Puncte de vedere

Statul, cel mai mare dușman al cetățeanului român (III)

  În volumul său  tipărit în 1983 și retras imediat întrucît Moses Rosen s-a simțit ofuscat din cauza unor ligamente […]

 

În volumul său  tipărit în 1983 și retras imediat întrucît Moses Rosen s-a simțit ofuscat din cauza unor ligamente rebusiste din poezia „În apărarea lui Eminescu” (…Mici echimoze-s ochii tăi de fiară… și …Stăteai pe roze-n caldul tău bîrlog…), Corneliu Vadim Tudor publică și poezia „Rugăciunea lui Avram Iancu” din care, după 35 de ani, încă țin minte prima strofă (am avut șansa să o citesc copiată la șapirograf):

„E rînduită prost această stînă,

Zadarnic are jgheaburi și pășuni,

Cînd turmele tot înspre rîpi se mînă

Iar din ciobani numai câţiva sunt buni.”

De aproape trei decenii România are doar ciobani proști, care își mînă turma spre rîpă. Și iată că peste 10 milioane de oi se aruncă de bună voie și fericite cu capul în jos în rîpă, în hău, în prăpastie. Au ajuns unii români să privească moartea ca pe o binefacere, ca o scăpare de povara vieții pe care sînt nevoiți să o ducă. Iar unii nu mai au răbdare să aștepte moartea naturală. Înainte vreme, sinuciderile se săvîrșeau din motive de onoare sau din dragoste. Astăzi, românii se sinucid din deznădejde, din lipsă de speranță, din cauza neajunsurilor, a nedreptăților, afectați de neputința de a face ceva pentru țară. Preferă să plece într-o lume care dacă nu este mai bună, sigur este mai dreaptă.

                                                                    *

Azi voi scrie despre bănci. Nu mă pricep la sistemul bancar, dar nici Nicolae Văcăroiu nu se pricepea. Pînă în 1989, N.V. a lucrat la Comitetul de Stat al Planificării iar între 1992-1996 a fost prim-ministru – nu văd nici o legătură a sa cu sistemul bancar. Cu toate acestea, după ce a fost înlocuit din fruntea guvernului, a fost angajat de Sorin Ovidiu Vîntu drept consultant pentru înființarea Băncii de Investiții și Dezvoltare – conform presei, pentru această prestație, a primit un onorariu de un milion de dolari.

Cînd îmbătrînești, începi să o iei razna, ceea ce cred că mi se întîmplă și mie.  Probabil că am probleme cu capul (și de aceea îmi cedează cîteodată genunchii) dacă mă gîndesc la următorul scenariu, absolut imposibil:

– cînd era prim-ministru a emis un act (pe atunci nu mă interesa asta, așa că nu pot să spun dacă era OG, OUG, HG sau proiect de lege) prin care se prelungea scutirea de plata impozitului pe profit pentru societățile comerciale cu un capital de minim 50 mil. $ – în România exista un singur caz, firma sud-coreeană Daewoo;

– sud-coreenii sînt recunoscuți pentru corupție (este țara cu cei mai mulți președinți, inclusiv o președintă – iată, egalitate de gen!, trimiși în închisoare pentru astfel de fapte), afacerile lor avînd la bază mituirea partenerilor;

– N.V., fără tangențe cu domeniul bancar, este angajat de SOV drept consultant la înființarea băncii sale;

– pentru asta, primește unul din cele 800 mil. $ din averea cu care era cotat SOV.

Acum, aplecați-vă urechile spre mine fiindcă voi șopti încet, să nu mă audă NV. Eu cred că asta a fost nu o spălare de bani, ci o spălare de dolari – NV își justifică astfel un milion primit șpagă de la coreeni, iar SOV deduce milionul din cheltuielile de înființare a băncii, fără a-l plăti. Din cînd în cînd, în somn, visez o echipă de oameni (barbați și femei) cu ochii mici și oblici, care supravegheați de NV, numără un milion de dolari. Desigur însă, cînd îmbătrînești, începi să ai vedenii. Adică este posibil (ca să îl parafrazez pe Maestrul Woland, din „Maestrul și Margareta”, care se referea la moscoviți) în România, țară creștină, să existe corupți?

                                                                        *

În 1989 în România existau 4 bănci. Prima distrusă a fost Banca Română de Comerț Exterior (BRCE), banca în care era depozitată valuta țării. Au existat într-un tîrziu cîțiva arestați și trimiși în judecată. Au scăpat cu toții, faptele se prescriseseră. Printre inculpați, Ana Capetti, directoarea sucursalei Lipscani, care își cumpărase 16 apartamente în Centrul Civic (leafa nu putea să îi ajungă pentru asta, dar probabil duminica dimineața mai strîngea bani cerșind la poarta bisericii). Încercînd să-mi împrospătez memoria, am căutat pe net și am aflat că „Fostă directoare a sucursalei Bancorex-Lipscani, Ana Capetti cere instanţei să oblige statul român să-i plătească daune morale şi materiale în valoare de 1,6 milioane de euro. Fosta directoare a Bancorex-Lipscani a scăpat de închisoare ca urmare a prescrierii faptelor, şi nu ca urmare a constatării nevinovăţiei sale.” Nu știu cum s-a terminat procesul acesta.

Era epoca în care poliția nu găsea corupți, decît arar. Cînd totuși găsea, parchetul îi scotea pe cei mai mulți basma curată. În sfîrșit, cînd unii ajungeau trimiși în judecată, judecătorii ori îi achitau, ori trăgeau de timp să se prescrie faptele. Toți aceștia, care i-au apărat pe cei care au inițiat distrugerea economiei naționale, au astăzi pensii de mii de euro. Mie, după ce am luptat împotriva mafiei la nivel înalt ani de zile, Olguța mi-a dat o pensie de 262 lei pe care mi-a mărit-o acum la 289.

În anii ’90, timp de un deceniu întreg, eu îmi amintesc doar de patru nume de condamnați notorii. Primul, israelianul Sergiu Braunstein (pe atunci evreii nu dobîndiseră imunitatea neoficială de care se bucură astăzi), autorul escrocheriei imobiliare „Dona”. Al doilea, Benone Ghinea, fostul consul în Republica Sud-Africană, mituit în afacerea „Puma”. Al treilea, Ilie Alexandru, fondatorul Imperiului „Hermes” – ca orice boșorog senil, eu încă trăiesc cu impresia că Ilie Alexandru, un boxer tîmpit de pumnii primiți în cap, a semnat toate actele pe care i le punea sub ochi asociatul lui, Angelo Miculescu, socrul lui Adrian Năstase și cumnatul celebrei mătuși Tamara. Al patrulea, deputatul PDSR Gabriel Bivolaru, cel arestat în 1999 și pentru care delegația de partid în frunte cu Adrian Năstase a venit să protesteze la Parchetul General (din respect pentru adevăr, trebuie să rectific în sensul că Bivolaru a fost arestat în secolul XX. dar a fost condamnat în secolul XXI) – neșansa lui Bivolaru a fost aceea că el nu făcea parte din mafia PDSR, avea propriile lui activități mafiote, prin care își cumpărase locul în parlament, astfel încît demonstrația de forță a lui Adrian Năstase & Co de la parchet a avut doar un efect propagandistic.

Au fost anii în care (azi nu mai știu cum este, dar sper că lucrurile în justiție s-au schimbat în bine) cei care aveau dreptate în procesele civile le pierdeau, mafioții erau achitați iar nevinovații erau condamnați. Iar nemernicii care pronunțau prin hotărîri judecătorești nedreptatea (cu sprijinul parchetului) au, repet, astăzi, și unii și alții, pensii de mii de euro dar neavînd conștiință, ei dorm liniștiți, precum judecătorii bolșevici, care trimiteau intelectualii patrioți (nu neapărat legionari) în lagăre și temnițe. Vă dați seama? Nonagenarii Ioan Ficior și Alexandru Vișinescu au fost condamnați la închisoare pentru tratamentul aplicat deținuților politici de atunci. Dar pe procurorii și judecătorii care au condamnat nevinovații, nu i-a mai cercetat nimeni – unii plecaseră în Israel, alții muriseră,.Povara acestor abuzuri și crime a căzut tot în spatele poporului român.

După 1990, a continuat condamnarea unor nevinovați pentru omor. Este celebru cazul lui Marcel Țundrea. Cînd s-a stabilit că era nevinovat și a fost eliberat după 12 ani de închisoare făcuți degeaba, era prea tîtziu – din cauza sănătății ruinate, dupa eliberare a murit. Nu știu dacă a răspuns cineva pentru asta, iar magistrații se revoltă împotriva unei legi care le instituie și lor răspunderea.

Tot după 1990 eu am intrat în special în procese politice și sociale, motiv pentru care am mai avut doar două (dacă nu mă înșel) procese penale, pierdute ambele (adică un eșec de 100 %, ceea pe timpul lui Ceaușescu nu mi s-a întîmplat niciodată).

În București, am apărat un inculpat trimis în judecată pentru conducere sub influența băuturilor alcoolice. Era proprietarul autoturismului, era conducător auto, era sub influența alcoolului – dar nu conducea el autoturismul, care staționa. Declarația lui era sprijinită de cei trei martori care se aflau cu el în mașină. Poliția și parchetul au marșat pe declarația unui martor, care însă nu s-a prezentat în instanța să fie audiat (poate nici nu exista) – instanța, într-un complet condus de fosta mea colegă de grupă G.B. (inițialele numelui de fată), a respins recursul.

În Slatina, am apărat un minor trimis în judecată pentru omorul săvîrșit asupra unei femei bătrîne. Într-o declarație, minorul recunoscuse că i-ar fi tras bătrînei un șut în burtă. Cînd a văzut că treaba devine serioasă să a fost arestat, minorul a declarat în instanță că martorul principal al acuzării l-a sfătuit să mintă, promițîndu-i în schimb să îi dea un număr de animale (nu mai știu cîte, nu mai știu de care). M-am dus cu raportul medico-legal la specialiști, am aflat că moartea nu putea fi produsă în urma unui șut în burtă, ci fusese călcată în picioare, toate organele interne fiind zdrobite. Fără nici o probă, fosta mea colegă M.P. (tot inițialele numelui de fată), ajunsă ulterior președinta Tribunalului Municipiului București, l-a condamnat.

Amîndouă mă cunoșteau foarte bine și știau că nu iau cazuri în care clientul nu are dreptate.

Dar hai că m-am întins cu altele și mă depărtez de BRCE. Mai menționez două amintiri.

În 1987 (sau 1988?) am primit de la un prieten din Suedia o invitație și, așa cum trebuia, mi-a virat la BRCE suma de 60 $ necesară pentru transport (care includea costul feribotului între Sassnitz și Trelleborg, pe care inculții din radio-TV îl pronunță ca atare, deși în suedeză g-ul final se citește i, ca și în cazul lui Goteborg sau Bjorn Borg, cum după nu știu că în spaniolă ll se citește i, ca de pildă în Sevilla, sau Valladolid, că în franceză cuvintele franțuzești se pronunță franțuzește, și nu englezește – aici exemplele ar fi prea multe ca să le dau).  Nu am primit încrederea colectivului de oameni ai muncii din avocatură pentru acordarea vizei, Așa că banii primiți au rămas în cont la BRCE. În 1990, m-am dus la bancă și i-am ridicat – nu primisem nici o dobîndă, dar mi s-a reținut 1 $ comision.

În 1990, așa cum am mai scris, Petre Roman a acordat (temporar, la acel curs convenabil de schimb) dreptul românilor dreptul de a cumpăra dolari (cred că 60 dolari de cetățean, nu mai știu exact întrucît eu nu i-am obținut). Erau cam 15 milioane de români care aveau acest drept, și toți trebuiau să vină în București, să facă o coadă maratonică la București, la BRCE. Apăruseră deja băieții isteți – ONT Carpați născuse promoții: te înscriai la o excursie externă, ONT îți obținea schimbul valutar fără coadă după care tu renunțai la excursie lăsînd la ONT 10 % din valută și primind diferența.

Dar uite că am început să divaghez, m-am îndepărtat de subiect, așa că va trebui să continui despre mafia bancară (despre care teoretic nu știu nimic, dar știu practic) într-un alt episod.

                                                                                                                  Dan Cristian IONESCU

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*