Puncte de vedere

Tehnocrația ca aflare în treabă

  Când eram în ciclul primar , dincolo de învățarea cititului și socotitului, învățătoarea noastră ne spunea câte – o […]

 

Când eram în ciclul primar , dincolo de învățarea cititului și socotitului, învățătoarea noastră ne spunea câte – o povestioară,( cu precădere fabulele din Esop pentru care avea o slăbiciune specială), dar și dintr- o culegere de povești cu titlul generic „Traista cu povești”. Din cea din urmă, după ce am citit textul intitulat „Ca musca la arat”, ne-a explicat , pe înțelesul nostru, și ce înseamnă „a te afla în treabă”, sintagmă de care mi-am adus aminte acum, văzând prestația tehnocratică a „guvernului meu”, cum a denumit Președintele țării echipa tinerilor „bruxelezi” metamorfozați, în grabă, din obscuri funcționari în miniștri cu misiune clară : anume, pregătirea viitoarelor alegeri locale și parlamentare, concomitent cu o guvernare de tip european, numai bună să rămână model pentru viitoarele guverne care se vor constitui ca emergență a echilibrului de putere din viitoarele parlamente ale României. Deocamdată democrația cu glazură politică a fost suspendată, până la proximele alegeri… În esență, acesta a fost (și mai este încă!?) orizontul de așteptare chiar și al PSD-iștilor spulberați de la putere tocmai când își etalau unele performanțe economice ale guvernării…

După anunțarea „eliberării din funcție” a multor prefecți , și înlocuirea lor fie cu foști membri PDL, fie cu indivizi din pepiniera guvernării Boc-Băsescu devine evident cât de echidistanți sunt actualii guvernanți; Premierul Cioloș a început, în realitate, Marea restaurație portocalie sub flamura penelistă și indiscutabila binecuvântare iohanistă

Cât despre tehnocrație, se confirmă adevărul conform căruia „cine nu are claritate în idei, nu are claritate nici în vorbe, iar cine nu știe să vorbească pus în situația de a face nu știe ce face”! Asta, este situația tehnocratului nostru : un „penibil aflător în treabă”. Pentru că termenul tehnocrație, lansat în științele sociale de către James Burnhem prin cartea „Revoluția tehnocratică”  în anul 1947, era tot expresia ambiției de neutralitate axiologică (Theodor Adorno) a discursului antagonic dintre marii actori al celui de al II-lea război mondial : SUA care susținea că viitorul societății umane va fi decis de revoluția capitalistă la scară planetară, și URSS care pleda pentru internaționalizarea revoluției socialiste la nivel mondial. În replică, James Burnheim a avut pretenția că dilema ar putea fi soluționată prin depolitizarea discursului și acceptarea ideii că viitoarea revoluție nu va fi nici capitalistă, nici socialistă, ci una managerială, în urma căreia la putere vor veni tehnocrați, adică actori decizionali numiți numai pe bază de competențe de profil la toate ministerele. Acest raționament, aparent impecabil sub aspect logic, și-a relevat limitele nu doar praxiologice , ci și hermeneutice prin faptul că a exclus tocmai scopul guvernării : anume, exercitarea atribuțiilor ministeriale, în genere profesionale, în compatibilitate cu interesele tuturor segmentelor opiniei publice care constituie spațiul social comunitar aflat sub autoritatea respectivei guvernări. În plus, o societate pluralistă, promovează mai multe accepțiuni ale tehnocrației, deoarece fiecare segment de opinie se afirmă partinic, fapt care face imposibilă „omogenizarea ” tuturor orizonturilor de așteptare… Iată paradoxul : intenția de a promova un guvern tehnocratic în scopul echidistanței față de orice ideologie și al asigurării unei stabilități sociale, exclude posibilitatea de expresie, adică implicarea politică, a întregii comunități, favorizând clientelar unele grupuri de interese în detrimentul altora. În varianta românească, după o criză în întregime artificială, deoarece România era pe creștere economică și implicată într-o guvernare controversată , (dar în limitele democrației), s-a instaurat o guvernare tehnocratică în al cărei profil identitar neafilierea politică față de partide și-a dovedit, după numai trei luni, o desăvârșită lipsă de busolă managerială ; obediența față de echipa de la Cotroceni nu ține loc de competență ! În consecință, lipsa miniștrilor de la Comisiile parlamentare de profil, conjugată cu declinul de responsabilitate afișat ostentativ în repetate rânduri și culminând cu replici cel puțin nediplomatice la adresa unor interpelări venite din partea chiar și a unora dintre „parlamentarii străzii!” sau din partea unor jurnaliști etichetați absolut neinspirat cu poncife bulevardiere, determină chiar și pe cei mai naivi dintre naivii spațiului nostru public să abandoneze speranța că tehnocrații pot fi și altceva decât niște insignifiante prezențe decorative… Din această cauză, mulți dintre detractorii tarați și foarte încrâncenați în discreditarea lui Ponta, încep să spere ceea ce nu visau nici în visele lor cele mai rele : anume, chiar dacă nu sunt în stare de nimic constructiv, tehnocrații cel puțin să nu deterioreze ceea ce părea că începuse să funcționeze în timpul guvernării Ponta….

Iată o situație inedită : în loc de mult așteptata inovare managerială, vedem o inovare a „aflării în treabă”, dar nu știm precis despre ce fel de treabă mai poate fi vorba, atâta timp cât miniștri actuali par a fi în vacanța de la bunici și așteaptă cu nerăbdare să se termine mai repede vacanța de care s-au plictisit ; ca nu cumva vreunul dintre bunici să le mai ceară vre-o mână de ajutor !

Într-una din diversele certuri televizate transmise de o televiziune comercială (!) un foarte vocal participant, domnul Cristian Troncotă, încerca să-i scoată din ceață pe vorbitori cu o precizare doctă : tehnocrații sunt reprezentanți ai meritocrației, ei conduc meritocratic ! Ca profesor de carieră care a și predat un cures despre paradigmele manageriale contemporane, mă simt obligat să precizez : Michael Young, în 1958 a lansat termenul de meritocrație , dar cu referite la structurile microsociale, pentru a inova criteriile de promovare a membrilor unui structuri organizatorice în ierarhia structurii sociale în speță ; ideea promovării în ierarhie în exclusivitate pe baza meritelor profesionale individuale a fost ispititoare, este foarte atractivă și în zilele noastre, dar nu a devenit operațională decât parțial, chiar în țările cu „democrație avansată” unde a și fost lansată. Deci, nu putem asocia tehnocraților noștri nici măcar suspiciuni de meritocrație în primul rând pentru faptul că în cazul nostru guvernanța tehnocratică (din varianta românească) vizează aspectele macrosociale ale spațiului social, iar despre meritele personale ale miniștrilor în ceea ce privește macromanagementul nu se poate vorbi deoarece respectivele personaje se află pentru prima dată în intervalul de autoritate al lideranței de rang ministerial (cu excepția universitarului de carieră, profesorul dr. Vasile Sebastian Dâncu).

Nedeclarata grevă a Domniilor-Lor-miniștri-tehnocrați nu bucură pe nimeni, dar contribuie hotărâtor la deteriorarea mitului unei posibile Românii a „lucrului bine făcut”.

După ce așa-zisa clasă politică românească a compromis ideea de socialism , ideea de capitalism, ideea de social democrație și pe cea de liberalism, a venit și rândul ideii de tehnocrație, care nu va scăpa nesiluită barbar după recentul viol managerial al instaurării sale la putere în „fragila democrație postrevoluționară” ; după cum este etichetat sfertul de veac de haos multilateral dezolant post1989 pe care unii se tot încăpățânează să-l numească democrație.

Nu știu ce face Ministrul pentru dialog social, dar comunicarea domnului tehnocrat de la sănătate, a mai produs o „cugetare” europeană (desigur!) la întrebările unei mame care abia își revenise din leșinul produs de moartea copilului său în vârstă de numai un an și patru luni : „În toate țările mor copii !”, dixit ministrul cu pricina. Unde dai și unde crapă, spuneau strămoșii noștri pe la țară… Orășeanul nostru, înalt funcționar de stat (cam degeaba), mi-a adus aminte de un alt funcționar urban, Dem. Demetrescu Buzău (Urmuz), care a „brevetat” proza absurdului ; de la care se revendică și teatrul absurdului, inventat tot de un român Eugen Ionesco…

Deci : Pelicanul, sau Babița? La această întrebare a lui Urmuz încă nu s-a răspuns.

Tehnocrăcănatul cu un picior în București, și cu altul în Bruxelles.

A consemnat,

                                                                                                       Ștefan Buzărnescu

Sursa: http://gheorghecionoiu-criticapostmodernismului.net/

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*