MI-A FOST FRICA

Am remarcat în ultima vreme disconfortul pe care-l încerc de fiecare dată când îmi revin în gând crâmpeie de imagini şi sunete din timpul evenimentelor la care am participat şi pe care le-am considerat a fi revoluţionare.

Am mai remarcat şi cât de critic şi intolerant am devenit faţă de cei care folosesc prea des sintagma „parc-a fost ieri”. Şi asta pentru că simt în acest şablon şi nostalgia şi frustrarea şi refuzul de a accepta o oarecare inutilitate a sacrificiilor. Mi se pare că a trecut suficientă vreme ca şi cel mai naiv păcălici al acelui decembrie să nu se fi lămurit că tot ce credeam noi că este asumarea responsabilităţii de a răsturna o rânduială nefirească, potrivnică firii şi lipsită de frica de Dumnezeu a fost confiscat odată cu dorinţele şi speranţele care au animat această definitivă opţiune.
     Mie nu-mi sunt deloc proaspete amintirile acelor zile în care am încercat frica în puţinele momente de luciditate, acea frică lipsită de nobleţe că voi muri ca un prost de unul din multele gloanţe ale unui soldat, la fel de speriat dar mai dezorientat şi mult mai confuz sau de cel al unui prea zelos şi isterizat apărător al revoluţiei.
     Mai mult ca sigur că ceva, poate bunul simţ substanţial susţinut de instinct, m-a împiedicat să-mi fie frică de o răsturnare dramatică de situaţie care să mă ducă în cine ştie ce puşcărie unde să „recunosc tot” şi de unde, cum spune cântecul:” să nu pot niciodată să mă întorc la ai mei”. Acel ceva îmi alimenta impresia că totul e pornit pe un drum cu sens unic dinainte stabilit, dar nu prea bine pregătit la categoriile pavaj şi marcaj. Am simţit vag atunci că noi suntem cei care trebuie să rezolve problema pavajului, fără să ne preocupe marcajul pe care aveam tot timpul să-l realizăm ulterior. Şi aşa am făcut. Am pavat. Numai că s-a dovedit că drumul nu era pentru noi „drumarii”. Noi aveam rezervată şi doar pe alocuri, banda îngustă de urgenţă. Cât despre marcaj, au avut grijă „viteziştii” să fie făcut după un cod unic şi accesibil doar lor.
     În toţi aceşti ani care au trecut şi e ruşinos să le spun numărul, frica aceea a devenit pentru mine tot mai ilară, motiv pentru care, probabil fără să depun cine ştie ce efort,
mi-am eliberat memoria de momentele care au generat-o. Rămâne însă credinţa în curăţenia acelei opţiuni şi în romantismul inconştienţei acelei vitejii pe care am consumat-o înlăuntrul şi în afara mea, alături de oameni pe care in cea mai mare parte atunci i-am cunoscut şi în faţa cărora mă înclin cu sufletul.
     Am acum bucuria unei alte frici, pe care o descopăr zi de zi după acel decembrie şi de care n-am avut parte înainte. Este câştigul meu personal, e propria mea revoluţie. Am mai aflat şi că minciuna are picioare scurte, că ţara arde şi baba se piaptănă, că după război mulţi viteji se-arată, vorbe înţelepte şi grele ale poporului pe care şi eu l-am înmulţit, aşa că: Vitezişti, nu vă fie frică, Dumnezeu nu dă cu parul!

Mircea Bodolan