Colimator

Trădătorul Sabin Gherman și revista „Newsweek”, atac josnic la integritatea României în anul Centenarului Marii Uniri!

  Cine nu-l cunoaște pe unsurosul Sabin Gherman, acest Gargamel din Cluj care vânează români în loc de ștrumfi? Recent, […]

 

Cine nu-l cunoaște pe unsurosul Sabin Gherman, acest Gargamel din Cluj care vânează români în loc de ștrumfi? Recent, cu zece zile în urmă, în 12 septembrie 2018, această coadă de topor a ungurilor revizioniști a publicat un articol antiromânesc în varianta românească a revistei „Newsweek”, un tabloid citit de corporatiștii cosmopoliți cu creierele gata spălate și cucoanele care-și așteaptă plictisite rândul la coafor. La lansarea acestei publicații din data de 10 mai, anul acesta, a participat și Eduard Hellvig, evreul soroșist și antiromân încoțopenit de celălalt alogen la fel de antiromân, Klaus Werner Iohannis, în fruntea Serviciului Român de Informații.

Nu puteau lipsi de la „eveniment” soroșistele de marcă Sanda Pralong și Monica Macovei, una ajunsă consilierul principal al Cotrocenilor și cealată europarlamentar. La fel au fost prezenți și restul alogenilor, de aici sau de aiurea, care au invadat politica românească, nume ca: Ludovic Orban, Dacian Cioloș, nemțoaica Hildegard Brandl sau franțuzoaica Clotilde Armand.

La publicația cu coperți lucioase occidentale și duhoare de latrine multiculturale scriu fel și fel de neisprăviți cu atitudini antinaționale, printre care și cei doi mercenari „sabini” isterici: directorul publicației, buzoianul dilimandros Sabin Orcan, Borcan pe numele său adevărat și clujeanul grețos Sabin Gherman, „Oxiurul” pe numele său codat.

Iată dârele lăsate de limaxul clujean în revista condusă de tizul său buzoian, adică articolașul intitulat Nu așa ne-o fost vorba la 918, pe care-l reproducem integral:

«Ca ardelean, am dreptul – și datoria, în același timp – să îmi pun întrebări. Și le pun și moldovenii, și bănățenii, și bucovinenii. Da, și bucureștenii. Când Valahia a dat de noroace istorice, am ales să acceptăm asta.

Mai întâi au făcut-o moldovenii, la 1859 – după doar trei ani, în frunte cu Mitropolitul Moldovei și cu Ion Creangă, ieșeau în stradă și cereau dezunirea; guvernul de la București a trimis jandarmii și s-a lăsat cu morți și răniți.

În martie ’918 au acceptat și basarabenii; drept îi că nu se vorbește despre șpaga de două milioane dată lui Inculeț de guvernul valah al lui Marghiloman – și în 1924, deputații basarabeni îi scriu regelui: „Din nenorocire, Sire, de șase ani Basarabia este cârmuită într-un fel în care nu mai pot fi cârmuite astăzi nici coloniile negre din Africa”.

Bucovinenii s-au pus și ei în hora asta națională: și la nici un an de la unire, Iancu Flondor, inițiatorul Marii Adunări Naționale Române de la Cernăuți, se retrage scârbit de metehnele șmecherașilor din jurul lui Brătianu.

La 1 decembrie ’918, ardelenii lasă și ei valsul vienez pentru sârba oltenească – tot atunci se proclamă și unirea Banatului, dar despre asta nu se prea scrie în manuale; ei bine, la zece ani după, Iuliu Maniu și ceilalți deputați din Ardeal se reuneau la Alba Iulia și cereau dezunirea – nici despre asta nu zic nimic manualele; iar bănățeanul Sever Bocu, persecutat în trecut de autoritățile imperiale pentru patriotismul său regional, se revoltă acum împotriva Bucureștilor: „Centralismul nu are naționalitate; el a dus, fie că a fost unguresc sau românesc, la aceleași concluzii logice: exploatare sau sărăcie! Baza programului meu e regionalismul. Un om care nu-şi iubeşte întâi satul, provincia sa natală restrânsă, nu-şi iubeşte ţara. Prin centralizare, oraşele de la vest, care alcătuiesc azi o puternică cultură de graniţă, vor ajunge pe urmele Iaşilor, ruine glorioase în profitul unui singur oraş, al Bucureştilor!”.

Da, cam toți luptătorii pentru unirea asta mare au plecat dezamăgiți de șmecheria valahă – și dacă aveți chef să mă suduiți, luați de-aici, de la Traian Vuia: „În 20-30 de ani ne vom trezi balcanizaţi, după ce am avut frumosul vis de a debalcaniza pe fraţii noştri de dincolo de Carpaţi” (1922).

Au respectat ceva din promisiunile făcute provinciilor unite sub București? Nici vorbă: „pupă-l în bot și papă-i tot” a fost imnul adevărat, ăla scris cu litere mărunte, ca la bancă.

A venit apoi războiul, a venit și comunismul și felia de parizer ne-a fost steag de rezervă, târțita de pui – spinare.

Și a venit și decembrie 89 – și după treizeci de ani de libertate, ne-am trezit într-un iureș cum n-a mai fost. Ce e azi? O țară sub papucul tuturor nătărăilor, repetenților, videlor de la Videle.

Se anunță pesta porcină? Statul reduce controalele. Avem 42% analfabeți funcționali? Statul tipărește manuale tâmpite. Primim bani nerambursabili de la Uniunea Europeană pentru autostrăzi și spitale regionale? De zece ani statul se preface că desenează hărți și înfige stegulețe pe hartă. A plecat o cincime din forța de muncă, cea calificată, din țară? Statul investește masiv în ajutoare sociale. Bruxellesul ne amenință cu „opțiunea nucleară”? Statul, prin puternicii zilei, scrie ciorne ca să-i scape de pușcărie pe puternicii zilei.

De ce trebuie să le rabd, eu, ardeleanul, toate? Moldoveanul, bănățeanul, bucovineanul? Până la urmă, fiecare a participat la unirea asta cu gândul că împreună vom fi mai buni la ceva. Că vom trăi mai bine, că fiecare va putea să facă un drum, o școală, un spital – adică exact ceea ce te face puternic în vremuri.

Ce s-a ales din Proclamațiunea aia de la 1 decembrie de la Alba Iulia? De promisiunile mari și late? De diversitatea extraordinară adusă de noile provincii? Dar de Memoriul Ieșenilor, cel din 1919 – aproape necunoscut – prin care oamenii cereau o cale spre Occident, promisă încă de la 1859 și apoi uitată pe repede-nainte?

În 1996 s-a votat Legea Moților – au trecut 22 de ani și tot nu e aplicată. Realitatea asta e, ne place au ba: cum puternicii Valahiei n-au respectat promisiunile făcute străinilor, nu le-a urespectat nici pe cele jurate românilor.

Ce am reușit să facem în suta asta de ani, în afară de a aduna proștii de prin și a le da funcții în stat? – da, pune-i și aici pe proștii din Ardeal musai.

În țara asta, pot muri de foame scriitori, țărani, copii – dar niciodată securiști sau politicieni. Da, asta-i oglinda: n-avem un spital decent pentru copiii bolnavi de cancer, dar punem la bătaie patru’ș’trei de milioane de euro să batem în cuie dreptul lui Iuăn de-a se culca numa’ cu Mărie.

Trimitem mii de pensionari în concedii gratuite în Grecia, dar nu suntem în stare să plătim deplasarea unui olimpic din Suceava la cel mai important concurs de astronomie din lume.

Ne căcăm în fundu’ curții, da’ băgăm un miliard de euro în Catedrala Mântuirii – să vadă străinii că nu doar Isus, ci și Dumnezeu are bolentin cu tricolor.

Și, atunci, zi-mi o definiție a țării în care trăiești? Dacă ai fi în altă parte a Uniunii, te-ai muta aici? De ce trebuie eu, ca ardelean, să-mi uit istoria pro-occidentală, atâta câtă și cum o fi? Să mă închin la noua supra-putere numită Teleorman, ca altădată Scornicești? Ce are Valahia și n-are Ardealul? Ce are Valahia și n-au Banatul, Moldova, Bucovina?

Cum s-au impus șmecheria și derizoriul ca valori culturale absolute? – știu, soluția e educația; dar mai știu că propunînd o astfel de soluție, ne răcim gura degeaba.

Întrebările astea, incomode și ciufute chiar de par, există nu doar în editorialul ăsta – oamenii vorbesc deschis, circulă în Vest și văd diferența, văd că acolo pentru câteva fraze copiate într-o lucrare de masterat un ministru își dă demisia, văd că hoții-s la pușcărie, nu fac legi.

Într-o zi se va spune: la cum a ajuns țara azi, cu toată gașca asta de nenorociți și analfabeți, când o parte nu respectă contractul, nici cealaltă nu mai are obligații. Și de băgat la cap: poate nu întâmplător tocmai manualele de istorie și geografie le-au greșit – că Dumnezeu nu bate cu bota.»

Nu este prima dată când trădătorul acesta manipulator face referire la Proclamația de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 în articolele sale tip „varză”, unde amestecă aceleași miciuni cu care-i aburește de ani de zile pe adepții săi, secesioniștii ardeleni cu creierele acoperite de „slana” inculturii și invocă „promisiuni nerespectate” din respectivul document, cunoscut istoricilor ca „Rezoluțiunea Adunării Naționale de la Albă Iulia”.

Click pe document pentru mărire!

Iată ce spune istoricul Ion-Aurel Pop, președintele Academiei Române, despre „Rezoluțiunea Adunării Naționale de la Albă Iulia”:

Hotărârea de unire a Transilvaniei cu România, adoptată la 1 Decembrie 1918, cuprinde nouă puncte, care au în centrul lor următoarele idei:

  1. „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească“ decretează unirea acestor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România.
  2. Se rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie, până la întrunirea adunării constituante.
  3. Se emit principiile fundamentale de alcătuire a noului statul român.
  4. Se cere congresului de pace să asigure dreptatea şi libertatea tuturor naţiunilor mari şi mici şi să elimine războiul din raporturile internaţionale.
  5. Se adresează un salut „fraţilor din Bucovina“, care se uniseră cu trei zile înainte cu România.
  6. Sunt salutate naţiunile eliberate din jugul austro-ungar.
  7. Se cinsteşte memoria eroilor români sacrificaţi pentru libertatea şi unitatea naţiunii române.
  8. Se mulţumeşte Puterilor Aliate (Antantei) pentru că au scăpat civilizaţia din „ghearele barbariei“.
  9. Se decide înfiinţarea Marelui Sfat Naţional Român, ca reprezentant al „naţiunii române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească“.

Singurul articol dintre cele nouă care are subpuncte (anume şase) este cel de-al treilea. Aceste şase subpuncte concretizează principiile alcătuitoare de stat: libertatea naţională a „popoarelor conlocuitoare“; libertatea confesională a tuturor cultelor din stat; vot universal, egal, direct şi secret pentru ambele sexe, de la 21 de ani în sus; libertatea presei, de asociere, de întrunire şi de gândire; reforma agrară radicală; drepturi pentru muncitorimea industrială echivalente celor din statele cel mai avansate din Apus.

Termenul de autonomie este folosit de două ori în textul Rezoluţiei menţionate. Prima utilizare a sa apare la începutul actului, anume la articolul al II-lea: „Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate (Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească [1]autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal. După cum se vede, este vorba despre decretarea autonomiei teritoriilor locuite în majoritate de români, unite cu România (circa 100.000 de km pătraţi), teritorii privite în întregimea lor.

În al doilea rând, chiar şi acestor teritorii, Adunarea le-a propus autonomie provizorie, doar până la întrunirea adunării, alese prin vot universal, menite să de Regatului României o nouă Constituţie. Toate aceste prevederi s-au respectat în linii mari, iar Transilvania cu Banatul şi Părţile vestice s-au încadrat definitiv în România, fără nicio autonomie, doar după trecerea unui interval de timp.

Prima şi cea mai importantă decizie a Adunării Naţionale nu a fost autonomia provizorie a provinciei (provinciilor), cu „decretarea“ unirii lor cu România. Punctul nodal al documentului este tocmai unirea românilor respectivi şi a teritoriilor menţionate cu România. Iar această unire a fost „decretată“ de către cei 1228 de delegaţi, aleşi în chip democratic şi posesori de documente oficiale („credenţionale“), reprezentanţi ai tuturor românilor în cauză. Este drept că decidenţii unirii, spre cinstea lor, se ocupă pe larg de minorităţile naţionale şi confesionale din Transilvania şi de soarta lor din Regatul României, pentru că românii nu au dorit să se transforme din asupriţi în asupritori.

Între „principiile fundamentale la alcătuirea noului stat român“ unificat, Adunarea Naţională a stabilit: „deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare“ şi „egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat“. Deplina libertate naţională“ este explicată clar, fără putinţă de interpretări paralele şi ea însemna, pentru autorii Rezoluţiei, dreptul „popoarelor conlocuitoare“ de a se „instrui, administra şi judeca în limba proprie“, de „a fi reprezentate în corpurile legiuitoare“ ale României, de a fi reprezentate în guvernarea ţării. Termenul de „autonomă“ este aici un adjectiv şi se referă la „toate confesiunile din stat“ şi nu doar la confesiunile minorităţilor.

Ce comentarii se pot face în legătură cu acest document, din perspectiva trecerii unui secole de la elaborarea sa?

  1. Nicăieri în textul Rezoluţiei nu se face vreo referire la autonomia vreunei părţi din Transilvania după criterii etnice. De altminteri, „autonomiile istorice“ din Transilvania, inclusiv „Pământul secuiesc“, fuseseră desfiinţate de către statul dualist austro-ungar (mai exact, de către parlamentul şi guvernul de la Budapesta) în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
  2. Cea mai numeroasă minoritate din România, cea maghiară (care reprezintă peste 6% din populaţia ţării), se poate „instrui“ în limba proprie pe teritoriul României, de la treapta de grădiniţă până la universitate, la nivele licenţă, masterat şi doctorat.
  3. Aceeaşi minoritate maghiară se poate „administra“ în limba proprie peste tot unde deţine majoritatea simplă şi unde organele de conducere, de la primari până la membrii consiliilor locale, judeţene etc. sunt de limbă maghiară. Nu există localitate mixtă în România în care minorităţile să nu fie reprezentate prin vot, în funcţie de număr.
  4. Aceeaşi minoritate maghiară de poate „judeca“ în limba proprie acolo unde se îndeplinesc condiţiile cerute de lege. Orice membru al minorităţii ungare poate vorbi în faţa instanţelor de judecată în limba maghiară, asigurându-i-se, la nevoie, traducător.

Rezoluţia Adunării Naţionale nu „decretează“, adică nu hotărăşte decât un singur lucru, care este capital, anume unirea Transilvaniei cu România. În rest, face propuneri de respectat către „noul stat român“, din care decisese ca pomenitele teritorii să facă parte. Statul român, atât în perioada interbelică cât şi ulterior, a respectat, în linii mari şi în funcţie de regimurile politice, aceste propuneri de respectare a drepturilor minorităţilor.

De altminteri, dreptul moral al liderilor minorităţii ungare din România de a chestiona autorităţile române de stat în legătură cu aplicarea deplină a rezoluţiei de unire de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, rămâne discutabil, dintr-un motiv foarte simplu. Maghiarii, în postura lor de comunitate globală, nu au recunoscut niciodată unirea Transilvaniei cu România, în chip explicit, fără echivoc, aşa cum au făcut-o saşii, şvabii, ucrainenii, romii etc.

Ce înseamnă asta? Înseamnă neacceptarea „decretului“ de la 1 Decembrie 1918, emis de majoritatea absolută a populaţiei Transilvaniei, în acord cu toate prevederile internaţionale aflate atunci în vigoare şi ratificat de Conferinţa de pace de la Paris din 1919-1920, revalidat apoi la Conferinţa de pace din 1946-1947, recunoscut de alte documente cu valoare juridică internaţională, deopotrivă înainte şi după 1989. În acest caz, liderii comunităţii ungare care au agreat şi agreează această poziţie (nu toţi maghiarii!) se situează nu doar în afara legilor româneşti, ci şi în afara celor internaţionale şi nu au dreptul să invoce un document pe care nu-l acceptă în esenţa sa. Cu alte cuvinte, nu poţi lua din Rezoluţia adunării de la Alba Iulia doar ceea ce îţi convine. Dar chiar şi aşa, făcând pledoarie pro domo, cum s-a văzut, liderii maghiari se înşală: declaraţia respectivă, cu putere de lege doar în privinţa Unirii, nu prevede nicăieri autonomie pentru minorităţile etnice din Ardeal.

                                                                                                                 Ioan-Aurel POP

                                                                                                      Preşedintele Academiei Române

[1] Este vorba despre Partium sau „Părţile ungureşti“ (în sensul de regiunile locuite de români situate spre Ungaria), adică despre Crişana, Sătmar, Maramureş, Solnoc, Ung, Bereg, Ugocea etc.

 

Vă invităm să citiți și alte dezvăluiri despre minciunile ghermaniste și manipulările „cocoșelului” honved ce răspunde la numele Sabin Gherman și care, cu ceardașul în suflet, minte că-i place valsul vienez, nu sârba oltenească, deși nemernicul a făcut facultatea taman la Craiova, nu în capitala habsburgilor!

Minciunile trădătorului Sabin Gherman despre așa-zisul „steag al Transilvaniei”

Saşi corciţi şi români trădători militează pentru dezmembrarea României

La Târgu Jiu nu au înnebunit numai salcâmii, s-au găsit niște tembeli să-l onoreze pe Sabin Gherman fiindcă-i consideră pe olteni inferiori ardelenilor!

Sabin Gherman, acest Gargamel de pe Someş care vânează români, în loc de ştrumfi

Sabin Gherman, vârful de lance al secesioniștilor ardeleni

1 Comment

  1. gogutza

    Jewsweek si nostalgiile iobagesti ale unor “ardeleni”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.