Atitudini

TRANSILVANIA ÎN „COLIMATOR”! (V)

  Atenţie, români! Duşmanii Centenarului Marii Uniri nu dorm!                       […]

 

Atenţie, români! Duşmanii Centenarului Marii Uniri nu dorm!

                             

               TRANSILVANIA ÎN „COLIMATOR”! (V)

 

                           Principat sub suzeranitate austriacă (1688-1867)

 

Aceşti bieţi iobagi români, cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori, sunt în aşa fel chinuiţi şi copleşiţi de greutăţi de către fiecare, fie unguri, fie saşi, încât într-adevăr, soarta lor este vrednică de milă, şi totuşi e încă de mirare că atâţia dintre aceşti oameni sunt încă aici şi nu au fugit cu toţii” (împăratul austriac Iosif II).

Când urmăream la TV celebrul Concert de Crăciun de la Viena, la început de 2018, m-a cuprins un gust amar constatând cum propaganda ocultă, etalând pe ecrane clădiri austriece din cele mai somptuoase, vroia să ne convingă şi pe noi, românii, cei care ştim prea bine cât rău ne-au făcut (timp de 230 ani) „stăpânii” austrieci şi nobilii maghiari din Transilvania care, „încălecându-ne” la sfârşitul secolului XVII, sub ameninţarea „eternei” săbii a extremiştilor Ungariei, şi-au dat concursul ca să ne dezonoreze naţional, guvernând Transilvania printr-un viciu de consimţământ (căci presiunea nobilimii maghiare s-a făcut fără consultarea românilor, adică  a 2/3 din populaţie), „europenizându-ne” atât de mult încât ne-au exclus ca români din rândul fiilor patriei (le-am fost „toleraţi”), jefuindu-ne (austriecii) întreg spaţiul românesc (1678-1918) cu 900.242 kg de aur şi 4.440.462 kg de argint, atentând la sufletul românilor majoritari prin persecutarea Ortodoxiei cu „binecuvântarea” Romei catolice, a „fraţilor” uniţi cu epicentrul la Blaj, menţinându-ne totodată într-o stare de iobăgie şi amăgindu-ne că sub autoritatea catolicei Rome vom fi trataţi în mod egal cu minorităţile privilegiate (maghiari, secui şi saşi) etc…

Deci, aşa se cuvine să ştim! Când televiziunile „noastre” se întrec să ne etaleze emisiuni de genul concertului vienez, unde se intercalează mixaje propagandistice cu palate şi castele austriece, să ne aducem aminte că acestea s-au ridicat (şi) cu sudoarea frunţii înaintaşilor noştri „toleraţi” şi cu aurul ce ni s-a furat!

În rest, istoria ne demonstrează încă o dată că, după ce turcii au cedat austriecilor regatul Ungariei şi dreptul de suzeranitate asupra Transilvaniei, în 1699, dominaţia habsburgică a Vienei în Transilvania s-a făcut tot în conformitate cu principiul cinic dezbină şi guvernează, întrucât Viena a devenit „instrumentul” Romei catolice ca să provoace ruperea legăturii frăţeşti dintre românii Transilvaniei, practic să inaugureze un război fratricid – pe de-o parte împăratul catolic Leopold I recunoscând prin lege (1691) statutul inferior al românilor şi poziţia privilegiată a celor 3 naţiuni (guvernatorul Transilvaniei era ales de Dietă şi confirmat de Viena), iar Roma a „girat” Vienei contextul de a dezlănţui cât de dur o ofensivă romano-catolică prin care iezuiţii să schimbe raportul de forţe între românii ortodocşi, din Transilvania, unii încercând disperat să scape de presiunea aceasta, feudală şi confesională, prin „orientarea” către, în special, erezia catolicilor Romei…

„Momeala” unirii cu Roma catolică (1698-1701). Cum era de aşteptat, artizanii acţiunii prozelitiste de dezbinare a Bisericii Ortodoxe din Transilvania, adică iezuiţii catolici, cardinalul Kollonich şi împăratul austriac Leopold, au fost complici la acţiunea neonorabilă şi necreştină de a recurge, minţind, la obţinerea prin orice mijloace a unui act de unire din care să reiasă cumva că mitropolitul şi preoţii ortodocşi ar consimţi să accepte în condiţii favorizante autoritatea Romei catolice. „Maeştrii” acestei „ceremonii mizerabile”, prin care s-au promis „uniţilor” privilegii ca şi ale „preoţilor” catolici (adică scutirea de iobăgie şi de contribuţii), au fost iezuiţii catolici în complicitate cu împăratul austriac. Aşa s-a ajuns ca în 1698, fără consultare sinodală, să se încheie un act, format din 6 file, a cărui autenticitate a fost contestată de istoricii S. Dragomir, S. Lupşa, I. Crişan, pe care se regăseau semnăturile a 38 de „protopopi”. Din analiza documentului în cauză, al cărui original a fost descoperit în Biblioteca Universităţii din Budapesta, rezultă că iezuiţii catolici s-au dedat la săvârşirea de falsuri, omisiuni şi contradicţii. Practic, dacă pe fila 1 se menţionează clar în româneşte că „uniţii” nu sunt de acord să se schimbe absolut nimic din tradiţia veche a Bisericii, pe fila 2 însă, tradusă în limba latină (necunoscută semnatarilor), stă scris în contradictoriu că se acceptă învăţătura catolică! Că avem însă de-a face cu un act nul, deoarece lipseşte semnătura mitropolitului şi se condiţionează valabilitatea doar de respectarea învăţăturii ortodoxe, ne-o spune reputatul istoric N. Densuşianu (membru al Academiei Române) care, printre alte argumente, relevă că traducerea latinească la pagina 1 s-a făcut intenţionat eronat (omiţându-se condiţiile de unire, înseamnă că textul latinesc nu este identic cu cel românesc), că textul românesc consemnează numai o alianţă religioasă (nu şi dogmatică, precum textul latin), că la împărat şi papă au fost prezentate doar copii ale documentului falsificat. Toate acestea l-au făcut pe N. Densuşianu să spună: „Avem înaintea noastră o traducere din cele mai mişeleşti şi criminale, falsificarea unui document public, a unui tratat politico-bisericesc, pentru a supune poporul român catolicilor şi a desfiinţării Bisericii româneşti de Alba-Iulia”.

Cât despre mitropolitul ortodox Atanasie, chiar dacă a fost şantajat, ameninţat şi constrâns la Viena (în 1701) să semneze unirea cu catolicii (ca să nu fie condamnat la închisoare sau exilat), mai bine i-ar fi fost lui să îşi lege de gât o piatră şi să se arunce în mare decât, pentru nişte interese materiale şi lumeşti, să accepte să „patroneze” apariţia, în 1701, a unei instituţii religioase unite cu catolicii Romei: „el (mitropolitul Atanasie – n.a.) oglindeşte sufletul josnic al unui om fără demnitate şi fără ruşine, al unui arhiereu uitător de toate datoriile şi jurămintele sale, al unui român fără simţ de neamul său” (istoricul N. Iorga).  Reconvertirea lui Atanasie şi-a găsit expresie prin diplomele leopoldine, din 1699 şi 1701, în care – „garantându-se” imperial că ortodocşii uniţi cu Roma vor avea privilegii ca şi catolicii – se confirmă de la Viena că Atanasie avea să fie „episcop” al naţiunii române din Transilvania, dar condiţionat atât de prezenţa unui „sfetnic” romano-catolic (teolog iezuit), cât şi de lepădarea legăturilor sale cu românii ortodocşi din Biserica Ţării Româneşti şi de … ţinerea de-acum încolo de „arhiepiscopia” romano-catolică de Esztergom (Ungaria)!

Ce a urmat în Transilvania, după 1701, nu se poate scrie decât cu mână tremurândă! Starea de iobăgie a românilor, în care ne-au afundat catolicii Romei cu concursul regilor unguri Ludovic şi Sigismund, încă din secolele XIV-XV, a fost şi mai mult „desăvârşită”, acum, de axa catolică Roma-Viena. Astfel: românii nu aveau dreptul să practice meşteşugurile şi comerţul, nu erau primiţi în funcţii publice, nu aveau drept să cumpere şi să moştenească pământul, iar copiii iobagilor nu aveau voie să participe la sistemul de învăţământ. Pe lângă silnicia braţelor românilor, s-a accentuat în această perioadă şi furtul sufletelor printr-o cruntă prigoană de denaturare a credinţei noastre naţionale. Unii şi-au găsit „scăpare” prin unirea cu rătăcirile Romei, dar preoţii şi mirenii care nu au vrut să se lepede de Ortodoxie au fost ucişi, întemniţaţi, prigoniţi. În acest război româno-român, „uniţii” (greco-catolici) cu Roma au fost sprijiniţi de autorităţi să ia cu japca bisericile ortodoxe, i-au botezat pe pruncii ortodocşi (cu forţa) la greco-catolici, au falsificat documente oficiale despre convertirea fraţilor români, au recurs la silnicia trecerii ortodocşilor în rândul „uniaţilor”, le-au interzis românilor să folosească piatră şi cărămidă pentru a construi biserici ortodoxe, iar Blajul a devenit un focar al delaţiunii îndreptate împotriva românilor ortodocşi etc. Nesuportând, mulţi români-bărbaţi s-au ridicat la luptă pentru apărarea Ortodoxiei împotriva abuzurilor conducătorilor austrieci şi nobilimii maghiare … fiind ilustrative mişcările sociale româneşti şi acţiunile întreprinse de Visarion, Sofronie, Oprea, Ilie Iorest, Sava Brancovici, Moise Măcinic (toţi canonizaţi de Biserica Ortodoxă), Horea, Cloşca şi Crişan (1784) etc. Cum le-a răspuns Viena, „braţul armat” al Romei catolice? Pe unii i-au aruncat în închisoarea Kufstein, pe alţii i-au omorât şi, pe majoritatea românilor transilvăneni i-au oripilat prin trimiterea generalului Bukkow să tragă cu tunurile în bisericile şi mănăstirile ortodoxe! Gemetul lor, de durere, este însă „acoperit”, astăzi, de propaganda sufocantă a celor ce au făcut atunci jocul catolicilor Romei, prezentaţi acum ca mari vectori de conştiinţă naţională românească, după ce şi-au „dat mâna” cu asupritorii neamului românesc de la Roma, ei înşişi devenind victime ale „aliaţilor” catolici (degeaba o pleiadă de oportunişti au mai „plâns” apoi prin memorii – către Roma papală, Viena, Petersburg, Dieta Transilvaniei, „mitropoliile” Ungariei şi Transilvaniei – că nu li s-au respectat promisiunile consfinţite prin diplomele leopoldine)! Doar împăratul austriac Iosif II şi-a manifestat ceva clemenţă, interzicând asuprirea pe motive de credinţă şi participarea obligatorie la slujbele catolice (în 1781), dar şi acesta avea să emită ulterior o patentă prin care, interzicând prozelitismul, obstrucţiona de fapt revenirea la ortodoxie a celor „uniţi” cu forţa la catolicism.

Nu face notă discordantă de la amăgirea „uniată” descrisă mai sus, inclusiv o altă victimă a alianţei catolico-habsburgice (în care şi-a pus încrederea): „episcopul” Ioan Inocențiu Micu-Klein. Atât Viena, cât şi Roma, au rămas indiferente la exilul lui, de 24 de ani, precum şi la suferinţa cu care avea să moară, în foamete şi boli, ajungând să îşi vândă şi crucea … după ce văzuse cum românii ortodocşi erau prigoniţi de „aliaţii” săi, să invoce la Viena – conform acad. D. Stăniloae – forţa militară împotriva neuniţilor şi, mai ales, să declare, după ce ştia cum acceptaseră Sfinţii Brâncoveni să le taie turcii capetele, în urmă cu numai 23 de ani: „Eu şi clerul meu m-am unit cu condiţia de a obţine acele beneficii şi foloase de care se bucură romano-catolicii, altminteri, dacă nu ni se dau, ne-am face chiar şi turci”!

1784-1785. Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan. Nici Viena, nici Roma nu se aşteptau ca, atât de dramatic, să se confrunte cu ultima mare revoltă din Europa, cea a românilor transilvăneni, ai cărei participanţi, nemaiputând purta „lesa” opresiunii (căci munca pe domeniile nobilimii privilegiate era istovitoare şi se făcea de către iobagii români „fără a primi o bucată de pâine” etc), s-au ridicat împotriva constrângerilor feudale ale dublei stăpâniri, politice (nobilimea maghiară) şi religioase (catolicii şi reformaţii), determinând pe împăratul Iosif II să apeleze la forţa armată, la o vastă „plasă” de colaboratori cosmopoliţi, ca să pună capăt acestei resurecţii, cu accentuate conotaţii ortodoxe, care viza literalmente emanciparea românilor asupriţi ai Transilvaniei. În fruntea mişcării s-au ridicat unii dintre cei mai vajnici moţi iobagi, Horea, Cloşca şi Crişan, la al căror glas, cu o furie nestăvilită împotriva asupritorilor, au răspuns mase impresionante de revoltaţi. Degeaba a încercat însă unul dintre ei, Horea (meşter de biserici ortodoxe de lemn), să meargă de 4 ori la Curtea imperială vieneză, alături de un preot ortodox, ca să îl înduplece pe împărat să îi elibereze pe românii Transilvaniei din starea de naţiune tolerată (îngăduită)… Şi atunci, fără să le pese că vor intra în dezacord cu politica discriminatorie a Vienei şi că vor zgudui din temelii unirea religioasă a unora dintre români cu catolicii Romei, „valuri” uriaşe de răsculaţi români creştini, sprijiniţi masiv de preoţi ortodocşi care nu s-au lăsat amăgiţi în a-şi subordona conştiinţele Romei şi Vienei (aşa cum făcuseră greco-catolicii), au rupt cu violenţă lanţurile robiei şi, nemaiaşteptând nimic de la nimeni, i-au molestat şi linşat pe nobilii maghiari, i-au făcut să fugă în codri pe greco-catolicii lăcaşului „monahal” franciscan de la Baia de Criş, au dat foc clădirilor reformate şi catolice din Roşia Montană etc. Sunt dealtfel sugestive scrierile lui A.Ş. Şuluţiu, unde se menţionează că răsculaţii lui Horea îi considerau pe greco-catolici ca fiind nişte instrumente ale statului represiv nobiliar, uneltele străine de neam ale asupritorilor, trădători şi colaboraţionişti … Şi, într-adevăr, colaborarea greco-catolicilor cu autorităţile avea să fie motivată, în mai rapida capturare a capilor răscoalei (pe Crişan l-au trădat câţiva greco-catolici, în frunte cu doi „preoţi” de-ai lor) şi de recompensele băneşti, de diplomele de eliberare din iobăgie. Cât îi priveşte pe ceilalţi 2 conducători, Horea şi Cloşca, au fost capturaţi prin strategia pusă la cale de pădurarul Anton Melzer, într-o pădure din munţii Gilăului, la care şi-au dat concursul câţiva consăteni ai lui Horea din comuna Râu Mare… S-a făcut apoi o cruntă anchetă nobiliară maghiară, orchestrată de Viena, după care a urmat un supliciu înfiorător.

Numai Horea şi Cloşca au fost traşi pe roată (striviţi), deoarece Crişan s-ar fi sinucis în închisoare. Remarcabil mai este şi faptul că Horea şi Cloşca aveau să fie asistaţi de preotul ortodox Nicoale Raţ, cel care le-a scris testamentele, i-a spovedit și i-a însoțit la locul execuției, pe Dealul Furcilor, acolo unde au fost aduși „să ia aminte” aproape 3000 de iobagi români. Acest preot a stat permanent lângă Horea, ținându-l „cu mâna de după cap”, dar a leșinat pe eșafod în momentul când s-a început frângerea cu roata a lui Horea.

Apoi, trupurile celor 3 eroi români au fost tăiate în câte 4 părți, puse în țeapă și, așa cum a dorit împăratul austriac Iosif II, au fost duse, pentru intimidarea tuturor românilor din Transilvania, în cele mai importante localități ale răscoalei, de la Alba-Iulia la Deva și retur! Din păcate, istoriografia românească a ținut ”episodul” Horea într-un con de umbră, destul de șters comparativ cu excesiva propagandă făcută uniților cu catolicii Romei, care s-a dedat la a-i critica pe românii lui Horea, prin Episcopia greco-catolică de la Blaj și intelectualii Școlii Ardelene, cum corect remarcă prof.dr. I. Țene de la Cluj…

                        1848-1849. Revoluția româno-maghiară din Transilvania.

Când Europa întreagă era zguduită de „flacăra” iluminismului revoluționar, într-un avânt de secularizare axat pe invocarea drepturilor popoarelor și ale omului – cetățean, românii ardeleni s-au confruntat și cu exclusivismul unei Austrii imperiale intolerante față de românii majoritari ai Transilvaniei (a se vedea memoriile trimise Vienei, în 1791 și 1792, unde se precizează că ungurii ne-au învins în Transilvania și așa am ajuns să conviețuim cu ei), dar și cu radicalismul antiromânesc al Dietei de la Cluj din 1842 (aceasta a dat o lege prin care limba maghiară devenea limbă de stat, devenind imposibil să înveți vreo știință sau să ocupi o funcție bisericească dacă nu cunoști limba maghiară) sau cu pretenția revoluționarilor de la Budapesta de a scoate legal fostul regat al Ungariei de sub ocupația austriacă și de a anexa forțat Transilvania la Ungaria (Dieta de la Pojoni, 15 martie 1848). Pentru unguri, nu conta astfel că Transilvania nu fusese niciodată încorporată la Ungaria (istoricul maghiar F. Szilagyi), ci important era doar scopul extremistului Kossuth, care va ajunge și la conducerea Ungariei între mai 1848 – iulie 1859, de a se reconstitui regatul medieval al Ungariei, unde să existe o singură ”națiune unică” și un ”stat indivizibil”! Practic, „faptul că atunci populația Transilvaniei consta majoritar din români nu era relevant pentru Kossuth” (istoricul maghiar P. Levandai), adică de 59,40% români și 17,30 % maghiari), ci ”relevant” era doar îndemnul lui Kossuth ”să ne grăbim … să-i maghiarizăm pe croați, pe români, pe sași, căci altfel ne prăpădim” (în ziarul Pesti Hirlap) și să amenințe disprețuitor prin Proclamația pentru români din oct. 1848 (”de trei ori vai de toți instigatorii… Ar fi fost mai bine să nu se fi născut, exterminând pe toți trădătorii și rebelii neascultători”, adică de toți cei care nu li se vor supune)! Nu degeaba deci, pentru că i-a ”împins” pe maghiari în lupta împotriva austriecilor, croaților, românilor, sârbilor, rușilor, este perceput în istoriografie ca „primul dictator” (istoricul britanic A.J.P. Taylor), „dement” (istoricul german G. Mann, fiul lui Thomas Mann), „fanatic” (scriitorul ungur Z. Kemeny) etc. Până când însă ungurii să își dea seama că nu era în spiritul vremii să îi amenințe pe nemaghiari cu supunerea totală sau exterminarea, ajungându-se în final ca și ei să îl considere ca pe un instigator fanatic și să îl alunge, omul acesta și-a împins țara (Ungaria) spre catastrofă prin faptul că s-a degrevat de ”protecția istorică” a Austriei, a  generat în Transilvania un război civil sângeros între 1848-49 (istoricul G. Neamțu și publicația „Bucovina” din 1850 consideră că au murit 40.000 de români), a pus Ungaria ”pe butuci” prin provocarea intervenției militare mixte austro-ruse!

Cum era însă de așteptat, maghiarii din Transilvania au fost și ei de acord, sub conducerea guvernatorului Teleki, cu anexarea Transilvaniei la Ungaria (prin Dieta de la Cluj, din mai 1848) și așa s-a ajuns ca, în Transilvania, să înceapă o „furtună a patimilor” (acad. I. Lupaș), mai exact o represiune foarte dură a maghiarilor și a secuilor împotriva românilor. Guvernatorul Transilvaniei a dispus constituirea unor „gărzi naționale” maghiare care au impus un regim de teroare împotriva românilor, dublat de faptul că, din primăvara lui 1849, armata ungară condusă de generalul Bem (mâna lui dreaptă era poetul național al ungurilor, Petòfi Șandor) a cucerit o mare parte din Transilvania, nu însă și Munții Apuseni (unde erau cantonați românii conduși de Avram Iancu), cu prețul măcelăririi a mii de români prin înființarea ”tribunalelor de sânge”!

Până să se ajungă însă la acel moment, Biserica Ortodoxă (Orientală) a fost – și de această dată – „cel mai puternic zid apărător al naționalității române” (conform lui G. Barițiu, Foaie pentru minte, inimă și literatură, nr. 9-11, 1842), căci la loc de cinste aveau să se găsească atât vrednicul de pomenire mitropolit ortodox Andrei Șaguna (diplomatul revoluției, prezidentul primei adunări de la Blaj etc), cât și circa 2000 de preoți ortodocși înrolați în armata revoluționară condusă cu mare curaj de Avram Iancu, unul dintre botezații ortodocși ai bisericii din Vidra. În „replică”, episcopul greco-catolic Lemeny a pus piedici clerului său în a participa la întrunirile publice, dar unele personalități din ”turma” sa nu l-au ascultat și, participând la cele 3 adunări de la Blaj din 1848, și-au manifestat dorința de a se uni cu Țara românilor (nu cu a ungurilor), de a se desființa iobăgia și de a se organiza într-o tabără militară de rezistență împotriva agresiunii autorităților maghiare ale Transilvaniei și Ungariei. În lupta românilor cu maghiarii sprijiniți de aproximativ 21.000 de soldați unguri, oprită în cele din urmă de intervenția militară austro-rusă din perioada decembrie 1848-august 1849, au fost distruse în jur de 200 de biserici ortodoxe (acad.I.A. Pop), iar despre atrocitățile contra românilor (Istoria secuilor de azi vorbește doar de atrocitățile antimaghiare!) avem un raport scris char de eroul nostru național, Avram Iancu: „n-a fost de ajuns că (ungurii – n.a.) au omorât fără milă bătrâni, femei și prunci nevinovați, dar mai puneau și pe pruncii sugători lăsați cu viață la piepturile reci ale mamelor omorâte, pentru ca în modul acesta să-i omoare mai încet. Multe din aceste ființe nevinovate au mai fost aflate în viață după trei zile, cei mai mulți însă au suferit o moarte plină de torturi” (Raportul lui Avram Iancu, traducere românească, Sibiu, 1884, pg.45).

Este inadmisibil să se treacă cu vederea ca vreun român să nu știe nimic despre Avram Iancu, cel mai mare erou național al românilor din Transilvania, respins de a fi cinstit în circuitul public de actualul președinte sas Iohannis și de alogenii care ne conduc astăzi spre dezastru! Acest ”crăișor al munților”, având 24 de ani la revoluție, a fost rudă cu eroul Horea și a avut ca bunic un preot ortodox care a participat la răscoala lui Horea. Obișnuia să se îmbrace în portul popular românesc, deși era un intelectual cu studii de Drept, să se poarte printre oameni cu demnitate și, bineînțeles, să fie gata să își dea viața ca românii lui să nu mai fie tratați de alte etnii ca niște sclavi! A fost o pavăză în încercarea maghiarilor să pătrundă în Munții Apuseni, armata lui fiind atacată de unguri inclusiv pe când el fusese ademenit de Kossuth să încheie un armistițiu! Nu l-a interesat decât poporul românesc al Transivaniei, iar pentru el nimic! Nu a acceptat (în 1850) să fie decorat de împăratul austriac Francisc Iosef, spunându-i că el a luptat pentru drepturile românilor și nu pentru medalii! Nu a acceptat nici propunerea guvernatorului Transilvaniei să primească un post în administrația Vienei sau a Transilvaniei!

A murit sărac și pribeag, alături de românii lui! Nu s-a găsit la el decât un fluier de cireș și o jalbă pentru împărat! Iar când avea să fie înmormântat  lângă gorunul lui Horea de la Țebea (așa cum a vrut), cu funeralii naționale, au venit atâția români – răsfirați pe o coloană lungă de câțiva kilometri – încât s-a produs din nou spaimă printre maghiari! Sfânta slujbă, a înmormântării, a fost oficiată de 36 de preoți! A doua zi, doi moți au venit acasă la preotul ortodox de la Țebea și, după ce l-au întrebat cât a costat înmormântarea, au plătit ei cheltuielile și au plecat fără să spună nici un cuvânt! Căci pentru unii ca ei trăise Avram Iancu, pentru unii ca ei murise! Și unora ca aceștia le spusese: „Nu cu argumente filosofice și umanitare se combate tirania, ci cu lancea, ca Horea”.

Chiar dacă eroul Avram Iancu a plecat dintre noi (în 1872) abătut că a trăit să vadă și ziua când Transilvania avea să fie călcată de „cisma” ungurească (1867-1918), totuși lui îi datorăm stoparea temporară a maghiarizării Transilvaniei, anularea unirii Transilvaniei la Ungaria, restabilirea autonomiei limitate și admiterea existenței națiunii române (martie 1849), dreptul românilor să folosească propria limbă în administrație și independența Bisericii Ortodoxe Române (Seghedin, iulie 1849)…

 

                                                                                                                            Prof. Costel NEACŞU

 

Articolele anterioare:

TRANSILVANIA ÎN „COLIMATOR”! (IV)

TRANSILVANIA ÎN „COLIMATOR”! (III)

TRANSILVANIA ÎN „COLIMATOR”! (II)

TRANSILVANIA ÎN „COLIMATOR”! (I)

2 Comments

  1. Victor Grigor

    Oare ce confesiune aveau acei ierarhi care au fost recompensati financiar de catre autoritatile austriece pentru colaborarea lor la capturarea lui Horea? Episcopii Nichitici si Popovici si protopopul Adamovici erau uniti sau ortodocsi? Nu mai postati materiale atat de lipsite de seriozitate ca acesta semnat de acest domn Neacsu !

  2. Rena

    ”Cât despre mitropolitul ortodox Atanasie, chiar dacă a fost şantajat, ameninţat şi constrâns la Viena (în 1701) să semneze unirea cu catolicii (ca să nu fie condamnat la închisoare sau exilat), mai bine i-ar fi fost lui să îşi lege de gât o piatră şi să se arunce în mare…„ … ei, în mare! În Mures, că era mai aproape de Blaj! Dezbinarea românilor prin ruperea credinciosilor de la credinta lor mai avea un scop bine definit: îndepartarea de legaturile firesti cu fratii lor de peste munti, marea spaima a ”dragutului” de-mparat. Cel mai tare l-a spăriet pe măria sa Unirea de la 1859 a lui Cuza, întărirea statului românesc de dincolo de Carpati nu era un lucru bun pentru dinastia habsburgică (le si infrâna visul de a se întinde până la Marea Neagră, poarta de accederea spre Orient), ci un semnal de alarmă (Cuza incepuse să se intereseze de soarta românilor de peste munti).

    ”Mai era încă un motiv care îndemna curtea de la Viena să strângă la sânul său poporul unguresc si să nu ne prea încălzească pe noi. România iși afirma pe zi ce trecea mai mult puterea. Emigrantii unguri în epoca absolutismului pentru a fi sprijiniti in actiunea lor de o noua rascoala, intrasera in tratative cu Romania. In noul stat consolidat prin Cuza-Voda si sfetnicii sai, incepu opinia publica si conducatorii sai sa se intereseze de situatiunea celor din Ardeal si regatul ungar si sa se gandeasca adesea daca deocamdata nu la desrobirea totala, totusi la imbunatatirea situatiei lor. Tratativele dintre Kossuth cu emigrantii sai pedeoparte si Voda-Cuza pe de alta parte, accentuau clar acest punct. Conventia dintre emigranti si Bălășescu, făcută in numele lui Cuza-Voda la 1861, ne dovedeste ca domnul român in schimbul sprijinului, nu militar ci numai moral si binevoitor, pe care-l acorda el miscarii insurgente ce avea sa inceapa in Ardeal, cerea egala indreptatire a poporului romanesc din Ardeal si Tara ungureasca: totală libertate nationala si bisericeasca si in cazul unei invingeri a Austriei, reanexarea Bucovinei la patria mamă.
    Desi aceasta conventie n-a avut nici un rezultat practic, totusi pentru curtea dela Viena erau temeri ca planul ce se zăria, mai curand sau mai tarziu va deveni realitate: elementul românesc de sub stapanirea habsburgica, ajuns tot mai puternic, stapan pe sine insusi, intr-o buna zi, cu ajutorul aceluia de sub Cuza-Voda si apoi Carol I, va inlatura domnia habsburgica si se va uni cu Romania. Austria intelege deci, ca pentru pararea acestui pericol care astfel ameninta nu numai sa-i rapeasca o parte din stapanire, dar sa o indeparteze si mai mult de planurile sale asupra Orientului, mai bine face daca intareste, cat se poate de mult, elementul unguresc si sdrobindu-ne pe noi, il sprijina pe acesta sa ajunga adevarat stapan al Ardealului, al acestui furt natural inexpugnabil.”
    (”Habsburgii, ungurii si românii” – Ion Rusu Abrudeanu si Vssile Stoica – ed. Vicovia 2014)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*