Puncte de vedere

Statul, cel mai mare dușman al cetățeanului român (IV)

  Am încheiat capitolul precedent cu prima înmormîntare din sistemul bancar românesc, BRCE, îngropată în anul 1999 sub noul său […]

 

Am încheiat capitolul precedent cu prima înmormîntare din sistemul bancar românesc, BRCE, îngropată în anul 1999 sub noul său nume, Bancorex. Creditele nerambursate sau ilegale s-au ridicat la 2,4 mlrd. $. Mii de muncitori români care înainte de 1989 lucraseră în străinătate și au vrut să își ridice banii din conturi, nu au mai gasit nimic. Nimeni nu a fost găsit răspunzător pentru devalizarea băncii.

În decembrie 1998 la Banca de Investiții devine acționar majoritar banca franceză Societe Generale, moment după care fosta bancă românească își schimbă numele în BRD-Groupe Societe Generale. Sînt mii de declarații pe care nu le voi uita niciodată (fiindcă totuși, încă nu m-am senilizat de tot). Una dintre acestea este declarația răposatului Bogdan Baltazar, președintele consiliului de administrație al BRD. Acesta motiva prețul scăzut al vînzării pacheului majoritar, doar 400 mil. $ deși prețul corect ar fi fost de 1,2 mlrd. $, prin faptul că privatizarea a fost făcută într-un moment neprielnic. Dar cine v-a obligat, sau amenințat sau șantajat sau corupt să vindeți pachetul majoritar într-un moment neprielnic?

În anul 2001, BAIA (Banca pentru Agricultură și Industrie Alimentară, redenumită Banca Agricolă) are dificultăți și este vîndută băncii austriece Raiffeisen. Nu pot să înțeleg în ruptul capului cum este posibil să vinză o bancă pentru care primești 15 mil. €, dar privatizarea să coste statul român 150 mil. €! Găsiți mai multe despre această „privatizare” într-un articol mai vechi al meu:

http://www.justitiarul.ro/mugur-isarescu-tradatorul-instalat-ca-guvernator-faraon-la-bnr-pana-la-sfarsitul-zilelor-si-dincolo-de-moarte/

În sfîrșit, în anul 2006, ultima (și cea mai importantă bancă din vechiul sistem bancar românesc), BCR (care în 1998 dschisese o sucursală și la Chișinău iar în 1999 preluase activele profitabile ale Bancorex) este vîndută băncii austriece Erste Group. Prețul vînzării? 3,75 mlrd. €. Nu știu care era capitalul social al BCR la momentul privatizării, dar sînt convins că acesta, plus nenumăratele sedii pe care banca le deținea în întreaga țară, mașinile de transport valori, sistemul informatizat, birotica și multe altele fac acest preț să fie derizoriu.   Sistemul bancar a fost falimentat intenționat (probabil urmare unor angajamente internaționale), pe de-o parte prin acordarea de credite privilegiate, negarantate, neurmărite, acordate pe ochi frumoși iar pe de-altă parte prin privatizarea la prețuri derizorii în mîna băncilor străine. Este unul dintre capitolele care explică distrugerea României.

                                                                           *

Am făcut trimitere la un articol despre Mugur Isărescu. Acesta, în care poporul român are una dintre cele mai ridicate cote de încredere (vai de tine, popor român și nerod!) este unul dintre cei mai mari vinovați în jefuirea românilor.

El a patronat (cel puțin prin pasivitate) distrugerea sistemului bancar românesc.

El a devalorizat masiv leul, conducînd la inflație, întotdeauna mult mai mare decît devalorizarea.

El a tolerat jocurile piramidale, fără a atenționa oficial românii că acele dobînzi promise de escroci precum Ioan Stoica sau Sorin Ovidiu Vîntu nu au un suport pe care să se sprijine.

El a tolerat ca băncile străine înființate în România să jefuiască românii – mai multe am scris în articolul indicat.

                                                                           *

Ca simplu cetățean, m-am lovit și eu de sistemul putred bancar păstorit de Mugur Isărescu, de stat, de Avocatul Poporului și de ANPC. Dau cîteva exemple din cele pe care mi le amintesc acum.

Despăgubirile plătite de stat nu se mai achită în numerar la casieria instituției datoare, ele se achită doar în cont, să cîștige și banca ceva.

În 2002 am început, după ani de procese, să primesc primele despăgubiri. Am făcut depozite la BCR (la acel moment încă bancă românească) primind lunar o dobîndă echivalentă cu 300 $ lunar (bani din care trăiam și chiar îmi prisoseau). Anul trecut, la băncile străine de la noi, avînd în depozit de 10 ori mai mulți lei, am primit lunar mai puțin decît echivalentul a 150 $. Este adevărat, că din dobînda mea și  statul își ia partea, respectiv impozitul (reținut de bancă) și acum, și contribuția pentru asigurările de sănătate (pe care mi-i cere acum anual dar cu întîrziere de 5 ani, ANAF-ul). Este un paradox, în prezent dobînzile pe care băncile le acordă la credite sînt sub jumătate din rata inflației și orice dobîndă sub rata inflației reprezintă de fapt o pierdere. Statul a ajuns să impoziteze și pierderile!

În 2009 am primit în urma singurului succes pe care l-am avut la Strasbourg o sumă mare de bani, virați în contul pe care îl aveam la BCR (acum bancă austriacă). Cînd am aflat de primirea banilor, am întrebat în ce zi  mi-au intrat în cont. Mi s-a răspuns că această informație (care privea contul meu!) nu poate să îmi fie dată decît dacă solicit un extras de cont – m-a costat 10 lei. Ulterior, în ultimele luni înainte să „divorțăm”, BCR a luat inițiativa de a comunica lunar extrasele de cont, chiar dacă nu erau solicitate – desigur, pentru aceasta se percepea un comision, iar eu nu le-am primit pe toate.

Nu m-am priceput niciodată la bănci, astfel încît țineam banii în cont gîndindu-mă ce să fac cu ei. La un moment dat, după cîteva luni, șefei agenției i s-a făcut milă de mine și mi-a spus să dacă fac depozite pe termen obțin o dobîndă mult mai mare. Am cerut un nou extras de cont (de data asta nu mi-au mai cerut nici un leu) și am constatat că la o sumă enormă (pentru mine) dobînda pentru banii din cont era aproape inexistentă, dar nu mi-a spus că la acea sumă puteam să negociez dobînda.

Cînd am aflat de această posibilitate, am început să îmi plimb banii între bănci, plătind de fiecare dată comisioane, în căutarea unei dobînzi mai bune.

Ca să continui cronologic, în 2016, dobîndind dreptul la pensie (puteam să il fi solicitat cu 4 ani înainte, dar nu vroiam să apelez la mila statului) am solicitat virarea pensiei în cont la Alpha Bank, în acel moment făcîndu-se la radio reclama că Alpha eliberează pensia fără comision. Ducîndu-mă să-mi ridic pensia, am aflat că sînt scutiți de comision doar cei care au card – ceea ce eu nu am și nici nu vreau să am. Reclamă mincinoasă, dar cui îi pasă?

În toamna lui 2017 îmi expira cel mai mare depozit. Deja începusem să pierd timpul și să bat drumurile (în apropiere, să nu fac un efort prea mare) pentru a găsi o dobîndă negociată mai mare. La prima bancă mi s-a oferit 1,80 % pe an pentru 6 luni și 1,95 % pe an pentru 1 an. La Patria Bank mi s-a oferit 2.10 % pentru un an – evident, am acceptat ultima propunere. După ce am semnat contractul, am mai socializat puțin, Știam că banca, inițial Nextebank (iar mai înainte Romexterra), avînd capital maghiar și german, fuzionase cu Carpatica, dar de pe net nu înțelesesem cine pe cine înghițise. M-am lămurit, ambele bănci fuseseră înghițite de un fond de investiții american! M-am albit, înnegrit sau îngălbenit la față, nu știu exact fiindcă nu aveam o oglindă, dar era prea tîrziu – semnasem contractul. Fond de investiții american însemna un grup de evrei, iar evreii știau foarte bine (și chiar provocau) ceea ce se va întîmpla în România. În acel moment, la sfîrșit de octombrie 2017, mi-am dat seama că peste noi vine o inflație mult mai mare decît cea minoră, anunțată cu surle și trîmbițe de autorități. Fiindcă am făcut prostia de a mă interesa prea tîrziu și a face un contract pentru un an, am pierdut cîteva mii de lei.

În 2018, avînd la fondul de investiții american și un depozit mic în euro, mi s-a oferit o dobîndă infimă. Ca să văd unde să îi transfer, am făcut un contract pe trei luni, cu o dobîndă de 0,20 % pe an. Cînd s-a împlinit termenul și am virat euro la altă bancă, am constatat că transferul m-a costat mai mult decît dobînda primită – am plătit 15 € pentru transfer, iar la noua bancă, din motive pe care nu le înțeleg, mi-au mai dispărut 6 €.

Repet, nu mă pricep la afaceri (nici eu, nici părinții mei, nici bunicii mei), motiv pentru care am pierdut enorm, în principal din cauza statului român (în situații care nu erau afaceri, ci cereri de despăgubiri).

Data viitoare voi vorbi despre alte lucruri la care nu mă pricep, despre mafia asigurărilor din România, și nașul ei, Călin Popescu Tăriceanu.

                                                                                                               Dan Cristian IONESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*