Atitudini

TRANSILVANIA ÎN „COLIMATOR”! (XVII)

  Atenţie, români! Duşmanii Centenarului Marii Uniri nu dorm! TRANSILVANIA ÎN „COLIMATOR”! (XVII)               […]

 

Atenţie, români! Duşmanii Centenarului Marii Uniri nu dorm!

TRANSILVANIA ÎN „COLIMATOR”! (XVII)

                                          Biserica Ortodoxă Transilvană și Marea Unire

Ne-am prezentat aici (la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, în 1918 – n.a.) cu scopul și dorința ca, precum antecesorii noștri, vrednici de pomenire episcopi de pe vremuri, au suspinat împreună cu clerul și poporul credincios sub povara sistemului de împilare a tot ce a fost românesc, acum tot împreună cu clerul și poporul nostru să prăznuim bucuria zilei în care ne-a răsărit și nouă soarele dreptății, care ne este chezășia unei vieți viitoare ca națiune română liberă și unică îndreptățită a dispune de soarta sa prezentă și viitoare (…) Simțesc că astăzi prin glasul nostru unanim vom deschide larg și pentru totdeauna porțile Carpaților, ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viță românească(episcop Elie Miron Cristea, viitor Patriarh).

Ne-a învrednicit Bunul Dumnezeu să fim martorii celui mai înălțător moment din istoria noastră, după atâtea secole de amare chinuri îndurate de poporul român, de la străini, când putem să retrăim, cu ochii minții și ai inimii, faptul că acum 100 de ani, în anul providențial 1918, Mâna Domnului ne-a binecuvântat, împlinind voința înaintașilor care au conlucrat cu harul divin, dându-ne posibilitatea să trăim marea bucurie de a ne vedea în linii mari neamul reîntregit, în puternicul stat România Mare, să ajungem în sfârșit la unitatea națională, așa cum este inscripționat pe Arcul de Triumf din București, „după secole de suferință creștinește îndurate”. Nu a fost și nu trebuie să înțelegem acest act istoric doar ca pe o simplă unitate de teritorii, ci ca pe o izbândă uriașă a românilor de a se manifesta ca români, de a se elibera de sub lanțurile robiei, puse pe grumajii noștri de cei care au vrut să ne deznaționalizeze cu totul, să ne fure limba și credința, să ne deromânizeze (este vorba despre imperiile austro-ungar și țarist).

Desigur, vrednici de pomenire sunt acele caractere de neuitat ale creștinilor care, punând interesul național deasupra celor personale (gata fiind să-și dea și viața pentru reîntregirea și renașterea națională), au ieșit cu bărbăție în prima linie și, făcând „scut” în fața poporului și reprezentând întocmai voința unanimă, în numele „Maicii Neamului” (cum numea Eminescu biserica noastră națională, ortodoxă) au adus o contribuție decisivă la unirea Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei cu regatul României. Astfel, recunoștința noastră se îndreaptă către acei destoinici fii ai neamului, Părinți și frați ortodocși, participanți ca vectori decisivi în mișcarea unionistă transilvană: episcopi (Elie Miron Cristea de la Caransebeș, Ioan I. Papp de la Arad, Dimitrie Radu de la Oradea), vicari (Roman Ciorogaru de la Oradea etc), secretari eparhiali (Cornel Corneanu, Aurelian Magieru etc), protopopi (Andrei Ghidiu din Caransebeș, Gheorghe Popovici de la Lugoj etc), preoți (Vasile Lucaciu etc), teologi (Petre Barbu etc), reprezentanți de instituții teologice (Nicolae Bălan etc), profesori (Silviu Dragomir etc), politicieni (Ion I.C.Brătianu, Ion Nistor, Take Ionescu, Nicolae Iorga, Vasile Goldiș, Nicolae Titulescu etc), ziariști (din organele de presă ale consistoriilor românești: „Telegraful român” de la Sibiu, „Biserica și Școala” de la Arad, „Foaia diecezană” de la Caransebeș etc), mireni (purtau pancarte pe care scria „Trăiască România”, „Vrem Unirea”, „Unirea cu Țara Românească” etc)…

Și acum, stimați cititori, vă voi prezenta pe scurt cum Biserica Ortodoxă Transilvană, fiind autonomă față de Stat și de Imperiul austro-ungar, a fost alături, în a pregăti marea Unire încă din toamna anului 1918, de unioniștii din Partidul Național Român! Primul „mare pas” l-a făcut fruntașul unionist Teodor Mihali, cel care, la 8 oct. 1918, i-a trimis episcopului de Caransebeș, Elie Miron Cristea (viitor Patriarh), o notificare prin care se menționa că este invitat la un „sfat intim”, pe data de 12 oct., la Oradea, acolo unde, preciza, „se va hotărî soarta viitoare a neamului românesc”, evitându-se „a întreprinde ceva ce ar fi în detrimentul națiunii noastre”. Înaltul nostru ierarh a dat curs invitației și a fost prezent la Oradea, la 12 oct., unde s-a adoptat extrem de importanta Moțiune prin care românii nu mai recunoșteau Parlamentul și Guvernul imperial. În consecință, Parlamentul de la Budapesta a luat act de această decizie istorică. Tot acest ierarh a fost primul care a răspuns (la 1 nov.), invocând dreptul fiecărui popor de a dispune liber de soarta sa și „interesele de viață ale neamului românesc”, la notificarea făcută la 30 oct. de Ioan I. Papp, episcopul Aradului, ca episcopii români ortodocși să își prezinte atitudinea față de Consiliul Național Român Central cu sediul la Arad. Bineînțeles că, la 21 nov., printr-o adresă semnată de toți episcopii ortodocși, CNRC era recunoscut ca for conducător al luptei de eliberare națională și îl asigura de aportul „din toate puterile la întruparea aspirațiilor noastre naționale”. Atitudinea s-a concretizat când un reprezentant de marcă al Bisericii, profesorul Nicolae Bălan de la Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu, viitorul mitropolit al Transilvaniei între 1920-1955, a făcut parte (în noiembrie) dintr-o Comisie trimisă de Consiliile Naționale din Sibiu și Arad pentru a lua legătura cu conducătorii politici din regatul României. Așa se face că, la 14 nov., renumitul profesor ortodox va ajunge la Iași, unde erau refugiați membrii Guvernului României, informându-i pe aceștia de situația din Transilvania și contactându-i pe reprezentanții din Franța, Anglia și S.U.A. În urma acestor discuții de aici, profesorul Bălan i-a trimis o scrisoare lui Vasile Goldiș prin care recomanda să se convoace o Adunare Națională, de preferință la Alba Iulia, unde să se „proclame alipirea necondiționată”. Ca urmare, CNRC a luat act și, la 20 noiembrie, a hotărât convocarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, în ziua de 1 Decembrie. Evident, Biserica Ortodoxă Transilvană și-a trimis reprezentanții la cel mai înalt nivel, pe care i-am menționat deja, dând astfel „suflu” celor peste 100.000 de oameni prezenți aici (în marea majoritate, ortodocși). Această mare întrunire publică a avut loc pe Câmpul lui Horea, pe actualul platou din fața Catedralei Ortodoxe din Alba-Iulia, unde au fost trași pe roată, pentru că s-au împotrivit asupririi nobilimii maghiare, Horea, Cloșca și Crișan (din păcate, au trebuit să treacă 233 de ani ca acestor eroi să li se construiască, aici, un monument!).

Atunci, la 1 Decembrie 1918, manifestarea a început cu Sfânta Liturghie și apoi cu slujba de Te Deum. Oficierea acesteia a fost asigurată de vrednicii de pomenire episcopi Ioan Papp de la Arad (viitorul locțiitor de mitropolit al Transilvaniei) și de Elie Miron Cristea de la Caransebeș. La încheiere, episcopul Ioan s-a închinat icoanei Mântuitorului spunând „Cel ce a înviat din morți și a înviat astăzi și neamul românesc, Hristos, Adevăratul Dumnezeu”, iar episcopul Miron a rostit „Rugăciunea pentru dezrobirea neamului românesc”. Apoi, s-a intonat Imnul „Deșteaptă-te române! și cei doi ierarhi au adresat poporului cuvinte de învățătură. Din nefericire, așa cum aveau să facă și când s-a oficiat Liturghia de la încoronarea regelui Ferdinand I „Întregitorul” la Catedrala Ortodoxă din Alba-Iulia, clericii greco-catolici au refuzat să participe la Dumnezeiasca Liturghie, desfășurându-se religios în locație diferită!

Într-un entuziasm de nedescris, când în toate bisericile ortodoxe din Transilvania au bătut clopotele, s-a constituit Biroul Adunării Naționale format din 3 președinți (2 dintre ei erau episcopi ortodocși Ioan I. Papp de la Arad și Dimitrie Radu de la Oradea). Apoi, Principalul Raport a fost prezentat de ortodoxul Vasile Goldiș, cel care, ulterior, a citit istorica Declarație de Unire a Transilvaniei cu România. Și, astfel, lucrările Marii Adunări Naționale vor lua sfârșit cu un discurs emoționant, aparținând episcopului Ioan I. Papp de la Arad, după care, în 2 Decembrie, s-a alcătuit Marele Sfat Național (din 212 membri) condus de viitorul Patriarh Elie Miron Cristea și având în structura sa numeroși ortodocși: episcopi, protopopi, preoți, profesori de Teologie etc. S-a mai ales și un for executiv, intitulat Consiliul Dirigent (cu sediul la Sibiu), din care făcea parte și preotul patriot ortodox Vasile Lucaciu. În consecință, după ce marii noștri naționaliști s-au organizat instituțional, o delegație a Marelui Sfat Național s-a deplasat la București, în frunte cu episcopul Elie Miron Cristea, pentru a-i înmâna regelui Ferdinand I Actul de Unire a Transilvaniei cu România. Iar peste câteva zile, la 24 decembrie, regele a rezonat cu dorința românilor și a promulgat Decretul care viza unirea Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei cu regatul României.

În ideea că a fi român înseamnă a fi ortodox (cum spunea filosoful Nae Ionescu), poporul nostru s-a rezemat mereu pe Biserică și aceasta, reprezentându-i interesele, a spus întotdeauna PREZENT la marile evenimente din Istoria noastră.

Poate că unii dintre noi cred că lucrurile s-au „limpezit”, după cei 100 de ani de Unire, dar ni se cuvine, mai mult ca oricând, să luăm aminte la „norii negri” care stau să ne amenințe, din interiorul și exteriorul țării, să își reamintească bărbații de Stat de vorbele marelui nostru revoluționar Bălcescu („unitatea națională a fost visarea iubită a voievozilor noștri cei viteji, a tuturor bărbaților noștri cei mari”), iar poporul român, pregătindu-se (în straie populare și cu însemne tricolore la piept) să aniverseze solemn Ziua de 1 Decembrie, adică „ziua bucuriei românești” (cum o numea mitropolitul Antonie Plămădeală), să își graveze adânc în inimi, din generație în generație, sensul profund a ceea ce spunea la 4 mai 1915, într-un discurs la Ploiești, marele nostru om de Stat și patriot Nicolae Titulescu: „Din împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă și mare. România nu poate fi întreagă fără Ardeal. România nu poate fi mare fără jertfă. Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul. Ardealul e românismul în restriște, e întărirea care îndepărtează vrajmașul… Ne trebuie Ardealul! Nu putem trăi fără el! Vom ști să-l luăm și mai ales să-l merităm”.

În încheiere, îndoindu-ne genunchii inimilor, cu toții să Îi mulțumim Bunului Dumnezeu pentru toate, în Biserica Sa Drept – Slăvitoare (ortodoxă), să îL rugăm să ne întărească brațele pentru a putea să le lăsăm urmașilor noștri darul acesta divin al Reîntregirii, consființit în 1918 și stropit cu sânge de Eroi și Martiri, ca fiind un simbol al Demnității noastre naționale, spre slava Preasfintei Treimi și desăvârșirea întru legătura bucuriei, a sfintei iubiri veșnice, a frățietății Românilor de pretutindeni.

Prof. Costel NEACȘU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*