LEGEA JUNGLEI

Comerţul în societate şi între ţări este schimbul de bunuri şi servicii pe care le produc oamenii. Stăpânii mijloacelor de producţie îşi însuşesc câştigurile. Ei conduc, ca clasă, statul capitalist şi se fudulesc că sunt cei care impulsionează dezvoltarea şi bunăstarea socială prin intermediul pieţei, căreia i se aduce un cult ca unui zeu infailibil.

În fiecare ţară este o competiţie între cei mai puternici şi cei mai slabi, cei cu mai mare vigoare fizică, cei care se alimentează mai bine, cei care au învăţat să citească şi să scrie, cei care au fost la şcoli, cei care acumulează mai multă experienţă, mai multe relaţii sociale, mai multe resurse, şi cei care sunt lipsiţi de avantaje în cadrul societăţii.

Între ţări, cele care au o climă mai bună, mai mult teren cultivabil, mai multă apă, mai multe resurse naturale în spaţiul care le-a fost dat să trăiască atunci când nu mai există teritorii de cucerit, cei care domină tehnologiile, cei care posedă o dezvoltare mai mare şi ţin în mână mai multe resurse mediatice, şi cei care, dimpotrivă, nu se bucură de nici una dintre aceste prerogative. Sunt diferenţe uneori abisale între cele care se califică drept naţiuni bogate sau sărace.

Este legea junglei. Diferenţele dintre etnii nu există când este vorba de facultăţile mentale ale omului. Este un lucru mai mult decât dovedit ştiinţific. Societatea actuală nu a a fost forma naturală în care a evoluat viaţa umană; a fost creaţia omului deja dezvoltat mental, fără de care nu se poate concepe propria sa existenţă. Problema care se pune este, prin urmare, dacă omul ar putea supravieţui fără privilegiul de a poseda o inteligenţă creatoare.

Sistemul capitalist dezvoltat, al cărui maxim exponent este ţara cu o natură privilegiată unde omul alb european a purtat ideile, visurile şi ambiţiile, se află azi în plină criză. Nu este cea obişnuită la un anumit număr de ani odată, nici măcar cea traumatizantă din anii 30, ci este cea mai rea din toate de când lumea a urmat acest model de creştere şi dezvoltare.

Criza actuală a sistemului capitalist dezvoltat se produce în momentul în care este aproape schimbarea şefiei prin alegerile care vor avea loc peste 25 de zile; asta mai lipsea să vedem.

Candidaţii celor două partide care decid în aceste alegeri, încearcă să convingă pe votanţii deconcertaţi – dintre care mulţi nu s-au preocupat niciodată să voteze – că ei, ca aspiranţi la Preşedinţie, sunt capabili să garanteze bunăstarea şi consumismul celui pe care-l califică drept un popor de pături mijlocii, fără cea mai mică intenţie de adevărate schimbări în ceea ce ei consideră cel mai perfect sistem economic pe care l-a cunoscut omenirea; o lume care, bienînţeles, în mentalitatea fiecăruia dintre cei doi, este mai puţin importantă fericirea a trei sute şi atâtea de milioane de locuitori dintr-o populaţie, care nu ajunge la 5% din locuitorii planetei. Soarta celorlalţi 95% din fiinţele umane, războiul şi pacea, atmosfera respirabilă sau nu, vor depinde în mare parte de deciziile şefului instituţional al imperiului, dacă această funcţie constituţională are sau nu putere în epoca armelor nucleare şi a scuturilor spaţiale manevrate prin computere în asemenea împrejunrări încât cele din urmă sunt decisive şi principiile etice au tot mai puţină valabilitate. Totuşi, nu poate fi ignorat rolul mai mult sau mai puţin nefast care-i revine unui preşedinte al acestei ţări.

În Statele Unite există un rasism profund, iar mintea a milioane de albi nu se împacă cu ideea că o persoană neagră cu soţie şi copii să ocupe Casa Albă, care aşa se cheamă: Albă.

Printr-un pur miracol candidatul democrat nu a avut soarta lui Martin Luther King, Malcolm X şi a altora, care au avut visuri de egalitate şi justiţie în deceniile recente. De asemenea, are obiceiul să-şi privească adversarul cu seninătate şi să râdă de încurcăturile dialectice ale unui oponent care priveşte în gol.

Pe de altă parte, candidatul republican, care-şi cultivă faima de bărbat războinic, a fost unul dintre cei mai proşti elevi din anul lui la West Point. Nu ştia nimic la matematică, aşa cum mărturiseşte, şi se presupune că nici la complicatele ştiinţe economice.

Fără ndoială, adversarul său îl depăşeşte în inteligenţă şi stăpânirea de sine.

Ceea ce abundă la McCain sunt anii, iar sănătatea lui nu este absolut deloc sigură.

Menţionez aceste date pentru a semnala posibilitatea eventuală – dacă s-ar întâmpla ceva cu sănătatea candidatului republican, dacă este ales – ca doamna cu puşcă şi inexperta guvernatoare a Alaskăi să devină Preşedinte al Statelor Unite. Se observă că nu ştie aboslut nimic.

Meditând la datoria publică actuală a Statelor Unite, pe care preşedintele Bush o lasă noilor generaţii ale acestei ţări – zece mii două sute şaizeci şi şase de miliarde -, mi-a venit ideea să calculez timpul de care ar avea nevoie omul să calculeze datoria pe care acesta practic a dublat-o în opt ani.

Presupunând opt ore de lucru pe zi fără a peirde o secundă, în ritmul rapid de o sută de bilete de un dolar pe minut, 300 de zile de muncă pe an, un om ar avea nevoie de şapte sute zece mii de miliarde de ani pentru a număra această sumă.

N-am găsit o altă formă grafică pentru a-mi imagina volumul acestei sume de bani care se menţionează aproape cotidian în aceste zile.

Guvernul Statelor Unite, pentru a evita o panică generalizată, declară că va garanta depozitele de economii care nu depăşesc 250 000 de dolari; va administra băncile şi cifrele de bani pe care Lenin, cu abacul, nu şi-ar fi imaginat cum să le contabilizeze.

Putem să ne întrebăm acum ce aport va avea administraţia Bush la socialism. Dar să nu ne facem iluzii. Când se va normaliza funcţionarea băncilor, imperialiştii le vor trece din nou companiilor private, aşa cum a făcut o ţară sau alta din această emisferă. Populaţia va plăti întotdeauna socoteala.

Capitalismul tinde să se reproducă în orice sistem social, pentru că pleacă de la egoism şi instinctele omului.

Societăţii umane nu-i rămâne altă alternativă decât să depăşească această contradicţie, pentru că altfel nu va putea supravieţui.

În acest moment, marea de bani care este lansată finanţelor mondiale de băncile centrale ale ţărilor capitaliste dezvoltate loveşte puternic în bursele ţărilor care încearcă să depăşească subdezvoltarea economică şi apelează la aceste instituţii. Cuba nu posedă bursă de valori. Fără îndoială vor apărea forme de finanţare mai raţionale, mai socialiste.

Criza actuală şi măsurile brutale ale guvernului Statelor Unite pentru a se salva vor aduce mai multă inflaţie, mai multă devalorizare a monedelor naţionale, mai multe pierderi dureroase de pieţe, preţuri mai scăzute la mărfurile de export, schimburi şi mai inegale. Dar vor aduce şi popoarelor mai multă cunoaştere a adevărului, mai multă conştiinţă, mai multă revoltă şi mai multe revoluţii.

O să urmărim cum se desfăşoară criza şi ce se va întâmpla în Statele Unite peste douăzeci şi cinci de zile.

FIDEL CASTRO RUZ

11 octombrie 2008 ora 6:15 pm

(Prin intermediul Ambasadei Republicii Cuba de la Bucureşti)