză, nesprijinită de nici un alt document anterior, contemporan sau posterior, ţine însă mai mult de orizontul ficţiunii (gen Creanga de aur a lui Mihail Sadoveanu) decît de cel al ştiinţei, oricît de larg am concepe-o pe aceasta din urmă.

Şi dacă am admite că cercetătoarea, chiar înşelîndu-se asupra identităţii limbii respective (de ce n-ar fi, la urma urmelor, chiar geto-daca în care stihuise şi Ovidiu?!) sau asupra originii alfabetului aferent (cel mai eteroclit din cîte a cunoscut istoria), a găsit totuşi cheia descifrării celor patru “cărţi” ale manuscrisului, rămînem destul de dezamăgiţi de incoherenţa unor segmente întregi[3], de elementaritatea belicoasă şi de monotonia aproape acefală a textelor “arhivate în cancelaria statului blak”[4], pe care autoarea ni le prezintă astfel (p. XIII): „Cugetările, proverbele şi îndemnurile pline de înţelepciune din textele Codexului sînt expresii ale folclorului şi ale filosofiei vechilor daci. Textele cărţilor I, II şi IV sînt semnate de mitropoliţii blaki Sova Trasiu, Niles şi respectiv Timarion. Cartea a III-a reprezintă textele unor cuvîntări, solii şi alianţe, proverbe şi cunoştinţe astronomice şi muzicale…”
Nici pomeneală de spiritul bisericos al voievozilor de mai tîrziu, nici de spiritualitatea ortodoxă a vlădicilor: iată, aşadar, o insulă de dacitate în plin Ev Mediu bizantin, un stat geto-blak aliat cu puterile creştine ale vremii, dar în care mitropoliţii nu propovăduiesc pacea evanghelică, ci patosul războinic[5], hrăniţi nu de moştenirea lui Hristos şi a Apostolilor, ci de moştenirea lui Zalmoxis şi a lui Deceneu! „Luptaţi”, „loviţi”, „zdrobiţi”, „biruiţi”, “„ăiaţi”, „radeţi”, „brăzdaţi” sau „seceraţi” duşmanii (pece­negi, cumani, unguri „mlăştinoşi”, „şobolanii” de uzi, „oamenii galbeni” în speţă) sînt în­demnurile care se repetă obsesiv în tot codicele, în lungi şarje retorice (punctate interjecţional: a! ao!), restul fiind neesenţial. Tinerii sînt crescuţi în mistica războiului şi numiţi „şoimi” ai patriei (Ceauşescu ar fi jubilat!); os de tarabostes (pileati), ei ţin la mare preţ căciula (semn distinctiv al maturităţii războinice), pe care sînt îndemnaţi să se jure a fi necruţători în luptă, binemeritîndu-şi astfel renumele de „căciulari”. Simptomatic şi reprezentativ pentru întregul codice (în tălmăcirea propusă de d-na Enăchiuc) este aşa-numitul „Cîntec de luptă al blakilor” (Cartea a III-a, LX, 1): „Lovind, biruieşti; strigaţi în apărare! / Strigaţi unirea cu însufleţire! Uniţi lo- / viţi pe uzi! Astfel, mergînd cu Vlad, mergeţi să / biruiţi! Conducătorul blakilor, Vlad, să lovească biruitor!” (în limba lor „vulgară”, pe care au pierit fără urmă prin secolul al XII-ea, “şoimii” cîntau aşa: IKEN NECIS UR RAVENTIS SUOAR / RAVENTIS NEOD DALÝ UNIS URE- / TI UZI SI IR A VLAD IU NECA- / TI GER BLAC VLAD URA NEC).
Rămîn multe de explicat în volumul ce ar urma să complinească ediţia. Aparenta coherenţă internă de ansamblu a demersului d-nei Enăchiuc nu trebuie să înşele o recepţie mai puţin avizată: adeseori nebunia însăşi este perfect coherentă în sistemul ei de referinţă. Precedentele protocroniste din cultura română a ultimilor două sute de ani, de la romanomania delirantă a şcolii latiniste pînă la tracomania semianalfabetă a răposatului Iosif Constantin Drăgan, sau pînă la protocronismul ortodoxizant al unui Mihail Diaconescu (pe care-l reîntîlnim şi ca entuziast prefaţator al lucrării d-nei Enăchiuc), oferă destule exemple în acest sens. Pînă la scontatul volum explicativ, acest prim volum nu pare să reziste decît prin fotocopia straniului document original (curiozitate de epocă simpatică în felul ei, cu toată tutela ungurească).
În faţa unei asemenea provocări, de ce tac de atîta vreme – s-au făcut, iată, 7 ani! – instanţele noastre academice? Fără să aibă greutatea unei somităţi în domeniu, paleograful Dan Ungureanu – „Nu trageţi în ambulanţă!”, în Observator cultural, nr. 167/2003 – a rămas o voce aproape solitară. Dacă totul reprezintă o uriaşă mistificare, cu sau fără voie, de ce nu este avertizat publicul larg, măcar cu un minimum de contra-argumente autorizate, punîndu-se astfel capăt evaziunilor delirante ale fanteziei “protocroniste”? Iar dacă nu este o mistificare şi dacă în toată această ofertă există un sîmbure de adevăr, atunci de ce nu se arată gradul ei de importanţă, fiind la mijloc o miză care priveşte deopotrivă istoria limbii, istoria literaturii şi istoria generală a românilor? Oare distinsele foruri universitare şi academice nu mai au nici o răspundere deontologică şi morală în societatea românească? Întrucît demersul, înainte de a putea fi evaluat istoriografic, stă sau pică sub aspect lingvistic, ce aşteaptă oare pentru a se pronunţa public şi răspicat cei ce au competenţa şi datoria să o facă? Sau este cumva mai îndreptăţită decît pare aserţiunea că lingvistica românească a murit în prag de mileniu cu regretatul Iancu Fischer?

                                                                                                                              Răzvan CODRESCU

 

* Viorica Enăchiuc, Rohonczi Codex. Descifrare, transcriere şi traducere/ Déchif­fre­ment, transcription et traduction, Editura ALCOR EDIMPEX SRL, Bucureşti, 2002, 831 pagini (ediţie bilingvă româno-franceză, conţinînd reproducerea facsimilată a originalului, transcrierea lui cu caractere latine, traducerea românească şi versiunea franceză, precum şi numeroase auxilii: prefaţă, cuvînt înainte, note şi comentarii, postfaţă, bibliografie, vocabular comparativ, hărţi istorice).
[1] Presupusul vechi alfabet dacic ar fi conţinut la origine cam 150 de semne, dar marea curiozitate, amintind mai degrabă de limbile semitice decît de cele indo-europene, rămîne că “ductul scrierii este de la dreapta la stînga, iar textul se citeşte de jos în sus, primul rînd, deci, devenind ultimul din fiecare pagină”!
[2] Altminteri strict fonetic, perpetuat, cu limbă cu tot, pînă cel puţin în secolul al XVI-lea, cînd s-a executat manual – ceea ce n-ar fi fost posibil în condiţii de ignorare completă a limbii şi a sistemului de notare în cauză – pretinsa “copie” ilustrată ajunsă pînă la noi: 448 de pagini, format 12/10, “fiecare cu circa 9-14 rînduri”, în care sînt intercalate şi 87 de miniaturi rudimentare, ce vor fi avut rolul lor în economia “descifrării” textului (aspect asupra căruia autoarea promite să dea lămuriri depline într-un alt volum), dar şi un sistem de notaţie muzicală, descifrat de prof. univ. dr. Gheorghe Ciobanu, ceea ce a permis reconstituirea sonoră (caseta anexă se livrează împreună cu cartea) a “celei mai vechi melodii laice româneşti cunoscute pînă acum”.
[3] Iată o mostră: “Ai ucide primejdii luptînd, iată tăişuri înverşunate ai birui cu înverşunare în curăţire…” etc.
[4] Stranietăţii lingvistice i se adaugă stranietatea istorică: acest “stat blak centralizat”, contemporan cu Bizanţul Comnenilor, sub conducerea politică a nemaiatestatului “Vlad, cîrmuitorul blakilor [uneori numiţi în text şi geţi sau daci, aşa cum ţara este numită Dacia!], stăpîn şi vrednic de a fi rege”, şi sub conducerea religioasă a mitropoliţilor la fel de nemaiatestaţi Sova Trasiu, Niles şi Timarion, întins nici mai mult, nici mai puţin decît “în stînga Tisei, pînă la Nistru, şi de la Dunăre pînă în apropierea munţilor Cernahora”, aliat de încredere al Imperiului bizantin, dar încheind alianţe, “după caz”, şi cu goţii, ungurii, veneţienii sau cruciaţii occidentali, nu a atras în nici un fel atenţia vreunui cronicar străin contemporan, fie el răsăritean sau apusean, nici n-a fost păstrat în vreun alt fel de memoria localnicilor, ci a fost înghiţit de o uitare fără nici o breşă (şi fără echivalent în istoria europeană)! Pe de altă parte, ar fi o culminaţie a “nenorocului” nostru istoric ca o limbă şi un alfabet precum cele cu pricina, dacă nu reprezintă doar amuzamentul vreunui poznaş din secolul al XVI-lea, să nu fi transmis posterităţii vreun text mai acătării, ci doar acest talmeş-balmeş de discursuri monocorde şi solii puerile, dintre care multe trezesc mirarea că au fost reţinute într-o arhivă de cancelarie domnească, oricît de scăzut ar fi fost nivelul politic şi cultural al acesteia.
[5] Atît de specific daco-geţilor, cum dau mărturie sursele antice: “Acolo la ei puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, peste tot cai, peste tot arme, peste tot oameni înarmaţi” (Dio Chrysostomos), căci getul “c-o mînă e pe armă, cu cealaltă pe plug” (Ovidiu). In illo tempore, războinicii stirpei, în traducerea d-nei Enăchiuc, s-ar fi jurat (pe căciulă) după cum urmează: O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor, / Înşelător, să nu primeşti a te uni / Cu prorocirile Şarpelui, anuale, / Pentru că lovit / Vei fi / Cîntecul cetăţii aud îndelung / Mergeţi vioi, juraţi pe căciulă! / Să juri cu maturitate şi cu convingere! / Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu! / Alesul jurămînt preţuieşte şoimul tău, / Mergi cu jurămînt puternic!

Sursa: http://razvan-codrescu.blogspot.ca/2010/01/codexul-rohonczi-si-tacerera-academica.html

 

 

                Despre originile noastre cele adevărate

                                                             

M-am intrebat de multe ori care este motorul schimbarilor pozitive intr-o societate si trebuie sa recunosc ca de cele mai multe ori sunt tinerii, care refuza sa accepte un adevar relativ, mincinos, contestabil. Ei sunt cei ce nu sunt legati de interese politice ori religioase de moment, ei sunt cei ce cauta un adevar absolut. Deci pe ei ii indemn sa-si intrebe profesorii de istorie si de limba romana:

– Cat la suta din Dacia a fost cucerita de romani? Si daca profesorul stie raspunsul: 14 % din teritoriul Daciei (care se intindea de la vest la est, de la lacul Constanta-Elvetia de azi si pana dincolo de Nipru).

Urmeaza alta intrebare:

– Cati ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei? Si daca profesorul va raspunde: numai 164 ani, atunci puteti merge la urmatoarea intrebare:

– Soldatii „romani” chiar veneau de la Roma si chiar erau fluenti in limba latina ? Aici le va fi si mai greu sa va raspunda, caci acei soldati „romani” vorbeau orice limba numai latina nu!

Cohortele aflate pe pamantul Daciei cuprindeau soldati din diferite parti ale imperiului roman, uneori foarte indepartate. Gasim Britani din Anglia de azi, Asturi si Lusitanieni din peninsula Iberica, Bosporeni din nordul Marii Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin , din partile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reti din partile Austriei si Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, pana si Numizi si Mauri din nordul Africii (C.C..Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942,p.130).

                                    Si ultima intrebare…

– Cum a fost posibil ca intr-un asa de scurt interval istoric TOATA populatia Daciei sa-si uite limba si sa invete o limba noua, limba latina , de la niste soldati „romani” care nici ei nu o vorbeau?

Cand toate popoarele civilizate din lume initiaza, desfasoara si promoveaza valorile istorice care le indreptatesc sa fie mandre de inaintasii lor, gasim opinia unor astfel de „adevarati romani”, care, nici mai mult, nici mai putin, spun despre formarea poporului daco-roman: „soldatii romani au adus femeile si fetele dace in paturile lor si asa s-au nascut generatii de copii, care invatau numai limba latina de la tatal lor, soldatul „roman”…

Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug si de pe Nipru, acele sotii si fete de traco-geti si carpi, de la sute si sute de kilometri departare ca sa fie „fecundate” de soldatii „romani”?

Dupa parerea stimabililor, femeile daco-gete erau si „curve”, ba chiar si mute, nefiind in stare sa-si transmita limba stramoseasca copiilor lor! Cat despre noi, urmasii lor, cum ne-am putea numi altfel decat „copii din flori” aparuti dintr-o aventura amoroasa a intregii populatii feminine daco-gete, la care masculii autohtoni priveau cu „mandrie”, asteptand aparitia „samburilor” noului popor si grabindu-se, intre timp, sa invete cat mai repede si mai bine noua limba, limba latina , cand de la sotii, cand de la fiicele lor (iubite ale soldatilor romani cuceritori) ba chiar si direct, de la soldatii romani navalitori ce le-au injosit caminele.

La Centrul Cultural Roman [din New York], pe data de 26 octombrie 1999, am aflat de la o alta somitate, de origine romana, prof.dr. in arheologie Ioan Pisso, ca dacii au invatat latina , de la romani, prin baile de la Sarmisegetuza lui Traian! De ce prin baile romane si de la niste soldati cam fara haine pe ei?

De fapt tot dansii ne spun ca ne tragem din „doi barbati cu… brate tari”! Astfel de declaratii „istorice” te fac sa-ti doresti sa fii orice, numai roman nu!

Domnilor , Dacia a fost cotropita de romani in proportie de numai 14% si pentru o perioada istorica foarte scurta, de 164 de ani. 86% din teritoriul Daciei nu a fost calcat de picior de legionar roman. Este greu de crezut ca intr-o asa de scurta perioada istorica, dacii sa fi invatat latina , fara ca pe 86% din teritoriul lor sa-i fi intalnit pe soldatii romani. Dar daca nu de la romani au invatat dacii latina , atunci de la cine? – se intreaba aceiasi demni urmasi ai lui Traian?

Herodot ne spune ca cel mai numeros neam din lume dupa indieni erau tracii. Dio Casius ne spune si el: „sa nu uitam ca Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian si Decebal au fost razboaie fratricide, iar Tracii au fost Daci”. Faptul ca dacii vorbeau „latina vulgara”, este „un secret” pe care nu-l stiu numai cei ce refuza sa-l stie.

„Cand sub Traian romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetuza n-au trebuit talmaci, afirma Densusianu si asta schimba totul. Deci dacii si romanii vorbeau aceeasi limba!” Daca astazi se considera ca 95% din cunostintele acumulate de omenire sunt obtinute in ultimii 50 de ani, sa vedem cum si notiunile noastre despre istoria poporului daco-roman pot evolua. Cand nu de mult s-a publicat teoria evolutiei speciei umane in functie de vechimea cromozomala, s-a ajuns la concluzia ca „prima femeie” a aparut in sud-estul Africii.

Urmatorul pas urias a fost in nordul Egiptului, iar de aici, in Peninsula Balcanica. Cand profesoara de arheologie lingvistica Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles , California , a inceput sa vorbeasca despre spatiul Carpato-dunarean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a inceput sa existe, am fost placut surprins si m-am asteptat ca si istoricii nostri sa reactioneze la fel. Dar, din partea lor am auzit numai tacere. Cand profesorii Leon E. Stover si Bruce Kraig in cartea „The Indo-European heritage”, aparuta la Nelson-Hall Inc., Publishers , 325 West Jack son Boulevard, Chicago , Illinois 60606 , vorbesc, la pagina 25, despre Vechea Europa a mileniului 5 i.d.H., care-si avea locul in centrul Romaniei de azi, sa nu fim mandri? Cand studiile de arheologie moleculara ne indreptatesc sa ne situam pe primul plan in Europa ca vechime, nu-mi este usor sa le raspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce spun inteligent altii despre noi si nici macar ce scriu eu. Studii impecabile cromozomale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea materna a unor mumii vechi de sute si mii de ani.

Teoria genoamelor situeaza spatiul carpato-dunarean ca fiind, nici mai mult nici mai putin decat, locul de unde a inceput Europa sa existe, locul unde acum 44.000 de ani sosisera primele 3 Eve si primul Adam. Cand am scris „Epopeea Poporului Carpato-dunarean” si volumele „Noi nu suntem urmasii Romei”, „In cautarea istoriei pierdute” si „Calatorie in Dacia – tara Zeilor”, m-am bazat pe astfel de cercetari, dar si pe cartea unei somitati in domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford , Anglia , caruia i se publica, in anul 1993, la Barnes & Noble Books, New York , „The History of Civilization” , „The Aryans”. El exploreaza intr-un mod fascinant originea si difuzarea limbilor in Europa preistorica. Intre paginile 176-177 publica si o harta aratand leaganul aryenilor in timpul primei lor aparitii; si minune mare, spatial Carpatodunarean este cel vizat! Cand roata, plugul, jugul, caruta cu doua, trei si patru roti apar pentru prima data in lume pe teritoriul nostru, dacic, cand primul mesaj scris din istoria omenirii se gaseste tot pe teritoriul nostru, la Tartaria, cand primii fermieri din Europa sunt descrisi pe acelasi spatiu, intr-o perioada cand Anglia abia se separa de continent si din peninsula devenea insula – 6,500 i.d.H., (vezi John North, „A new interpretation of prehistoric man and the cosmos”, 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas , New York , 10020, Chronology), nu-ti vine a crede ca tocmai cei pentru care aduni aceste informatii formidabile despre poporul si spatiul pe care il ocupa tara noastra, te deceptioneaza!

Nu de mult, la Primul Congres International de Dacologie, Bucuresti, hotel Intercontinental, domnul profesor doctor in istorie Augustin Deac ne vorbea despre „Codex Rohonczy”, o cronica daco-romaneasca, insumand 448 pagini, scrisa in limba romana arhaica, „latina vulgara”, cu alfabet geto-dac.. Pe fiecare pagina se aflau scrise circa 9-14 randuri. In text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezinta diferite scene laice si religioase. Directia scrierii este de la dreapta la stanga si textul se citeste de jos in sus. Descoperim ca in bisericile vechi, daco-romanesti, cultul ortodox se exercita in limba „latina vulgara”, chiar pana in secolele XII-XIII, cand s-a trecut la oficierea cultului in limbile greaca si slavona. Codexul cuprinde mai multe texte, ca „Jurământul tinerilor vlahi”, diferite discursuri rostite in fata ostasilor vlahi inaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o cronica privind viata voievodului Vlad, care a condus Vlahia intre anii 1046-1091, imnul victoriei vlahilor, condusi de Vlad asupra pecenegilor, insotit de note muzicale etc. Atunci se mira si se intreaba, pe buna dreptate, domnul profesor doctor in istorie Augustin Deac: „De ce institutele de specialitate ale Academiei Romane au ramas pasive la descoperirea si descifrarea acestui document istoric, scris in limba dacoromana, latina dunareana, intr-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult inaintea celui latin al romanilor?”

Dar, dupa orientarea ideologica ce o au, cei sus amintiti ar fi preferat ca acest diamant sa nu se fi descoperit. Academia Romana ar fi trebuit sa organizeze o mare sesiune stiintifica cu caracter nu numai national, cat mai ales international. Dar si ei, la fel ca si „romanii adevarati”, vajnici urmasi ai lui Traian, vor sa arate om enirii ce inseamna sa fii umil si sa-ti dispretuiesti stramosii, trecutul si neamul…

Faptul ca NOI, Romanii, suntem stramosii tuturor popoarelor latine si nicidecum o ruda marginala a latinitatii, ar trebui sa ne faca sa ne mandrim si nicidecum sa cautam contra argumente, precum cei lipsiti de intelepciune care isi taie cu sarg craca de sub picioare…

                                                                                     Dr. Napoleon SĂVESCU,

                                      Fondator & Preşedinte al „Dacia Revival International Society” of New York

2 Comments

  1. alex

    Pentru aprofundarea ideii ca suntem stramosii tuturor popoarelor latine (si nu numai), se poate consulta si cartea ” DACIA PREISTORICA – „Biblia” romanilor”, scrisa de Nicolae Densusianu, carte care se poate c-da si la Editura Obiectiv – Craiova (edituraobiectiv@ gmail.com)

    • Ioan Danila

      Acest popor DAC ajunsese așa de măreț viteaz și înțelept încît nu era nimeni asemenea lui pe fața pămîntului. Fii lui Dumnezeu văzănd evoluția marcantă a acelor oameni le-au dăruit acestora LEGILE BELAGINE, făcute special să-i ajute pe aceștia să trăiască în bună înțelegere cu toții și să fie pace și bunăstare pe tot cuprinsul ținutului în care conviețuiau. Datorită priceperii lor și a cunoștiințelor dobîndite, într-un timp relativ scurt, acești oameni și- au largit foarte mult teritoriile. Au ajuns să stăpînească Europa și jumătate din Asia, ba chiar au ajuns și pe tărîmurile Africii de sud și centrale. Se spune că acest popor ar fi fost Arienii.
      Arborele geneaologic, în linie dreaptă ar fi acesta. Arienii – născuți din împreunarea Fiilor Lui Dumnezeu cu oamenii Hiperboreeni, care ar fi avut două ramuri, Atlanții și Ramayani. Din împreunarea acestora s-ar fi născut alt popor -Pelasgii, apoi in linie dreaptă au urmat – Geții sau Goții (tracii în concepția filogrecilor antici) urmînd în același timp – Geții din Macedonia (aromânii de azi) – Dacii din teritoriul actual al românilor și din Bucovina -Moldova, cu neamurile sale (apulii, costobocii, ratacensii, gepizii, gauconsii, buridavensii, carpii etc) – valahii (volohii ) și noi – românii de astăzi.
      Mulți am fost, mulți Doamne dar se pare că ne-am dus, ca pleava-n vînt ! Ce sa ales de toate teritoriile, stăpînite de pelasgi și de arieni ? Ce s-a ales de teritoriile lui Burebista, întîiul unificator al neamurilor dacice !? Cum s-a ajuns intr-o asemenea situație dramatică, încît acum după mii și mii de ani, să ajungem doar o umbră palidă, a celor mai viteji și mai înțelepți dintre toate popoarele lumii !?
      Pe de altă parte, ce legătură are misticismul în istoria popoarelor lumii, iar cînd mă refer la acest lucru o fac cu gîndul și la popoarele migratoare ! Aceste popoare migratoare se pare că ar fi fost plaga – cancerul tuturor imperiilor care au decăzut de-a lungul veacurilor.
      Cine sunt aceste popoare și de unde provin? Se presupune că, popoarele migratoare, iși au originea oriunde din Podișul Mongoliei și că ar fi luat ființă din triburile asiatice, care expulzau in pustie pe criminali, hoți și toată paria sociețății lor. Acestora, li s-au alăturat și alți nomazi, care se ocupau în general cu creșterea turmelor de bovine și care au fost asimilați rapid de cei expulzați, formînd într-un timp relativ scurt o armată destul de numeroasă, pusă pe jaf și căpătuială, ucigînd pe orișicine le stăteau in cale.
      Din împreunarea acestora au rezultat două triburi extrem de sîngeroase – hunii și chazarii, care au plecat fiecare în directia sa, pentru a cucerii noi și noi teritorii.
      Nu doresc ca acest articol să fie unul de istorie- în special, ci doar o trecere în revistă a faptelor care au dus, la decimarea poporului nostru si a teritoriilor detinute de la inaintasii nostrii .
      Așadar, popoarele migratoare și în special cel huno-arpadian au ajuns și pe la noi, intrînd prin Sciția Minor (teritoriul stăpînit de muscali și bolșevici ).
      Desele incursiuni și războaie ale dușmanilor Daciei – romanii, sciții, celții și alții, impreună cu ajutorul oferit de aceste triburi sîngeroase, mâncătoare de păstramă crudă, bătucită pe crupa calului (ne gindim aici la ajutor armat, precum și la uneltirile pe care acestia le faceau, după cum era cazul și doar in sensul de a cistiga ceva palpabil ), au facut ca incetul cu incetul să pierdem acele teritorii imense, să pierdem oameni, să pierdem poate legătura cu Divinitatea care după mine, acesta este principala cauză a decăderii imperiului pelasgo-traco-getodac.
      Pierzînd legătura cu Divinitatea, din cauze subiective, poate și din cauza cu amestecul celor fără cordon ombilical, al nevertebraților de migratori arpado-huniazi, precum și ganancia și toate celelalte subcalități- ura, invidia, uitarea Legilor Sfinte -a Legilor Belagine, a accelerat acest proces al decimării poporului, urmaș al Fiilor Lui Dumnezeu .
      Situația dezastruoasă și alarmantă, în care am ajuns noi românii- ultimul bastion al unui imperiu de glorie- este din ce in ce mai clară. Acum popoarele migratoare , transformate de curînd in alogene, stăpînesc pe de-a dreptul țara care ne-a fost dată spre moștenire de moșii și strămoșii noștri.
      Suntem împinși literalmente afară din țară . Cei care au putut au luat drumul pribegiei moderne și al neo -sclavagiei occidentale. Cei care nu au putut ieși din țară, bătrănii și copii, programele de sănătate experimentale i-au ajutat suficient de mult, pentru a-și lua bilet de dus spre universuri paralele.
      Am început să-mi pun gîndurile pe hîrtie de cînd am văzut și simțit pericolul care ne paște pe noi românii în general.
      Sunt alții mult mai citiți și mai documentați ca mine. Eu doar mă documentez din sufletul meu de român cu rădăcini, poate din cea mai nobilă meserie a străbunilor noștri -cea a țăranului obidit.
      Get liber din moși strămoși, am colindat dealurile și câmpiile întinse ale Moldovei împreună cu părinții mei stăpânit de ideea de unitate a înaintașilor noștrii daci din a căror viță ne tragem cu toții.
      Sufletul și poate Spiritul Străbun, m-a făcut să pun mîna pe pană, să spun ce gîndesc în a atrage atenția fraților mei români despre pericolul în care ne găsim noi românii. De multe ori am fost tentat să mă las păgubaș și să imi văd de îndeletnicirile mele dar de fiecare dată însă, reiau totul de la capăt și continui. Ar trebui să înțelegem noi care vedem adevărata față a acestor chestiuni, că suntem datori patriei și poporului în sînul în care ne-am născut, să aducem la cunoștință fiecare cum se pricepe mai bine asupra pericolelor la care este supusă, ȚARA ȘI NEAMUL DE DE DUPĂ ACEL MĂCEL IMPUS DE COZILE DE TOPOR DIN ROMÂNIA SPRIJINIȚI DE FACTORI EXTERNI INTERESAȚI ÎN A NE DEZBINA ȘI A NE DISTRUGE CA NEAM, CA POPOR DE SINESTĂTĂTOR PE ACESTE MELEAGURI DACICE.
      Suflet de Român – bun și drag, suflet înțelept!
      Peste acest suflet, au trecut totuși imperii, au trecut popoare migratoare, au trecut necredincioșii, dar a rămas in picioare asemenea brazilor înalți și falnici, frații noștri înrudiți cu Muntele Sfînt, pe care-i poartă în spinare.
      Se mai mai spune că poporul născut sub semnul lupului, nu va pieri niciodată.
      Așa să fie atunci!
      Spiritul străbun al înaintașilor noștri, să ne călăuzească în aceste vremuri tulburi și în cele ce-o să vină!
      Ioan Dănilă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*