Atitudini

TRANSILVANIA ÎN „COLIMATOR”! (III)

  Atenţie, români, se apropie Centenarul Marii Uniri:                    TRANSILVANIA ÎN „COLIMATOR”! […]

 

Atenţie, români, se apropie Centenarul Marii Uniri:

 

                 TRANSILVANIA ÎN „COLIMATOR”! (III)

 

 

                                       Un gazetar ungur … despre unguri!

 

Poporul român n-a fost nici migrator, nici năvălitor, nici cotropitor (…) nici spaima istoriei care umple cronicile timpului. Se retrage îndurător în pavăza naturii, în clinurile munţilor, în tainele pădurii, din faţa violenţei, a zgomotului istoriei, se confundă în anonimat. Istoria lui este istorie defensivă(academician D. Prodan).

Nu cred că trebuie să acordăm prioritate întrebării de ce anume ungurii îşi reneagă originea de trib din stepele asiatice, vorbitor de limbă fino-ugrică, ci, mai degrabă, cu adevărat notabil mi se pare faptul că, desprinzându-se în anul 830 de Imperiul kazarilor, au venit din Mongolia asiatică în lumea civilizată a Europei (în secolele IX-X, în paralel cu incursiunile vikingilor şi musulmanilor) unde, pustiind tot ce le-a ieşit în cale, au întreprins vreo 50 de năvăliri pentru a jefui şi cotropi! Cine va citi cartea „Ungurii” a budapestanului P. Levandai, laureat al Premiului „Karl Lenner” în 1974, va avea ocazia să observe cum acesta, având un spirit lucid şi critic, va descrie cum au reuşit ungurii să devină un flagel pentru Europa (între 898-955), după ce fuseseră puşi pe fugă de bulgari (în 895), apoi trecuseră Carpaţii Păduroşi invadând Transilvania sub conducerea lui Arpad (895-896), pentru ca în „final” (învingându-i pe italieni în 899, arzând Bavaria în 900, jefuind pe germanici între 906-954 etc) ungurii să fie puşi în situaţia de a se întoarce în Pannonia nu însă înainte ca, în 955, să sfârşească prin a fi învinşi la Lechfeld de germanicii conduşi de Otto cel Mare. Pentru toate aceste „isprăvi”, aşa cum subliniază şi autorul ungur sus-menţionat, acest neam de stepă (de unguri migratori) este în fapt un „neam groaznic”, „iute la supărare” care, în „incursiuni de pradă în Europa”, „a răspândit pretutindeni numai spaimă şi oroare”! Până la urmă, cu toate că ungurii se vor organiza ca stat sub egida Romei, dar şi cu toate supărările pe care ni le-au făcut prin influenţa şi prezenţa lor în Transilvania, îşi vor găsi şi ei „naşul” prin dominaţia seculară austriacă, manifestând însă un exclusivism care l-a făcut pe Levandai să afirme că „a fi ungur este o nevroză colectivă” şi să îl citeze în cartea sa pe F. Grillpanzer: „cusurul principal al ungurilor este că ei pricep lent şi judecă pripit”!

Vom vedea însă în continuare cum, în Transilvania, celui de-al doilea mileniu creştin, afirmaţiile lui Levandai îşi vor găsi o expresie atât de tragică în suferinţele îndurate de strămoşii noştri „toleraţi”…

 

                                                            Eroul de la Gilău

 

„Aici a căzut jertfă în urmă cu 1000 de ani voievodul Gelu (850-901), erou şi martir al luptei de apărare a Transilvaniei împotriva triburilor maghiare” (Monumentul de la Gilău al lui Gelu, ucis în luptele de pe Someş, de la Gilău-Cluj).

Este paradoxal să vezi cum mândra statuie a lui Anonymus (autorul Gestei Hungarom), deşi ungurilor nu le place cum a scris acesta despre români, a fost ridicată chiar în inima Budapestei. Poate că informaţiile lui sunt deranjate, dar adevărul trebuie spus răspicat, asumat şi respectat, aşa cum au procedat istoricii unguri (P. Gyula şi H. Bahul) când au susţinut public faptul că informaţiile lui Anonymus, despre luptele date de unguri cu românii pe care i-au găsit în Transilvania sunt credibile. Noi, românii, ştim dealtfel prea bine, din sursele conexe concepute de Nestor, Keza, Verantius et comp, că „războaiele cu vechii locuitori ai acestei zone, volochii”, deci cu românii din Ţara de dincolo de Pădure (Transilvania), s-au dus de către unguri nu doar 3 secole, cât a durat de la invazie la extinderea autorităţii militar-administrative, ci până au reuşit să îşi încheie opera lor de cucerire a românilor, în 1867 (aşa cum susţine istoricul maghiar I. Deer).

Noi ne bucurăm aşadar să constatăm că Anonymus, notarul regelui ungur Bela, a descris fără echivoc „surpriza” ungurilor la intrarea lor în Transilvania, când i-au găsit pe românii din Crişana organizaţi sub sceptrul lui Menumorut (cel care i-a răspuns lui Arpad că nu îi dă pământul cerut, dar s-a înduplecat la căsătoria fiicei lui cu fiul conducătorului maghiar), când s-au văzut nevoiţi a se lupta – la râul Almaş – cu transilvănenii conduşi de Gelu în zona masivului muntos Meseş.

În orice caz, documentul ne arată că eram în Transilvania înaintea venirii ungurilor, că ne-am opus lor eroic – două aspecte esenţiale care l-au determinat pe M. Horvath, în Istoria Ungariei, să afirme că voievodatele române (3) din Transilvania (l-a inclus şi pe Glad, din Banat) au devenit vasale fără să cadă sub stăpânirea efectivă a ungurilor!

Când însă nu mai primează argumentele istorice, ci alte raţiuni, logica lucrurilor este răsturnată violent de anarhie…

 

                                   Transilvania şi Ungaria nu s-au contopit

 

„Busola Transilvaniei părea fixată cu totul spre Răsărit mai ales din cauză că populaţiile ei aparţineau în majoritate bisericii răsăritene” (istoric L. Kövari).

Ca să nu dau prilej la suspiciuni interpretative, foarte „la modă” pentru cei predispuşi să mă acuze de partizanat naţional, mă voi referi la Transilvania mai mult din perspectiva istoriografiei maghiare. Nu m-aş mira însă ca unii să rămână foarte şocaţi să afle că, deşi ungurii s-au impus treptat în Transilvania începând cu veacul IX, Transilvania şi Ungaria nu au format niciodată o singură ţară. Că avem de-a face cu două state organizate diferit şi distincte, în contextul în care regii unguri au „curtat” Transilvania vreo 300 de ani, ne-au arătat-o atât istoricul ungur A. Szilagy, cât şi o altă pleiadă de cercetători ai istoriografiei maghiare, care au ţinut să îşi exprime concluziile conform cărora Transilvania, păstrându-şi în continuare particularităţile, a rămas un voievodat independent şi anterior faţă de coroana regală ungară (până în 1541, când a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană), căci regii unguri „au fost siliţi să încuviinţeze organizarea deosebită a Transilvaniei” (E. Farczady), să nu poată încorpora niciodată Transilvania la Ungaria (F. Szilagyi) şi, lăsându-i un statut autonom şi istorie proprie (J. Chalonoky), să poată vorbi o limbă mai frumoasă decât a maghiarilor (L. Mocsary) şi deci să dăinuie ca un popor diferit de cel ungar (academicienii I. Lupaş, D. Prodan) într-un stat independent (aceasta este şi concluzia unor experţi, transmisă la Berlin de diplomatul – jurist german W. Fabricius, în tragicul an 1940).

Degeaba deci Budapesta tot invocă dreptul istoric („al cuceririi”), în detrimentul dreptului de autodeterminare (al voinţei oamenilor), deoarece UNGARIA A GRAVITAT PE O ORBITĂ ISTORICĂ DIFERITĂ DE A TRANSILVANIEI, chiar dacă a influenţat-o uneori, fiind mai mereu pusă în situaţia de a face faţă multor revolte ale românilor contra ungurilor (K. Kos), dar şi de a „suporta” văzând cum „busola” Credinţei românilor transilvăneni era orientată spre Răsărit, iar a Ungariei – încă de sub regele Ştefan – spre Apus!

Iată cum, stimaţi cititori, adevărul istoric este distorsionat, adică instrumentat propagandistic pentru a alimenta şi mai mult lupta (inclusiv religioasă dintre ungurii catolici şi românii Ortodoxiei răsăritene, cu toate că – atenţie! – Ortodoxia în Transilvania este mai veche decât catolicismul din  Apus: după „marea schismă” din 1054, când catolicii Romei au părăsit „corabia” sobornicească a Ortodoxiei, chiar dacă incisivul prozelitism catolic s-a grăbit să înfiinţeze o „episcopie” la Alba-Iulia (în vremea regelui ungur Ladislau, 1077-1095), totuşi documentele istorice ne arată că în Transilvania – o confirmă 3 cronicari bizantini: Skylitzes, Kedrenos, şi Zonaras – existau încă mai dinainte Mănăstirea ortodoxăSf. Ioan Botezătorul” şi o altă Mănăstire (închinată tot Sf. Ioan Botezătorul), ridicată cu împuternicire de la greci (ortodocşi) de un cârmuitor ortodox din Banat – Ahtum – care a căzut luptând cu oastea regelui Ştefan. În această sfântă mănăstire, Ahtum a aşezat „egumen cu călugări greci, după rânduiala şi ritul lor”, iar cei căzuţi în lupta sa cu ungurii au fost înmormântaţi în cimitirul grecilor (academician Ioan Lupaş, istoric).

 

               Calvarul românilor din voievodatul autonom al Transilvaniei (sec. IX – 1541)

 

„Roma papală continuă conştiinţa că lumea trebuie făcută creştină şi cu de-a sila (…) Şi atunci s-a creat regatul apostolic al Ungariei (…) Şi atunci, regii Ungariei, sau din vechea dinastie arpadiană, sau din noua dinastie, angevină, de Anjou, regii aceştia au trebuit neapărat să cucerească (…) Au vrut să domine până la Dunăre, să ia în stăpânire ceea ce a fost pe urmă Ţara Românească şi Moldova (…) De ce să nu ajungă regele Ungariei la Constantinopol, de ce să nu fie el Împăratul latin al Răsăritului. Nu se poate un program mai frumos” (academician N. Iorga, savant).

Când vezi vânzoleala unor neavizaţi în a scoate pe tapet „beneficiile” autonomiei Transilvanei, idee care face ca Budapesta să freamăte nostalgic la tentaţia istorică de a ne vrea din nou „sub călcâi”, ar fi normal ca, revenindu-şi în fire, conaţionalii aceştia să-şi aducă aminte de autonomia Transilvanei de altădată, de felul cum Ungaria şi-a croit loc în „inima” Europei şi în Transilvania, făcând ca Roma să-şi „frece mâinile” de satisfacţie şi, visând să recapete gloria politică mondială avută în antichitate, să încerce în mod disperat şi forţat, să preia centrul de greutate de la Constantinopol, să rupă legătura sinodală cu Biserica, cu Ortodoxia milenară, în încercarea ierarhiei Romei (devenită schismatică şi eretică, începând cu Sinodul de la Constantinopol din 867) de a-şi da concursul catolic în a sprijini Ungaria ca să devină un puternic regat creştin în Europa centrală, numai „bun” să fie o armă care să contreze Bizanţul înfloritor prin misiunea apostolică, agresivă şi prozelitistă, de a-i aduce pe ortodocşi la catolicism. Nu aş dori să lungesc prea mult vorba despre felul cum a luat naştere acest regat al Ungariei, despre care nu există nici o dovadă că ar fi creaţia regelui Ştefan I la începutul secolului XI, dar aş vrea să precizez, pentru cei nedumeriţi cum de au ajuns ungurii să aleagă Occidentul, să facă jocul Romei inclusiv în felul cum au controlat spaţiul carpatic, că tendinţa de supremaţie a Romei, înainte de a se folosi de regii apostolici ai Ungariei (care trebuiau să treacă pe la Roma înaintea urcării pe tron, unde şi depuneau Jurământul că vor trece la catolici pe toţi supuşii), a avut la bază neloialitatea cu care unii papi ai Romei, cum ar fi Nicolae I (sec.IX) şi Leon IX (sec.XI), au înţeles – greşit – să aibă o atitudine poruncitoare, ameninţătoare, faţă de împăraţii Bizanţului şi de toţi episcopii Bisericii, culminând cu impertinenţa cardinalului Humbert (din delegaţia papei) de a provoca „marea schismă” din 1054, supărat că sinodalii nu au acceptat ca papa de la Roma să devină capul Bisericii (cu alte cuvinte, să îl substituie pe Hristos)! Dacă vom înţelege acest gest nefiresc al lui, de a intra intempestiv în Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol şi de a pune pe Sfânta Masă actul de blestem asupra sinodalilor Bisericii (în replică, sinodalii au aruncat şi ei anatema asupra papei şi adepţilor rătăcirii lui), vom avea dimensiunea de ansamblu ca să înţelegem scopul cu care papa de la Roma l-a „botezat” pe Arpad (ca viitor rege al Ungariei, sub numele de Ştefan), precum şi raţiunea pentru care i-a încredinţat misiunea de a conduce regatul apostolic al Ungariei, rolul pe care trebuia să îl joace regatul Ungariei în a subjuga voievodatul Transilvaniei (etc) „prin cucerire” (istoricul I. Meteş, academician) şi „prin voievozi” (istoricul maghiar I. Losonczi).

Sub aceste auspicii, stimaţi cititori, s-a inaugurat aşadar „misiunea” Regatului Ungariei de a „scrie” o pagină însângerată în Istoria românilor transilvăneni, transformaţi din majoritari în slugi batjocorite crunt de stăpânii minoritari (maghiari, secui şi saşi): ar fi bine şi dacă adepţii români ai autonomiei Transilvaniei din zilele noastre – dincolo de mândria noastră că marii conducători ai Ungariei medievale au fost românii Iancu de Hunedoara şi Matei Corvin – de ce oare s-au revoltat (K. Kos) strămoşii noştri (împotriva maghiarilor) când Ghiula (urmaşul lui Gelu) s-a luptat cu regele ungur Ştefan şi a fost aruncat în închisoare (sec. XI), când s-au ridicat pentru totala independenţă a voievodatului autonom al Transilvaniei (care era foarte umilit, conform istoricului maghiar A. Szilagyi) în vremea regelui ungur Andrei II (sec.XIII), când au căzut eroic în războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja (1514), când iobagii asupriţi au pus mâna pe furci în răscoala de la Bobâlna (sec.XV) etc. Pentru cine are încă minte, a pune toate aceste suferinţe ale strămoşilor pe seama trecutului este, vai!, o gravă eroare! Este deci o mare înşelare să aruncăm în derizoriu medievalismul (barbaria) cu care ne-au dezonorat minoritarii (maghiari, secui, saşi) la 1437 (Unio Trium Naţionum) şi 1514 (Tripartitumul lui Werböczi), când vedem şi acum, în numele unei „toleranţe” care ne-ar transforma din nou în … toleraţi ai propriei ţări, cum se urmăreşte să fim trataţi ca cetăţeni de rang inferior în Europa şi discriminaţi în România, să fim iar cuceriţi hoţeşte, dezonoraţi naţional şi forţaţi să renunţăm la propria noastră Credinţă.

Toate aceste aspecte s-ar cuveni să ne dea de gândit, să nu mai „muşcăm” atât de uşor când ni se aruncă „momeala” autonomiei Transilvanei şi nici să dăm uitării cum regii Ungariei i-au tratat pe românii din voievodatul Transilvanei: Ştefan I (sec.XI) a promovat misionarismul catolic printre ortodocşii români, Bela IV (sec.XIII) i-a prigonit pe ortodocşi, Ludovic (sec.XIV) i-a scos pe ortodocşi în afara legii, Sigismund (sec.XV) a impus ca doar catolicii să fie proprietari pe pământ (românii din Transilvania erau obligaţi de Sinodul de la Buda din 1279 să aibă biserici doar din lemn, iar Dieta Transilvanei – din 1541 – a interzis românilor să reclame abuzurile maghiarilor etc)!

Să luăm aminte!

                                                                                                                                  Prof. Costel NEACŞU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*