Istorie

Tratatul secret cu Austro-Ungaria și Germania, din octombrie 1883, semnat după eliminarea lui Mihai Eminescu în 28 iunie același an

  Tratatul secret din 18/30 octombrie 1883 dintre România, Austro-Ungaria și Germania, susținut de regele german Carol I și premierul […]

 

Tratatul secret din 18/30 octombrie 1883 dintre România, Austro-Ungaria și Germania, susținut de regele german Carol I și premierul mason trădător, liberalul germanofil Ion C. Brătianu

Primii cinci ani de independență au constituit pentru România din punctul de vedere al politicii externe o experiență dură. În acest context s-a impus necesitatea unei alianțe suficient de puternice pentru a putea face față presiunilor din exterior. Sud-estul Europei făcuse pași în acest sens. Bulgaria se aliase în condiții dezavantajoase cu Rusia, țarul rezervându-și importante drepturi în organizarea statului slav. Este de menționat că bulgarii nu deveniseră independenți față de Imperiul Otoman, ci abia în 1908 vor face acest pas. Serbia încheiase în 1881 un tratat inegal cu Austro-Ungaria.

                                    Europa la 1883

În mod tradițional românii priveau spre Franța. Mulți oameni importanți studiaseră acolo și aveau numeroase contacte la Paris. Franța era însă izolată diplomatic de Germania, mai ales după războiul din 1870-1871. Marea Britanie își manifestase dezinteresul față de zona Balcanilor.

Hartă Austro-Ungaria. Culoare închisă teritorii austriece, culoare deschisă cele maghiare. Click pe imagine pentru mărire!

Dificile erau și relațiile cu Austro-Ungaria. După 1867 în Transilvania s-a trecut la o deznaționalizare forțată. O alianță cu un stat ce oprima câteva milioane de români era de negândit. Românii nu aveau o simpatie deosebită față de nou-creatul Imperiu German. Acesta era însă principala forță militară a Europei. O apropiere de Germania însemna totuși și o strângere a relațiilor cu Austro-Ungaria. Pentru Germania era important ca Monarhia Dualistă si aibă asigurat frontul sudic.

Inițiativa apropierii României de Puterile Centrale a plecat de la Berlin, găsind un ecou favorabil la Viena, înainte de a-l avea la București. Carol I și primul-minstru Ion C. Brătianu au acționat astfel în sensul apropierii de capitalele germane. Puțini oameni politici, printre care o parte din conservatori în frunte cu P. P. Carp și T. Maiorescu, susțineau ideea apropierii de blocul german. În iulie 1883, primul ministru s-a dus în concediu la băile Franzenbad, prilej cu care s-a întâlnit cu Bismarck. Regele Carol I a fost invitat la Berlin ca naș la botezul prințului Wilhelm (viitorul împărat Wilhelm al II-lea). La 18 august, regele, însoțit de Ion C. Brătianu, s-a întâlnit cu împăratul Wilhelm I la Potsdam, exprimându-și dorința ca România să încheie o alianță cu Germania.

Împăratul Wilhelm I al Germaniei și regele Carol I al României.

Regele a fost sfătuit să discute și cu Franz Joseph, împăratul Austro-Ungariei, astfel încât delegația română s-a deplasat la Viena. Pe 25 august, cei doi conducători de state, au convenit că o alianță era utilă.

Regel Carol I, regina Elisabeta a României și Franz Joseph I împăratul Austro-Ungariei, Ferdinand , ducele Alfred, regina Maria. Foto Franz Mandy, fotograful Casei Regale a României. Sursa: revista „Justițiarul” via https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Franz_Mandy_-_Carol_I,_Regina_Elisabeta,_Franz_Josef.jpg

Regele Carol I al României, împăratul Austriei Franz Joseph I, principele Ferdinand al României, regina Elisabeta a României, la Palatul Cotroceni, în 1896. Click pe fotografii pentru mărire!

La sfârșitul lui august și începutul lui septembrie 1883, Ion C. Brătianu a avut întâlniri cu ministrul de externe Gustav von Kalnoky și Bismarck, convenind asupra textului de bază al tratatului, care a fost mai apoi negociat în detaliu. La 13 octombrie a fost definitivat.

Pe 18/30 octombrie, miniștrii de externe D. A. Sturdza și Kalnoky au semnat la Viena, în numele împăratului Franz Joseph și al regelui Carol I, tratatul secret prin care România și Austro-Ungaria se angajau să-și vină în ajutor în cazul unui atac neprovocat. Actul cuprindea un preambul și șapte articole. După ce se menționa caracterul defensiv al alianței, cele două părți contractante își promiteau pace și prietenie, că se vor abține de la încheierea unor alianțe sau angajamente îndreptate împotriva uneia din ele și că își vor acorda sprijin reciproc „în limita intereselor lor”. Articolul 2 stipula obligația pentru Austro-Ungaria de a acorda ajutor României în cazul în care ar fi fost atacată iar Monarhia Dualistă obținea și ea un sprijin în cazul în care ar fi fost atacată de unul din „statele limitrofe României”, adică Serbia și mai ales Rusia

. Problemele militare urmau a fi reglementate de o convenție specială. În caz de război, părțile contractante se angajau să nu negocieze și să nu încheie pace separată. Durata tratatului era stabilită la 5 ani, începând din momentul ratificării, iar dacă nu era denunțat sau una din părți nu cerea revizuirea cu un an înainte, el se prelungea automat cu încă trei ani. Părțile își promiteau secretul asupra tratatului. Germania a aderat la tratat tot pe 18/30 octombrie.

Interpelat în Parlament cu privire la rezultatul călătoriei în străinătate, Ion C. Brătianu a răspuns evaziv că doar a urmărit apropierea de Germania și că nu s-a semnat vreun tratat. Actul va ieși la iveală abia în 1914.

Surse:

Gheorghe Nicolae Cazan, Șerban Rădulescu-Zoner, România și Tripla Alianță : 1878-1914 , editura Științifică si Enciclopedică, București, 1979

Istoria românilor, vol VII, tom II, editura Enciclopedică, București, 2003

Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi, Carol I, editura Enciclopedică, București, 2010

Preluare parțială de pe site-ul ISTORIE PE SCURT

Anihilarea, în același blestemat an 1883, a marelui naționalist Mihai Eminescu fiindcă se opunea pactului cu Austro-Ugaria

Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti”. Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor.

Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate în afara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.

                            „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executată întocmai de cei din ţară pe 28 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani.

Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie Nae Georgescu.

„În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. «Directiva de sus» s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.

Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu.

Este închis ziarul „L’Independance Roumaine” şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară . La fel şi Zamfir C. Arbore. Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la „L’Independance Roumaine”, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica plini de zel în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu.

                          De ce era atât de incomod Eminescu?

Privită în acest context, nebunia lui Eminescu, ca şi detaliile internării sale, capătă o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţă, ci de executarea comenzii trasate de la Viena: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena, unde Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, „Doina”.

Judecând după măsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu niciun chip să renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Jună, Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi Slavici. Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atât de poliţia şi serviciile secrete româneşti, cât şi de cele austro-ungare. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se număra şi Ocăşanu de la Societatea Carpaţii.

La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [n.n după toate probabilităţile sursa era chiar Titu Maiorescu]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la „Timpul”, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.” Această notă a dus în final la desfiinţarea Societăţii Carpaţi.

Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, „Timpul”, pe care îl transformase în cotidian naţional.

În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi grasele comisioane pe care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoaşterii Independenţei. În 1880 declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi citise acolo în faţa mulţumii poezia manifest Doina.

Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârşit, chiar în dimineaţa zilei în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli.

 Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu încă de la primele ore ale dimineţii

Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: În dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi lovit de nebunie ar fi început să se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu.

Maiorescu ia o măsură de excepţie – în loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun”, se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele Societăţii Carpaţi, la spitalul doctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu. A doua ciudăţenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc.

Întors acasă, se pomeneşte însă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre incidentul de dimineaţă cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut într-adevăr loc). Îl trimite însă la sediul Societăţii Carpaţi, unde Poliţia făcea percheziţie, pentru a se întâlni chipurile cu Simţion, complicele său la internare.

„Numai, de s-ar face asta fără greutate” scrie Maiorescu în jurnalul său în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce ştia că va face a doua zi. Nu se va face însă „fără greutate”, aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci Eminescu îşi schimbă traseul. Nu se duce la Societatea Carpaţii, unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la Capşa. La acea vreme Capşa nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei SUA şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiţi să îşi schimbe planul.

                                                       (Fragment din articolul Mihai Eminescu, ucis la comandă )

 

Moartea civilă a lui Eminescu – arestarea și eliminarea din 28 iunie 1883

În discuţia legată de arestarea lui Eminescu și eliminarea lui de la ziarul „Timpul“ și din spațiul civil și politic intră şi evenimentele acestui torid 28 iunie 1883

Lucrurile sunt foarte complicate şi necesită explicaţii de amănunt – pe care le-am oferit în cărţile mele. Geopolitic, în această zi Regatul României schimbă orientarea politică, economică etc. tradiţională – dinspre Franţa şi Anglia către Puterile Centrale. Este vorba de intrarea noastră în alianţa secretă cu Germania, Austro-Ungaria şi Italia.

După primele mele cărţi, prin anii ’90 ai secolului trecut, Alexandru Paleologu a vorbit în mod special despre ziua de 28 iunie 1883, numind-o momentul schimbării axei de interes geopolitic al României.

După aceea, Alexandru George acordă, de asemenea, o importanţă deosebită acestei zile din istoria noastră modernă. Desigur, niciunul nu face legătura cu Eminescu… Chiar şi săraca noastră istoriografie dedicată momentului, după 1994, aminteşte această zi ca pe una extrem de importantă – fără a face, desigur, nici ea – ea, mai ales! – racordarea la biografia unui… biet ziarist, în fond…

Practic, acest tratat de alianţă, foarte necesar pentru ţară, salvator la momentul respectiv, a însemnat reorientarea economiei noastre către Germania şi Austro-Ungaria – o schimbare de axă, aşadar – şi, în consecinţă, schimbarea spiritului public, devierea dinspre francofonia noastră funciară către germanofilie. De acum înainte se poate vorbi de „influenţele catalitice“ (Lucian Blaga) ale spiritului german asupra românismului şi românităţii (folosesc termenii cu sufixe categoriale obişnuite, fără conotaţii de alt fel). Asemenea lucruri se fac cu maximă atenţie şi concentrare – iar ceea ce numim astăzi „victime colaterale“ se trece sub tăcere în dobânda câştigului. Apropierea noastră de industria germană a însemnat progres, europenizare în galop. Când priveşti, însă, momentul impactului nu se poate să nu vezi rănile… responsabilităţii.

Ca evenimente între care se înseriază „boala gravă“ a lui Eminescu, sau „căderea lui bruscă“ după I. Creţu, trebuie să amintim mai ales expulzarea din ţară a lui Émile Galli, directorul ziarului francez din Bucureşti „L’Indépendence roumaine“. Era tot la 28 iunie 1883.

În aceeaşi zi s-a devastat sediul Societăţii „Carpaţii“ – al cărei membru marcant era şi Eminescu. Recent s-a descoperit că unul dintre directorii acestei societăţi, Gheorghe Ocăşanu, nimeni altul decât acela care a ajutat la arestarea lui Eminescu, era agent al poliţiei Austro-Ungariei. Această societate care lupta clandestin pentru unirea Ardealului cu ţara începuse a fi penetrată de agenţi străini – şi, practic, activitatea ei se poate reface astăzi după rapoartele secrete trimise la Viena şi găsite, în zilele noastre, în binevoitoarele arhive de acolo. Eminescu este foarte des citat în aceste rapoarte. Era, deci, tot 28 iunie 1883. Raporturile diplomatice ale Regatului României cu Puterile Centrale s-au înrăutăţit brusc după sărbătorile de la Iaşi din 6 iunie, când la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, în prezenţa lui Carol I, s-au rostit discursuri iredentiste (mai ales de către Petre Grădişteanu).

Spre 25-26 iunie 1883 vestea se lăţeşte bine de tot în Europa, graţie mai ales ziarului românesc de limbă franceză „L’Indépendence roumaine“, care era foarte răspândit pe continent, iar Austro-Ungaria va rupe relaţiile diplomatice cu România pentru 48 de ore, în timp ce Bismarck va telegrafia (în secret, desigur) că declară război Regatului României dacă nu se aduc reparaţii. Regele însuşi scrie scrisori teribil de adevărate către rude și prieteni, despre presa maghiară, mai ales cea din Budapesta, care cere imperativ ca România să fie cucerită urgent cu armele şi anexată la Austro-Ungaria. A fost un adevărat război de presă… dar şi de jurnalişti.

Iată, în acest sens, mărturii recente foarte importante ce vin să încoroneze relieful atât de accidentat al informaţiei. Este vorba chiar despre corespondenţa privată a Regelui Carol I, descifrată şi editată de dl Sorin Cristescu („Carol I – Corespondența privată 1878-1912“, Editura Tritonic, București). Avem, aşadar, scrisorile regelui din preajma lui 28 iunie 1883, către ilustrul său tată sau către alte persoane din familie, din care extragem câteva pasaje privitoare la presă: „Semnificaţia infamă care s-a dat cuvântărilor ţinute la festivităţile de la Iaşi şi comentariile despre prezenţa lui Brialmont arată cât de departe poate duce libertatea presei, fiind în stare să implice ţara într-un conflict primejdios cu vecinii. În ziarele româneşti şi austro-ungare domneşte la ora actuală o aşa de uriaşă iritare că ne-am putea teme de o explozie“; „Dacă tonul presei româneşti este extrem de regretabil, cel al ungurilor a ajuns la limita neruşinării, aceştia cer cu o nemaiauzită neruşinare pur şi simplu anexiunea /noastră/. În Germania, din nefericire, nu intră ziare scrise în limba maghiară, care aici sunt foarte răspândite, altminteri românii ar fi trataţi cu mai multă indulgenţă. Germanii iubesc banii româneşti, dar se năpustesc cu lovituri de bâtă asupra ţării“, afirmă Regele în scrisoarea din 28 iunie/10 iulie 1883 către Karl Anton de Hohenzollern, tatăl său.

Scrisoarea este trimisă de la Sinaia, unde regele se afla de două zile: suntem exact pe 28 iunie 1883, când Grigore Ventura vrea să-l ducă pe Mihai Eminescu la Palatul Cotroceni ca să-l… împuşte pe rege. Deplasările suveranului erau, desigur, publice; toată lumea, şi mai ales presa, ştia că el este în drum spre Germania. Ventura nu prea are cui spune că Eminescu îl căuta pe rege în Capitală. Se exclude așadar această falsă istorie. Acest izvor atât de limpede, regal cu adevărat, nu fusese scos la iveală. Iar acum, când îl avem, trebuie să facem racordarea acestor informaţii la domeniul eminescologiei.

Émile Galli trebuia expulzat, așadar, pentru că el relatase pe larg serbările de la Iaşi, iar ziarul său franțuzesc internaționalizase brusc chestiunea. Atâţia alţi ziarişti trebuiau neutralizaţi într-un fel sau altul. Chiar ziarul „Timpul“ din 29 iunie (numărul care conţine editorialul eminescian despre Libertatea presei) dă o ştire pe pagina întâi de acest fel: „Ni se spune că guvernul român ar avea de gând să mai expulzeze încă şi alţi străini, în urma cererilor unor puteri străine. – Dăm ştirea sub rezervă“.

Într-o zi atât de bulversată politic, Ioan Slavici pleacă din ţară, Maiorescu de asemenea (după-amiază, imediat ce a rezolvat cu internarea lui Eminescu la doctorul Şuţu) – şi, cum spune primul dintre ei: „Eminescu era vorba să plece la Botoşani“.

Acest „era vorba“ din amintirile atât de încâlcite ale lui Slavici înseamnă o vorbă vorbită anterior, o hotărâre sau decizie luată. Eminescu nu mai pleacă, însă, şi este prins sau se lasă prins în vârtejul evenimentelor din Bucureşti. Arestarea lui de către comisarul de poliţie Câţă Niculescu a însemnat eveniment public în toată regula, cu scandal şi tam-tam, iar înserierea între celelalte percheziţii, spargeri de sedii, expulzări etc. pune cel puţin sub semnul întrebării intenţia autorităţilor. În fond, care era problema de tulburare a ordinii publice, adică motivul arestării? – Că într-o baie poetul şedea închis de câteva ore. Cum poate fi tulburată ordinea publică într-o baie – şi încă în aşa fel încât să fie nevoie de furgonul poliţiei, al spitalului, de martori, prieteni etc.? Iar această arestare a fost premeditată – sub forma prezervării, desigur, a unei protecţii – de către prietenii lui Eminescu, aceia care de dimineaţă îi făcuseră rost de bilet de internare prin Titu Maiorescu.

Ştim, iată, ce cascadă de evenimente măreţe s-a dezlănţuit în ziua aceea, mai ştim că de acum înainte Eminescu – cu toate că se va însănătoşi după câteva luni – nu va mai fi persoană publică şi nimic din ce va face sau scrie nu va mai fi credibil public. Urmează pentru el moartea de dinainte de moarte – 6 ani de zile de moarte civilă.

                                                                                                          Nae GEORGESCU

Profesorul univ. dr. Nae Georgescu este autorul unei serii importante de lucrări despre viața, moartea și opera literară și politică a lui Mihai Eminescu – „Românul Absolut“. Cea mai recentă apariție publicistică a sa este „CUVINTE ȘI SEMNE. Hermeneutica punctuației în poezia antumă eminesciană“, Editura Academiei Române, 2019 (foto). Pentru importanta sa activitate științifică reputatul eminescolog merită cu prisosință un loc în Academia Română.

Sursa: România liberă15 ianuarie 2019

 

2 Comments

  1. Chestiunea evreiasca a ramas valabila si dupa asasinarea lui Mihai Eminescu.

  2. Fudulu Nineta

    Sent: Saturday, January 15, 2022, 09:46:47 PM GMT+2
    Subject: MESAJ CĂTRE MIHAI EMINESCU

    MIHAI EMINESCU, TE IUBIM!
    Ești de-a pururea în inimile noastre, Geniul și Martirul Neamului Românesc. Jertfa Ta ne-a ascutit și înnobilat sentimentul de iubire de Tară și al iertării vrășmașilor Ei…chiar și iertarea celor vicleni și perfizi care Te-au ucis, ceea ce ne apropie și mai mult de Dumnezeu.
    Fii pe pace, Eminescu, Dumnezeu iubește România, Dumnezeu îi iubește pe Români, pentru că ni Te-a dat!
    Cât despre stirpea ucigașilor Tăi, au primit exact ceea ce au meritat: se plâng încontinuu, pe la toate porțile lumii, că nu-i iubește NIMENI.
    Se chinuiesc zadarnic “mișeii și nebunii” să șteargă și amintirea Ta din memoria Românilor pentru că se tem mai mult acum de Tine, ca Apostol al Spiritului Culturii Neamului, precum de Domnul Isus Hristos după ce l-au răstignit.

    Ce-ți dorește Ție, Dulcea Românie, Țara Ta de Glorii, Țara Ta de Dor:
    Să strălucești veșnic Luceafăr Românesc pe bolta inimilor noastre precum pe bolta culturii mondiale!
    Cobori în jos, Luceafăr blând, alunecând pe-o rază,
    Coboară în Țară și luminează mintea celor care ne conduc!

    TE IUBIM MULT ȘI ÎȚI MULȚUMIM PENTRU TOT, EMINESCU!

    P.S. Știi, și-n zilele noastre își bat joc de limba română…dar, ce-i Românesc nu piere!
    …iar imperiul austro-ungar este praf și pulbere, acolo unde îi este locul …. în uitare!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.