Cap limpede

Țară de vite (IV)

  M-am referit în episodul trecut la referendumuri care erau imperios necesare, dar nu au avut loc. Acum voi trece […]

 

M-am referit în episodul trecut la referendumuri care erau imperios necesare, dar nu au avut loc. Acum voi trece în revistă cele care au avut loc, și o să vedeți de ce am scris că îmi este frică de acestea.

Voi trece brusc la altceva. O să credeți că m-am senilizat. Nu, nu încă, sau cel puțin sper că nu încă. O să vorbesc despre Radio Romania Actualitați, postul principal național de radio, pe care de peste un an, în lipsă de TV, îl ascult pentru a afla informațiile la care au primit dezlegare să le comunice poporului. Au promo-uri inepte, din care înveți că doar ascultîndu-i pe ei afli ce te interesează. Ei bine, în majoritate zdrobitoare, reclamele sînt la produse farmaceutice produse de companiile de resort. Nu am auzit nici o emisiune în care românilor să li se recomande leacurile naturale, leacurile băbești, cele care nu te costă sau te costă foarte puțin, care te pun pe picioare și care nu crează nici efecte secundare și nici dependență. Se bucură de publicitatea plătită gras de escrocii din industria farmaceutică, în loc să îi învețe pe cei în slujba cărora pretind că se află cum se pot vindeca fără cheltuieli, sau cu cheltuieli minime. Și acum să fac legătura – dacă românii au pus și ei umărul, în momente esențiale, la distrugerea României, aceasta s-a datorat și posturilor naționale de radio-TV.

De ce referendumuri am avut parte?

8 dec. 1991 – referendumul pentru aprobarea Constituției (pe atunci, existau doar posturile radio-tv publice, posturile radio particulare, proaspăt înființate, aveau doar muzică pentru tineri). Cunoscută printre juriști și politicieni ca fiind „Constituția lui Iorgovan”, pentru popor era „Constituția lui Iliescu”, cel care cu un an înainte obținuse 87 % dintre voturile celor care s-au prezentat la urne. În mod firesc, a fost votată – bizonul oricum nu îi înțelegea textul și sensurile, iar proclamarea economiei de piață pentru el însemna, așa cum susținea media, apariția concurenței, adică scăderea prețurilor. De unde să știe bizonul că economia de piață însemna de fapt înțelegerea „concurenților” de a majora prețurilor?

Am pomenit la un moment dat (nu mai știu unde, nu mai știu cînd) momentul în care la tribunal, într-o pauză, am ieșit pe hol la o țigare (încă nu începuse restrîngerea drepturilor noastre) iar după mine iese din sală și Antonie Iorgovan. Mă duc la el și îi spun: „Bine mai Toni, cum ai putut să treci în Constituție tîmpenia asta?” (repet, ca și în articolul precedent, nu mai țin minte care tîmpenie, fiindcă erau multe). Și părintele Constituției îmi răspunde: „Dacă o lăsau cum am facut-o eu, ar fi fost perfectă!”. Deci Constituția lui, de fapt nu era a lui, deci, precum în dreptul roman, pater semper incertus!

Nu am ce să îi reproșez lui Toni Iorgovan decît naivitatea. Am rămas surprins să aflu că este specialist în drept constituțional, eu știind că era asistent la drept administrativ. Dumnezeu să îl ierte!

Antonie Iorgovan a fost primul dintre singurii trei independenți care au cîștigat alegerile în România, el (cu sprijinul FSN) senator iar Elena Băsescu (cu sprijinul PDL) și Mircea Diaconu (cu sprijinul Antenei 3) europarlamentari.

La un timp după referendum, un reporter de la ziarul „Azi” m-a întrebat ce părere am despre noua Constituție. I-am răspuns că este cea mai imbecilă Constituție de la acest sfîrșit de secol și de mileniu. Desigur, i-am și exemplificat de ce.

18-19 nov. 2003 – cel mai mîrșav, mai trădător și mai controversat referendum. Media ne-a prezentat două avantaje, desființarea imunității parlamentarilor și desființarea serviciului militar obligatoriu (am scris, iarași nu mai țin minte unde și cînd, că asta a fost o mare prostie, dacă nu chiar un act de trădare: eu am făcut o armată foarte grea, însă aceasta m-a călit fizic și psihic, m-a învățat o disciplină necesară, m-a învățat să mă gospodăresc singur, m-a învățat multe alte lucruri, dar în primul rînd m-a învățat să îmi apăr Patria – astăzi, cine o mai apără? OTAN (NATO)? și dacă OTAN se desființează, cine o apără? generalii burtoși și corupți din M.Ap.N.? – fiindcă puținii militari activi pe care îi mai avem, sînt acum mercenari pe alte tărîmuri).

Nevoia acestui referendum era de fapt legată de acordul de aderare la UE, care presupunea o renunțare parțială la suveranitatea națională.

În prima zi, nu s-a întrunit cvorumul, așa că Adrian Năstase a hotărît să se mai voteze încă o zi, după care a declarat referendumul valid. Au existat (și încă mai există), inclusiv în parlament, voci care au contestat întrunirea cvorumului.

Și ce a constatat poporul, sau acea parte a poporului care înțelege ce se întîmplă, după validarea referendumului?

– s-a renunțat la imunitatea parlamentară – dar am avut la scurt timp surpriza să constatăm că cei mai mari infractori corupți, adică miniștrii, fie foști, fie în funcție, au nevoie de ridicarea imunității! iar la noi, cu foarte rare excepții, miniștrii sînt aleși dintre membrii parlamentului (halal de așa rezervă de cadre, halal de așa separare a puterilor în stat!);

– în schimb, poporul (adică cei care au înțeles) au aflat că deși Constituția vorbește în tîmpenie de statul suveran roman, noi nu mai sîntem suverani – sîntem obligați să ascultăm ordinele primate de la Bruxelles și Strasbourg;

– și parșivul de Năstase, profitînd cu ajutorul presei din Țara de vite”, a introdus în Constituție adoptarea tacită a legilor – adică atunci cînd primești din afară ordin să adopți o lege dar nimeni nu vrea să se mînjească pe mîini cu ea, atunci o lași uitată, iar după un timp se consideră adoptată! Așa a devenit lege nemernica OUG nr. 31/2002.

Desigur, se poate susține ca România a renunțat la suveranitate prin voința liber exprimată a poporului. Dar ce voință liber exprimată este aceea în care sub nici o formă mass-media nu a atras atenția asupra nemerniciilor care sînt urmărite în realitate de guvernanți, ascunse în spatele promisiunilor mincinoase și frumos ambalate? De asta îmi este frica de referendumuri.

Am avut două referendumuri de demitere a președintelui Traian Băsescu (19 mai 2007 și 29 iulie 2012). Mulți l-au simpatizat pe Băsescu, ceea ce mi-a amintit de vorbele unei tinere (pe atunci!) care pe cînd se zvonea că Nicolae Ceaușescu ar avea cancer la prostată, spunea: Să plece bătrînul și să vină în locul lui, Nicușor! Asta este de-al nostru, e bețiv și curvar!”. Eu nu știu dacă Băsescu e bețiv și curvar, dar așa umblă vorba.

Nu l-am simpatizat pe Băsescu (pînă în ultimul lui an de mandat), dar în anul 2004 l-am votat. Alegerea lui Adrian Năstase ar fi fost o catastrofă mult mai mare. Apoi, am zis maurul și-a făcut datoria, maurul poate să moară” și m-am dus și am votat pentru demitere la cele două referendumuri. La ambele însă nu s-a întrunit cvorumul legal de participare. Acum, mă întreb în termenii istoriei contrafactuale, ce se întîmpla dacă Băsescu ar fi fost demis? în 2007 ar fi ajuns președinte Mircea Geoană, iar în 2012 Crin Antonescu sau Victor Ponta, adică din lac în puț.

Trompeta de servici a PSD a aruncat vina eșecului pe seama ambasadelor occidentale sau a Curții Constituționale. Să fim serioși, vina a fost a organizatorilor referendumului. Dacă ești tîmpit, nu te apuca de lucruri importante (mai ales împotriva lui Băsescu, un om de o inteligență diabolică) fiindcă nu te ajută mintea să vezi toți pașii care trebuie făcuți. Victor Ponta nu s-a gîndit la reactualizarea listelor electorale, pline cu morți ori cu români care au renunțat la cetățenie. Și atunci, în mod firesc, nu s-a realizat cvorumul. Din acest eșec, Victor Ponta nu a învățat nimic, astfel încît la următoarele alegeri a păstrat exact aceleași liste – ceea ce înseamnă că a recunoscut implicit justețea deciziei Curții Constituționale.

Am spus că în ultimul an de mandat Băsescu mi-a devenit simpatic. Asta din cauza Antenei 3, din cauza campaniei deșănțate și cretine antibăsescu organizate (probabil) și conduse (sigur) de Mihai Gîdea. Atitea minciuni, exagerări, deformări evidente l-au transformat pe Băsescu într-o victimă, iar victimele sînt simpatizate. Gîdea nu și-a dat de seama de un risc, riscul efectului contrar celui urmărit.

Am avut încă un referendum eșuat (25 nov. 2007) din lipsă de cvorum, cel pentru schimbarea sistemului de vot.

Și am mai avut, probabil unic pe plan mondial, un referendum valid, dar de care nu i-a păsat nimanui. Este vorba de cel din 22 nov. 2009 pentru trecerea la un parlament unicameral cu 300 de parlamentari. Cvorumul a fost realizat, iar aproape ¾ dintre votanți au fost in favoarea parlamentului unicameral. Dar degeaba, clasa politică dorea un parlament bicameral, cu cit mai multe locuri.

Întrucît pe atunci mai aveam cablu, mi-aduc aminte de o declarație uluitoare a lui Crin Antonescu, în acel moment președinte al Senatului și teoretic candidatul alianței PSD-PNL la președenție, întrebat ce se întîmplă cu votul poporului la referendum, a dat un răspuns de genul a fost într-un anumit moment istoric” (nu mai țin minte exact exprimarea). Deci Crin Antonescu se dorea președintele unui popor a cărui voință o călca în picioare! Sarcina lui nu era să evalueze momentul istoric al votului, ci să îndeplinească voința poporului.

Am avut multe discuții contradictorii cu diverși prieteni (fie juriști, fie nu) pe această temă, ei susținînd necesitatea continuării tradiției bicamerale, care există și la casele mari”. Eu am argumentele mele în favoarea parlamentului unicameral:

– tradiția bicameralismului nu are nici o legătură cu democrația – a apărut în Anglia medievală în care au fost înființate Camera lorzilor (mai numeroși, care nu erau aleși ci își obțineau locul ereditar, ca primul născut al lordului proaspăt defunct) și Camera comunelor (cu mai puțini membri decît lorzii) – deci cei numiți pe viață, sînt mai mulți decît cei aleși. La începutul acestui mileniu, a avut loc o infuzie de lorzi – Tony Blair, ca să îi recompenseze pe bancherii evrei care au contribuit la campania sa electorală, i-a făcut pe bandă rulantă lorzi! Scandalul s-a mușamalizat, s-a sistat acordarea titlului tuturor de pe listă, iar un funcționar (țapul ispășitor) și-a dat demisia (sau a fost destituit – nu mai țin minte). Blair a fost foarte recunoscător celor care au contribuit din greu la campania sa – indianul Lakshmi Mittal, unul dintre cei mai importanți contributori, a primit ca recompensă Combinatul siderurgic Galați! (da, ca să se achite de datorie, Blair l-a sunat pe partenerul său întru nelegiuiri Adrian Năstase, mi se pare că a dublat telefonul și cu o scrisoare, rugîndu-l să-i vîndă prietenului lui indian cel mai mare combinat siderurgic al României la un preț prietenos, iar Năstase i-a vîndut lui Mittal combinatul la un preț care dacă mai țin bine minte, a fost cam jumătate din prețul vilei pe care ulterior Mittal a cumpărat-o în centrul Londrei). Într-o lume ideală, Blair ar fi fost arestat, iar Năstase, mult mai mult decît atît, dar lumea noastră este departe de a fi ideală;

– existența a două camere legislative înseamnă plimbarea inutilă a proiectelor de lege de la o cameră la alta, deci o tergiversare inutilă a procesului legislativ;

– s-a ajuns la situația paradoxală, zic eu, în care unii aleși ai poporului au dreptul la ultimul cuvînt asupra unor legi, în timp ce ceilalți, asupra altor legi, adică aleși toți de popor, dar cu competențe diferite;

– în sfîrșit, mă gîndesc și la aspectul cel mai practic, la economii – de ce să suportăm cheltuieli enorme pentru două camere (în mandatul precedent, parlamentarii se apropiau de 600), cînd ne este suficientă și o singură cameră cu doar 300 de incompetenți, corupți și trădători de țară?

                                                                      *

Acum sîntem în pragul unui nou referendum, unul care acum 15 ani părea absurd, dar trăim timpuri absurde. Un referendum care să definească ce este familia, ce înseamnă soții. De două milenii creștinii știu foarte bine ce înseamnă familia, iar soții înseamnă un soț și o soție. Dar uite că se contestă în prezent ceea ce știm de milenii!

Știți care este paradoxul? Toate relele prezente vin din țările creștine, care în prezent se definesc doar ca fiind de cultură creștină. Valoarea supremă a creștinismului este Adevărul, așa cum ne-a spus însuși Mîntuitorul (Eu spre aceasta m-am născut și pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc adevărul” – Ioan, 18.37).

Și totuși, în țările creștine sînt trimiși în închisoare cei care spun adevărul despre exagerările sioniste asupra holocaustului (de aproape trei sferturi de veac știm că în lagărele naziste au murit 12 milioane de oameni, dintre care jumătate evrei, cei mai mulți la Auschwitz-Birkenau – de peste două decenii la Auschwitz placa comemorativă în care se menționau 4 milioane de victime a fost înlocuită cu alta, în care numărul victimelor s-a redus la 1,5 milioane, dar numărul evreilor uciși a rămas tot la 6 milioane). Și tot în țările creștine, instituții asemănătoare CNCD-ul nostru te amendează dacă spui că sodomia este un păcat.

Nu de islamiști îmi este mie teamă, ci de pretinșii conducători creștini!

Vă fac o mărturisire care desigur o să îmi atragă oprobriul comunităților LGBT. În vara anului 1979 am arestat 4 homosexuali! Pe toți într-o singură săptămînă, pe cînd eram procuror la sectorul 4 (în prezent 3) și supravegheam circumscripția 9 de miliție (în prezent secția 12 poliție). Pe primul, l-am arestat întrucît făcea prozelitism; pe următorii doi, prozeliți, i-am arestat întrucît după ce s-au dus în locuința primului unde s-au distrat în felul lor, au bătut măr gazda, l-au legat și l-au jefuit de tot ce era de valoare; iar pe ultimul l-am arestat fără nici o legătură cu primii, într-un alt dosar, pentru mărturie mincinoasă.

Am intrat în acest fel (al anchetei) în lumea lor și cu zeci de ani în urmă, am tras unele concluzii pe care mi le amintesc și acum. În primul rînd, am constatat că sînt extrem de ușor de anchetat, stăteau cu capul aplecat și răspundeau sincer la toate întrebările, în al doilea rind sînt persoane sensibile, multe cu calități artistice și culturale (cei mai celebri homosexuali din România de acum 4-5 decenii erau, nu stiu de ce, balerini, au fost și scriitori, este homosexual Elton John, un cîntăreț pe care l-am apreciat foarte mult dar în prezent, din motive pe care unii ar considera că țin de discriminarea sexuală, nu-l mai suport. Astea sînt concluziile pozitive, dar sînt și celelalte. Homosexualii sînt lași (văd că în unele țări se discută despre acceptarea homosexualilor în armata regulată – treaba lor, nu mă interesează, dar nu i-aș sfătui), mulți își schimbă mult mai des partenerii decît cuplurile normale, sînt extrem de geloși și ucid din acest motiv mult mai des decît în aceleași cupluri normale. Și mai sînt unii, nu știu cît sînt ei homosexuali convinși, dar care practică această deja această meserie pentru a-și jefui sau șantaja partenerii.

În scurt timp, în tot mai multe țări creștine homosexualitatea a fost legalizată, apoi căsătoriile între homosexuali au fost acceptate, apoi homosexualilor li s-a acordat dreptul de a înfia copiii altora (cînd mă refer la homosexuali, includ aici și lesbienele). Totul, sub ochii pasivi ai creștinilor.

Voi fi criticat și pentru asta, dar eu consider homosexualitatea nu ca pe o stare de normalitate, cum se induce ideea, ci ca pe o boală. Ca și zoofilia, ca și pedofilia, ca toate aberațiile sexuale contra naturii. Mitingurile organizate de LGBT au efecte negative, afectează moralitatea, atrag prozeliți – dar sînt aprobate de autorități.

Mai sînt unii bolnavi psihici, obsedații de pedofilia pe internet – ei stau în cămăruța lor și se uită ca tîmpiții la filme sau fotografii, făcute de alții, cu copii (fete sau băieți) în pielea goală. Ei nu fac rău nimănui, nici nu ultragiază opinia publică, precum găștile LGBT, dar totuși, cînd li se găsesc în calculator filmulețele sau pozele, repet, făcute de alții, sînt arestați. Nu este evident că suferă de afecțiuni psihice? Și atunci, de ce în loc să fie internați, sînt arestați? Sînt cumva asimilați dizidenților din vremurile trecute?

Bolnavii mintali, în loc de internare în institutele de specialiate (care oricum, au ajuns ca penitenciarele) primesc pedepse cu închisoarea mai mari decît trădătorii sau devalizatorii economiei naționale (care de fapt, nici nu sînt pedepsiți!). Cea mai mare pedeapsă de care știu în România de azi, este cea primită de actorul și regizorul Mihnea Columbeanu (pedofil, dar nu ca cei virtuali de care scriam înainte, ci chiar efectiv pedofil practic) – 26 de ani și 4 luni de închisoare pentru faptul că plăcîndu-i fetițele, a plătit o mamă să-i aducă fetița ei să se bucure de ea. Păi ăsta este în mod evident anormal, cum sînt și homosexualii, ar fi trebuit să fie internat la Bălăceanca, Gătaia, Sapoca, sau alte instituții de specialitate, din cîte or mai fi rămas, dar este mai pedepsit decît cei care au distrus România.

                                                                          *

M-am uitat în urmă, și mi-am dat seama că fără să am în asta în plan, m-am referit sub acest titlu la trădare. La trădarea țării, la trădarea poporului. Pentru astăzi, ajunge. Aș mai adăuga două teme. Una, despre cum conducătorii României au sprijinit în mod direct firmele occidentale care au pus mîna pe companiile de utilități să îi jefuiască pe români, iar a doua despre Directivele NKVD pentru țările din Europa de est (da, nu vă mirați, între aceste directive ale lui Lavrenti Beria și politica actuală din UE și implicit din România, există multe similitudini). Cine este curios, va trebui însă să mai aștepte două-trei zile.

                                                                                                                   Dan Cristian IONESCU

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*