Atitudini

Rușinea Academiei Române: Conferințele Liviei Stanciu şi ale Cristinei Tarcea

  În seara de 11 noiembrie 2018, televiziunea franceză a programat un film documentar în cinci episoade dedicat Primului Război […]

 

În seara de 11 noiembrie 2018, televiziunea franceză a programat un film documentar în cinci episoade dedicat Primului Război Mondial. Le-am urmărit până târziu în noapte, curios să văd dacă este pomenită participarea României, țară care a participat la conflict și care se pregătește să sărbătorească centenarul reîntregirii.

Până la ora la care am rezistat, România fusese pomenită numai în contextul tratatelor de pace încheiate între părțile beligerante. Așa cum, din păcate, ne-am obișnuit, țara noastră a fost enumerată printre exemplele rele, cele care au devenit pretext pentru declanșarea Celui de al Doilea Război Mondial: Tratatul de la Trianon ne-a atribuit, conform autorilor documentarului, un teritoriu locuit de unguri, la fel cum Cehoslovacia și Polonia au căpătat regiuni locuite de germani.

Nu s-a pomenit nimic despre sacrificiul României, care a renunțat la statutul de stat neutru și s-a trezit, mai ales după ce Rusia a ieșit din război din cauza revoluției bolșevice, luptându-se singură, cu o bună parte din teritoriu sub ocupație străină și înconjurată de dușmani. În filmul francez nu s-a pomenit nimic despre intrarea României în război de partea Antantei (Franța, Marea Britanie, Rusia), deși aveam un rege neamț, care și-a pierdut numele și strămoșii cu această ocazie. Nimic despre cei peste 350.000 de români morți în bătălii care au slăbit forțele germane angajate pe frontul de vest, iar după Armistițiul din 11 noiembrie 1918, morți în bătăliile care au împiedicat răspândirea bolșevismului în Europa.

Cred că atitudinea Occidentului față de România „se datorează“ în bună parte istoricilor noștri. Mai ales scrierilor unor pretinși cărturari care minimalizează în general rolul României atunci când nu o batjocoresc: Ștefan cel Mare era cam bețiv și curvar, Mihai Viteazul era un mercenar, iar victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz au fost un fel de frecție pe un picior de lemn. De opincile pe care le-au legat românii de catargul de pe cupola Parlamentului din Budapesta, pe atunci capitala Republicii Sovietice Ungare, nici nu pomenesc, nu care cumva să-i supere pe vecinii noștri…

De ce să ne mirăm că nu ne respectă Europa, dacă nu ne respectăm noi înșine? Cum s-a onorat în Anul Centenarului moartea românilor, în marea lor majoritate țărani, care și-au pierdut viața pentru realizarea acestui ideal al reîntregirii? Cred că nu există localitate din România fără un monument dedicat eroilor căzuți pe front în Marele Război. Pe vremuri, în această perioadă, atât de aproape de Moșii de Toamnă, primarii și notabilitățile, locuitorii cu mic cu mare, se adunau în jurul monumentelor acoperindu-le cu flori și aprinzând lumânări. Câți români știu astăzi că, pe 11 noiembrie, atunci când Europa sărbătorește sfârșitul „oficial” al „Marelui Măcel“, avem și noi o sărbătoare numită Ziua Veteranilor… Poate greșesc și învățătorii, profesorii, primarii organizează în continuare procesiuni la monumentele eroilor pentru ca tinerii să nu uite sacrificiul strămoșilor lor. Sau poate că nu, si de aceea se înmulțesc cei care gândesc asemenea unui june anonim, comentator pe site-ul unei publicații unde scria că „nu îi pasă cine va fi președintele României atât timp cât nu îl împiedică să plece din România ca să o uite cu totul”… Ce naiv! Habar n-are că nu va ajunge altceva decât un amărât de emigrant!

Majoritatea istoricilor care sunt publicați și popularizați minimalizează contribuția României în „economia” Primului Război Mondial. Pentru ei, cei peste 350.000 de morți nu au însemnat decât nepricepere pe front. În cărțile lor despre acest subiect, România a contat cât o pietricică intrată în bocancii soldaților germani. Deși pietricica aceea ar fi putut provoca bașici, infecție, chiar cangrenă scoțand din luptă orice vajnic soldat neamț, lăsându-l handicapat pe viață…

Din luna aprilie a acestui an, Academia Română este condusă de un istoric. În fine!

Bucuria însă mi-a fost scurtă. În plin scandal legat de justiție, domnul Ion-Aurel Pop, președintele Academiei Române, s-a gândit să onoreze Centenarul reîntregirii organizând cu colaborarea Curții Constituționale o conferință cu subiectul „Un secol de stat național unitar și indivizibil”, pe 27 noiembrie. Cu acest prilej, domnul Pop a invitat să participe două persoane puternic contestate, ce fac de rușine magistratura românească: doamna Livia Doina Stanciu, judecător la Curtea Constituțională, care a condamnat la pușcărie  oameni nevinovați și doamna Cristina Iulia Tarcea, președintele ÎCCJ, care a încălcat cu bună știință legea privind desemnarea prin tragere la sorți a completelor de judecători ai Înaltei Curți de Casație și Justiție. Aceste fosile vii ale regimului ceaușist, care nu se sfiesc să-și exprime ideile demne de RPR – Republica Procurorilor România, îndrăznesc să vorbească în aula Academiei Române despre statul de drept! Vor vorbi de la tribuna unde au urcat Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Nichifor Crainic sau Constantin Rădulescu-Motru! Asta după ce tot domnul Aurel Pop l-a recuperat pe Florian Coldea, pe care l-a primit în corpul didactic al Universității Babeș-Bolyai.

Stai și te întrebi: oare domnul președinte al Academiei Române crede în ceea ce spune sau folosește „Istoria” ca pe un agent electoral? Câte alte plecăciuni este dispus să facă „statului paralel” sau, mai corect spus, Statului Subteran? Acesta să fie prețul pe care este gata să-l plătească pentru eventualul sprijin acordat candidaturii sale la Președinția României?

După ce Academia Română s-a umilit, votând în unanimitate primirea în rândul „nemuritorilor” a unei analfabete – Elena Ceaușescu, nu mai lipsea decât să le invite pe cele două să citească în aula Academiei: Cristina Tarcea, despre „Unificarea și modernizarea justiției românești”, și Livia Stanciu, despre un „Moment de reflecție profundă a evoluției valorilor statului de drept în România”.

Mă pregătesc să protestez, pe 27 noiembrie 2018, la ora nouă și jumătate în fața Academiei, pe Calea Victoriei la numărul 125.

                                                                                                               Eugen Mihăescu
                                                                                         Membru de onoare al Academiei Române

 

3 Comments

  1. Dan Cristian Ionescu

    Dupa ce Ioan Aurel Pop a ajuns presedintele Academiei Romane, am postat pe „Justitiarul” un articol in care pe de-o parte ma bucuram ca in fruntea institutiei a fost ales un istoric cu un discurs patriotic, dar ma intrebam daca exista o concordanta intre vorbele si faptele lui. Aceasta intrebare a mea ramine in continuare fara raspuns.
    In ce il priveste pe Florian Coldea, am auzit ca tine cursuri despre partidele politice si siguranta nationala si la Universitatea din Timisoara, unde a ramas repetent (acest aspect nu apare in biografia sa de pe wikipedia, dupa cum nu apare nici specialitatea sa de baza, de mecanizator agricol, adica de tractorist). Si am mai aflat ca sotia lui, tot general SRI si ea, era sefa colectivului care ii examina periodic pe lucratorii SRI. Astfel, cei care il deranjau pe Coldea, primeau un calificativ negativ si erau trecuti in rezerva, intrucit calificativul nu putea fi atacat!

  2. Dan Cristian Ionescu

    Mi-am amintit de o informatie pe care o uitasem. Am auzit ca teza de doctorat a lui Florian Coldea, la care indrumator a fost generalul Izmana (adica Gabi Oprea, cel care era permanent cu interesul national in gura) nu mai poate fi citita de nimeni.

  3. Chinezii spun ca o imagine face cat 1000 de cuvinte.Fotografiile celor doua persoane , cu fete desfigurate de resentimente, spun nu 1000 de cuvinte ci totul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*