Observator

 Sfinţii de pe Valea Hoţilor. La Conacu

                                       C-un […]

 

                                     C-un vultur tot suntem datori

La Murfatlar, județul Constanța, au furat vulturul de pe monumentul eroilor: lumea îi zicea „cioara” şi mulţi îl râvneau fiindcă era din bronz, era greu, era un vultur dolofan care putea fi vândut la un preţ bun în orice centru de neferoase. Alături, în portul Basarabi, au furat unii o macara întreagă. Utilajul era folosit ca să încarce fierul vechi în barjele trimise pe Canalul Dunăre-Marea Neagră: pentru că în ziua aceea patria n-a produs nicio grămadă de fiare pentru port, hoţii au luat macaraua. Vreo 5 km mai spre Constanţa, la Valu lui Traian, alți haiduci rurali au luat toată casa primarului Mitroi. Poliţia l-a deşelat în bătaie pe un suspect, un turc campion la luptele tătăreşti numite „zboruri”, dar omul s-a jurat pe Allah că nu el a fost făptaşul.

Mai încolo încă, pe faleza Cazinoului de la Constanţa, alţi îndrăzneţi au furat o statuie de-a lui Mihai Eminescu (bronz de cea mai bună calitate, de om citit, atârnă greu), iar în localitatea-satelit Mihail Kogălniceanu, au luat într-o noapte tot gardul metalic de la cazarma militarilor americani cazați acolo: lăsându-i eventual pe yankeii ambasadorului Klemm descoperiți pe flancul spre ruși.

                                   La Conacu, nu știi tu ce știe satu

În satul dobrogean Conacu, aflat la vreo 12 km de comuna Cobadin şi cca 60 km de Marea Neagră, se fură în schimb cu decenţă, aproape delicat. Când a dispărut, d-un exemplu, centrala termică de la grădinița locală, lumea s-a mirat de-atâta măiestrie câtă fusese la locul faptei: s-a aflat repede că hoţii au lucrat atât de curat, că femeia de serviciu nici n-a mai avut ce să mai măture în urma lor.

„Hoţii e de la Conacu sau Movila Verde, dă-i în pi..da măsii! Rău e c-a rămas copiii în frig, din cauza lor”, ne-a zis moș Șoapete, om de-al locului și analist economic în timpul liber.

                                       Moarte grea, apă ușoară

Satul Conacu din comuna Cobadin (jud. Constanţa) se află la 30 de metri deasupra nivelului Mării Negre aşa încât pare clar că pe-aici nu-şi udă nimeni picioarele. „N-avem noi treabă cu reumatismele nici iarna. P’-aci e lumea sănătoasă, se moare greu la Conacu!”, zice un localnic la întrebarea noastră, fără să explice mai multe despre procesul ăsta de moarte lentă care, vezi bine, la Conacu porneşte din călcâie și urcă până-n gât. Când merg să taie lemne, să-şi are ogorul, să ducă vaca la păscut sau să fure o centrală termică dintr-o grădiniţă ţăranii de-aici plutesc, nu umblă: deseori, nici nu se cunoaşte că trec pe unde trec, pe ulițele astea pustii și destupate.

Uneori, conăcenii mai şi mor, dar cele mai bune dovezi ale trecerii lor prin lume rămân mereu satul (tot timpul în picioare) și fântânile (tot timpul sub pământ): un blestem al stepei a făcut ca satul să nu aibă apă în ultimii cca 2500 de ani, deși este aflat la mică distanță de Marea Neagră şi e încercuit pe trei laturi de balta Conacu.

                                      Țuică pentru-a patra latură

Lipsa apei n-a fost neapărat o problemă de timp, cât una de curgere mecanică. „Dacă avem apă pe trei laturi ale satului, ne salvăm cumva să avem vin şi ţuică pe-a patra”, ne lămureşte bine dispus unul din sat care se recomandă „Titel, domnul Titel”.

Omul adaugă repede: „Aveam ierni aci când mâncam gheaţă, iar vara ne secau fântânile, de ne-aducea Primăria apă cu sacaua. Ăsta-i Conacu!”. Ca şi alţii de-ai locului, domnul Titu are un aer sever când se uită fix la străinii de localitate: privirea sa neguroasă exprimă totul – se întreabă, fără îndoială, cum pot cei de la Bucureşti să înţeleagă atât de puţine din ce se întâmplă într-un sat, în general, şi în satul Conacu, în special. Nu înţelegi cum e cu apa de la robinet, nu ştii ce-i aia un cal (dincolo de alcătuirea caldă de copite şi oase în care dai cu biciul) sau n-ai auzit niciodată de Valea Hoţilor? Foarte bine, îţi explică totul domnul Titel, după care, la final, te va chestiona de fiecare dată, sever şi scurt: „’țelegi acu’?”. Exact ca unui Klaus Iohannis care petrece 30 de zile cu 30 de consilieri pe o rezoluție cu 30 de înțelesuri ale Curții Constituționale.

                               „Au așa ca o cameră, stil biserică”

Satul propriu-zis se află vărsat într-o uriaşă căldare naturală: vara, căldarea fierbe de căldură, iar iarna se umple de zăpadă şi de vulpi venite la coteţele ţăranilor. Pe zăpadă, peisajul cunoaşte şi îmbunătăţiri: prin ianuarie, dacă vezi pe unul umblând pe Valea Hoţilor cu un tractor, ăla sigur este de la primărie. „Merge săracii să desfunde cu tractorul. La Conacu, cum dă puţină zăpadă, cum blochează tot”, explică mişcat nea Șopoate. Ce să fie acum de văzut în groapa asta cu case, oameni și cai numită Conacu?

Mai nimic, domnul Titel strâmbă alături, din nas şi pe urmă scobeşte adânc. Comuna Cobadin cuprinde satele Negreşti şi Conacu, da’ Conacu e mai sărăcuţ. La Negreşti mai poţi să caşti gura la o cruce cu nume de eroi scobite cu dalta în carnea pietrei, dar ăştia la Conacu n-au nimic de arătat – o fi fost istoria mai scurtă la ei. Biserică? Au la Negreşti una mare, renovată, plăcută Domnului, la Conacu e ceva mai micuț, aproape meschin. „E aşa, ca o cameră stil de biserică”, zice domnul Titel. Cum cameră „stil biserică”? „Da, adică e o casă unde se duce babele să se roage și-s doar patru pereți”, lămureşte el respectuos, mereu atent să afle ce și cum pricepem.

                             Valea Sfinţilor și procurorul Adina Florea

De la şosea, o apucăm prin Valea Hoţilor spre sat, Conacu e undeva sub noi, vârât în căldarea lui naturală. Urcăm o pantă lină, dar merge greu – drumul e de noroi, zăpada scrâşneşte mărunt sub bocanci. De ce „Valea Hoţilor”, de unde numele ăsta? Ne explică domnul Titel: „Acum ceva timp a arestat 30 de poliţişti de la Rutieră, la Constanța, pricepi, procuror era doamna Adina Florea care o văzui acu la București. I-a umflat pentru şpagă, ştii ce-i aia, c-aveţi şi voi la Capitală. Eu le-am văzut numele în ziar şi chiar eu dădusem şpagă la unul din ei, să nu-mi ia permisul. Ei, şi ce-a făcut judecătorii la Costanţa? Le-a dat drumul la toţi, i-a făcut scăpaţi, pricepi, s-a-ntors poliţaii la post, că rămăsese Constanța fără biuroul Circulație, zicea șefii lor că e haos în intersecții. Asta-i şi cu Valea asta, pricepi? Dacă ea e cu hoți, cum vrei să-i zici: Valea Sfinţilor? Cum a făcut la Circulație, la Constanța? Aci se întâlnea odată hoţii să-şi împartă ce-au furat sau șpaga, şi-aşa i-a rămas numele… Că şi poliţaiul de la Rutieră care mi-a luat şpaga, iar judecătorul zice că el n-a luat nimic: poţi fi sfânt şi hoţ în același timp?”. Domnul Titu ne privește, oleacă uluit că un judecător poate gândi așa şi o trântește aproape supărat: „Nu poți asta! Ori sfânt, ori bagabont de oț”.

                                       Ulițe de trei „calibre”

Vra să zică, asta-i Valea Hoților: piatră, iarbă aspră, câteva oi. De la înălțime parcă-i şi vedem pe unii cum îşi împart centrala termică furată la Conacu în spatele vegetaţiei de stepă. Ne târâm mai departe, cu domnul Titel, călăuză de potecă îngustă. Chiar la intrarea în sat, câţiva cai umblă slobozi printre stâlpii de înaltă tensiune, dar nu e nimeni pe-afară, simţim liniştea de Conacu ca pe-o altă formă de relief.

Străzile se ghicesc largi, sub noroi, zăpadă și bălegar. „Aicea, la Conacu, avem uliţe de trei calibre: de 12 metri, de 16 şi de 22. La noi a fost ruşii, alături la Cobadin, a fost nemţii, da’ sistemu’ e-acelaşi, ptttrrr, ’mnezeii mă-tii, mea-ha”, răcneşte domnul Titel speriat la un cal care tocmai s-a apropiat de el şi-l amuşinează. Când şi când, la Conacu se mai produce câte-un scandal care mai înviorează aerul cu ciomege – clanurile Nestea, Dinte şi Gâlciu sunt temute aici. După aceea se revine la relieful inițial, liniştea, iar satul reintră în încremenire, cu tot cu fumul din hornurile celor 100 de case.

                      „La Conacu, când nu te fură omul, te fură peisajul!”

La Conacu, dacă te plictiseşti, mergi la o pomană cu colivă și țuică fiartă, sau înfunzi cârciuma pentru un joc de ţintar sau șah: ori urci pe măgura de deasupra satului şi urli, oricum nu te-aude nimeni. Lângă noi, localnicul Titel îşi drege vocea şi apoi ne spune și finalul de poveste al satului Conacu: „Iarna- blocaţi de zăpadă, vara- prăjiţi de soare, ăştia e oamenii la Conacu. Nici de muncă nu găseşti la Conacu, să mai uiţi de urât. Pe vremea lu’ Ceauşescu, aci n-aveai timp nici să f.ți, era IAS, era CAP, era complex de creştere a animalelor, era de toate, alergai nene de la o muncă la alta. Acu’ nu mai e ni’ca. Eeeeehh.. Pe vremea domnului Nicolae Ceauşescu aveam aci un domn profesor (ce profesor era ăla, o excepţie), știi ce-i aia. Când se-mbăta şi-l prindea urâtul, începea să plângă şi-mi zicea: «Titele, paștele mă-sii, mă tot uit la dealurilea astea și nu înțeleg ce anume strică peisajul aci. E ceva ce strică, tu nu simți asta? Strică, Titele, pricepi, strică ceva la sat, și mă tot gîndesc la ce strică». Săracu domn profesor, se gîndea zi și noapte numa la asta, că ce «strică» aici, la noi: l-a lăsat și femeia, și el tot nu găsise răspuns la întrebarea asta. Într-o zi i-am zis eu, de-o glumă, stăteam pe o țuică: Eu știu ce strică aci, domn profesor: la Conacu, când nu te fură omul, te fură peisajul! Asta strică”.

                                                                                                                    Traian Horia

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*