Puncte de vedere

Trei zile de viață în spital

  După experiențele trăite cu părinții mei în spital, m-am rugat lui Dumnezeu să nu trebuiască să ajung să mă […]

 

După experiențele trăite cu părinții mei în spital, m-am rugat lui Dumnezeu să nu trebuiască să ajung să mă internez vreodată. Dacă aș fi fost pur și simplu bolnav, preferam să mă sting în patul meu. Dar situația a fost alta, eram perfect lucid, însă devenisem un olog inapt să își rezolve problemele. Eram nevoit să mă internez pentru multe analize, consulturi, examinări, etc.

Așa că marți dimineața, după ce îmi refăcusem bocceaua, am fost dus din nou la spital. Am primit o rezervă cu două paturi, în care însă am stat singur – dar rezerva nu avea acel balcon pe care speram să pot fuma! Saloanele, aveau balcon.

Am intrat în rezervă și m-am așezat pe fotoliu să mă odihnesc. A venit însă doctorița și m-a supus primului consult. A plecat, am început să desfac bocceaua, dar apar fetele care îmi iau tensiunea și îmi recoltează sînge. Vreau să mă schimb, dar nu apuc. Intră o infirmieră cu un scaun cu rotile și îmi spune că trebuie să mergem. Mă plimbă prin tot spitalul, mă coboară la parter, mă duce la EKG – intru, mă urc direct în pat fără să aștept nici un minut. Apoi, mă duce la CT – mă urc și acolo direct, fără să aștept un minut. A fost și un eșec, radiologia nu funcționa.

Mă întorc în rezervă, mă dezbrac, mă  lungesc în pat. La ora 18 (sau 19?) vine infirmierul din tura de noapte, îmi face o injecție în burtă, îmi dă niște pastile și începe să îmi povestească că el nu a fumat niciodată și face zilnic pe jos cel puțin 10 km. Apoi a venit cina, după care am fost liber să citesc.

A doua zi, la 6 dimineața, infirmierul revine, îmi face o nouă injecție, îmi dă noi pastile, îmi pune perfuzii. La ora 6,30 vine femeia de servici să golească coșul de gunoi din baie.  La ora 8 vin fetele de la laborator să îmi recolteze din nou sînge. Apoi vine micul dejun, vine doctorița – eu, cu viața mea liniștită de stat în pat și scris, eram deja năucit. Deigur, apare o infirmieră cu scaunul cu rotile și mă duce la testul Doppler – evident, am intrat direct, fără să aștept nici un minut. Aici, hopa! Doctorița îmi spune la un moment dat „Vedeți, vedeți, asta este din cauza fumatului!”. Eu nu vedeam nimic, eram într-o poziție incomodă și nu aveam nici ochelarii, zăream vag o reprezentare grafică cu trei dreptunghiui supraetajate de culoare galbenă, care mie nu imi spuneau nimic, nici măcar că sînt fumător.

Apoi, după amiaza, am mers la electromiogramă, unde ca de obicei am intrat direct și am avut surpriza să o aud pe doctorița de resort spunînd doctoriței mele (prezentă) ceva de genul: „Ce au dragă toți de s-au pus pe capul d-lui Ionescu să se lase de fumat?

Viața a continuat în același fel, injecții în burtă, pastile, luat tensiunea, recoltat singe.

Joi dimineață, după ce am fost dus la EEG (mai este nevoie să spun că fără să aștept?), la întoarcerea în salon, găsesc un „musafir”, era Viorel Mărginean, care se pare că se confrunta cu aceleași probleme ca și mine. A fost dus la RMN, a primit niște pastille, și a plecat dansînd – nu este nici o figură de stil, dansa unduindu-și șoldurile ca să arate că nu mai are nimic.

În timp ce Viorel Mărginean era la RMN, intră în rezervă în tînăr medic necunoscut care căuta pe o hîrtie numele pacientului. I-am spus că probabil caută vedeta zilei, pe Viorel Mărginean – dar nu, mă căuta pe mine. Fusese solicitat să îmi facă un consult pulmonar.

Apoi, am fost dus la echocardiografie. Doctorița, în timp ce dicta asistentei datele care apăreau pe ecran, îmi spune că ar trebui să mă las de fumat. De unde știa că fumez? Nu mai fumasem de 51 de ore, deci sigur nu aveam cum să miros a țigară. La sfîrșit, am întrebat-o dacă a găsit ceva rău, mi-a răspuns că nu. Am întrebat-o de ce să mă las de fumat, nu mi-a răspuns. Îi sînt însă și ei recunoscător pentru toate.

Ziua de consult s-a terminat la spirometrie. Aici, am făcut o greșeală pentru care îmi pare rău. Asistenta care mă condusese a plecat pe etaj să rezolve alte probleme. Eu, cînd am terminat testul, i-am spus doctorului că de a doua zi nu mai am scaun cu rotile așa că trebuie să mă reobișnuiesc cu mersul pe jos, și am plecat să cobor pe jos două etale (foarte înalte). Doctorul a plecat, așa că asistenta, neștiind ce este cu mine, a intrat în panică. S-a liniștit cînd m-a găsit în rezervă, mi-a spus că dacă eu aș fi căzut pe scări, ar fi fost vina ei. Nu puteam să cad, aveam bastonul și mă țineam și de balustradă.

Totul a fost perfect organizat, „punct ochit, punct lovit” – nu am pierdut de loc timpul.

Prietenul Constantin Calancea, care în ultimul timp a avut prea des probleme cu spitalul, mi-a spus că pentru analizele și examinările pe care eu le-am făcut în trei zile, lui i-ar fi trebuit șase luni!

                                                            *

După ce am coborît de la spirometrie, a venit să mă viziteze un prieten, fost fumător. Cînd mă întîlneam cu el să bem o bere la locul meu favorit, sub vișini, îmi cerea cîte o țigară. Acum nu mai cere, are permanent. Mi-am luat inima în dinți și am coborît împreună jos, în fața spitalului, unde după o pauză de 53 de ore, am „sudat” în 10 minute cite două țigări.

Această experiență m-a făcut să văd sistemul medical românesc într-o altă lumină, o lumină absolut pozitivă. Le mulțumesc și le sînt recunoscător tuturor celor care m-au ajutat, de menționat fiind faptul că medicii au refuzat să primească bani.

Ar trebui să fac nominalizări, dar nu cred că este în interesul lor.

Cînd un prieten m-a ajutat să aduc acasă prima ediție din „Codul lui Lucifer”, i-am dat un exemplar cu o dedicație care se termina cam așa: „Declar în fața organelor abilitate că prietenul meu mi-a adus cărțile acasă fără știe ce se află în acele pachete sigiliate.” – o glumă, acoperitoare.

La ediția a doua, am scris pe ultima copertă „Mulțumesc tuturor celor care, sub o formă sau alta, m-au ajutat la apariția acestei cărți. Pentru binele lor, prefer ca numele acestora să le păstrez doar pentru mine.

Și în acest caz, prefer să păstrez pentru mine numele celor cărora le păstrez recunoștință.

                                                            *

Ajuns acasă, citind cele trei pagini ale biletului de externare, am constatat că numărul de telefon trecut acolo nu este al meu, ci al prietenului care m-a ajutat (din plin!) cu internarea. Și atunci am înțeles ce nu înțelegeam! Poate că el a propus să nu am balcon pentru a fuma, dar sigur el a cerut „prigonirea” mea ca fumător, cu acele campanii pe care nu le înțelegeam. Știu că îmi vrea binele, îi mulțumesc pentru asta, dar cînd trăiești o viață ca un leu, vrei tot așa să mori.

                                                                                                          Dan Cristian IONESCU

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*