Observator

Ultima întîlnire patriotică de la mănăstirea Comana (III)

  Înainte de a începe festivitățile, m-am dus la mausoleu. Aici, crucea înjghebată de Vasile Șoimaru din două crăci uscate, […]

 

Înainte de a începe festivitățile, m-am dus la mausoleu. Aici, crucea înjghebată de Vasile Șoimaru din două crăci uscate, prima cruce înfiptă în pămîntul pe care peste 150.000 de ostași români și-au dat viața, primise „casă” nouă: o vitrină verticală cu marginile din lemn, cu geamuri termopan și cu partea din spate căptușită cu scîndură.

În interior, pe o buturugă adusă din Fagăraș, se odihnește crucea. Pe exterior se află fixată o foaie mare plastifiată cu povestea crucii, așa cum a relatat-o Vasile Șoimaru. Inițiativa a aparținut unui prieten, unul dintre luptătorii armatei invizibile, unul dintre patrioții care nu simt nevoia să le fie cunoscut numele și la propunerea căruia fratele Vasile a adus crucea la Comana..

În curtea mănăstirii Comana s-au întîlnit sîmbătă două grupuri. Unul, îmbrăcat în costume aromâne, formau grupul vocal „Boatsea Pindului” („Vocea Pindului”) condus de Vasile Anastase Topa. Celălalt, în costume populare românești și cu drapele tricolore, formau grupul vocal „Frăția Ortodoxă Mihai Viteazul” condus de Titi Comănescu. S-au întîlnit, s-au cunoscut, s-au aplaudat reciproc fiecare după recitalul celuilalt, s-au împrietenit. Corul aromân aprecia patrioții români, corul românesc îi aprecia pe aromâni.

Primii care au cîntat au fost aromânii și, în mod firesc, au început cu „Părinteasca Dimăndare”, imnul aromânilor de pretutindeni, compus pe versurile celui mai mare poet aromân, Constantin Belimace (versuri scrise în anul 1888), după care au urmat alte trei cîntece aromâne. Costumele și cîntecele lor, prea puțin cunoscute de români, au primit ropote de aplauze.

Locul le-a fost luat de corul românesc. Trebuie să spun mai multe despre acest grup. Este format din prahoveni patrioți care duminica, în costum popular și cu drapelul țării, se deplasează la diferite mănăstiri unde cîntă atît cîntece religioase cît și cîntece patriotice. Și nu numai cîntă, ci pun și mîna să spargă lemne sau să facă alte treburi gospodărești. Cînd pot, vin (cu toții sau doar cîțiva) și la alte astfel de manifestări, cum a fost de Înălțare și de Ziua Eroilor (tot la Comana), la Crucea de pe Caraiman, la Mănăstirea Plăviceni pentru comerorarea lui Mihai Viteazul. Au primit și ei aplauze pe măsură.

Ulterior, am aflat că veniseră și reprezentanți ai grupului „Dacii Liberi”. Nu îi cunoșteam, nu auzisem de ei, dar mi-a spus un prieten care îi mai întîlnise la evenimente de acest fel. Unde are loc o acțiune patriotică, vin și ei în costume populare și cu drapelele în mînă. Din păcate, nu pot să spun mai multe despre ei.

La un moment dat, ca în acea glumă stupidă „Ai cocoașă?” „Nu!” „Na cocoașă!”, se apropie de mine fratele Vasile Șoimaru. Era fericit că putuse să sărute și el icoana sărutată de Mareșal. Avea în mînă o carte pe care mi-o arată și mă întreabă „Ai cartea asta?” „Nu!” „Atunci ia-o!” Cartea era  „Gheorghe Rășcănescu EROU LA COTUL DONULUI Însemnări din război 1941-1944”. Nu auzisem de el, era unul dintre nenumărații eroi români necunoscuți care pentru eroismul lor, înainte de a intra în  panteonul virtual al nației, au trecut prin iadul concret al temnițelor bolșevice.

În program erau prevăzute și 10 minute pentru alocuțiuni din public. Din cauza faptului că programul a început cu întîrziere cît și din cauza prelungirii unor cuvîntări ori programe artistice, organizatorul a anunțat că spațiul alocuțiunilor se reduce la 4 minute (două alocuțiuni). Imediat după anunț, un ofițer s-a dus și a luat microfonul. În acest timp i-am spus organizatorului că vreau să iau și eu cuvîntul să explic un lucru. Organizatorul mi-a spus că el nu primește ordine decît de la dl. general! M-am uitat lung la el și am renunțat să mai vorbesc.

Iată ce vroiam să explic celor care poate că în sinea lor se întrebau ce caută acolo aromânii. Pe invitație erau medalioanele cu 13 mari personalități istorice de pe pămîntul nostru. În mijloc, în cel mai mare medalion, era portretul lui Mihai Viteazul, primul care a unit pentru foarte scurt timp cele trei Țări Române – Mihai Viteazul a fost aromân, mama sa, Teodora, era sora lui Iane Epirotul, banul Craiovei. Deasupra voievodului, se afla medalionul cu Mareșalul Ion Antonescu – de asemenea aromân. Inițiatorul acțiunilor noastre, dl. general Radu Theodoru, este aromân. Dacă unii și-au pus întrebarea de mai sus, acesta este răspunsul.

Programul de pe pajistea de lîngă troiță s-a încheiat cu „Hora Unirii” și cu cîntecul „Noi sîntem români”

                                                                  * * *

Cu pași relaxați, ne-am îndreptat spre spatele mănăstirii unde, pe malul  înalt al Neajlovului, erau mesele. Din păcate, fratele Vasile Șoimaru a fugit la mașină – trebuia să ajungă la Cîmpina, la nunta unei nepoate. Mi-a părut rău căci vroiam să îmi spună și mie dacă în Moldova mai exista vreun partid patriotic – din punctul meu de vedere, într-o țară în care sînt partide pro-Moscova și partide pro-UE, nu prea văd loc pentru patriotism. Au plecat și prahovenii, a plecat și Dan Radovici.

Împreună cu aromânii, am ocupat două mese. Ciolan cu fasole (la cazan, cum se știe că iese cel mai gustos) și murături. Ca de Ziua Armatei. Prietenul cu care venisem tocmai făcuse palinca și am fost inspirat să-i spun să pună în portbagaj un pet (plin). A prins bine.

La un moment dat, dl. Topa s-a ridicat și cu vocea sa (la aproape 82 de ani are, vorba prietenului cu palinca, o voce „de fanfară”) și a dat tonul. După ce s-au încălzit, s-au dus și l-au adus la masă pe dl. general. S-au așezat și soții Cârlan-Ungureanu, care se pregăteau să plece, dar au mai zăbovit – era prea plăcut! În cinstea d-lui general, aromânii au început cu „Treceți batalioane române Carpații!”, au continuat cu cîntece aromâne și au terminat cu „O, sole mio!” interpretat în aromână. Masa noastră ajunsese un magnet, se strîngeau de peste tot oamenii să filmeze, să înregistreze audio sau doar să asculte.

Ziua la Comana s-a terminat „en fanfare”.

                                                                * * *

Mă apropii de sfîrșitul articolului, dar acum pentru mine este momentul cel mai neplăcut, pe care nu mi l-aș fi dorit.

Am pomenit de organizator. Nu îi dau numele. Este un vechi prieten, vechi de 40 de ani. Un om cu excelente calități (evident, un organizator foarte bun, un mare patriot, un om cu inițiative pe care i le-am lăudat, înzestrat cu o energie și o putere de mincă așa cum eu nu mai am de mult). Dar are și un mare păcat, trufia. Nu este vorba de o trufie megalomanică, nu-și dorește să ajungă președintele țării sau măcar prim-ministru. Este vorba de o trufie care îl face să creadă că numai el știe pe toate și nu are ce să mai învețe, care îl face să respingă din start orice inițiativă care nu vine de la el, care îl face să nu-și recunoască greșelile. Nu colportez, sînt lucruri pe care i le-am scris cu mai mult timp în urmă într-un lung schimb nocturn de mail-uri.

A început să facă greșeli (este adevărat, doar cine nu muncește nu greșește) și, mai tînăr decît mine, probabil că a început și el să îmbătrînească.

Mi-a trimis programul. Avea greșeli de limba română, avea numele incomplete ale unor invitați (ar fi putut să mă întrebe pe mine cum îi cheamă) iar un punct începea într-un mod foarte neclar și interpretabil și se termina cu o greșeală de istorie (mică, dar greșeală). L-am corectat și i l-am trimis înapoi. Ca să nu se simtă jignit, nu i-am detaliat greșelile ci doar am scris că am corectat unele greșeli. Mi-a spus că în cîteva ore va da forma finală. Nu mi-a mai trimis nimic.

Cînd am primit prin poștă invitația și programul, am constatat că nu a ținut cont de nici una dintre corecturile mele. Atunci, în „Justițiarul” a apărut programul așa cum îl corectasem eu.

Știu că pentru organizarea evenimentului a muncit mult și din greu. Dar putea să fie scutit de anumite pierderi de timp. De pildă, cînd mă întreba, îi spuneam că x va veni, că y nu va fi în București, că z este plecat din țară. El îmi cerea numerele de telefon și adresele de mail ale lui x,y,z pentru a-i contacta personal. Probabil că el simțea nevoia să primească personal confirmarea. Eu însă interpretam altfel și anume că nu are încredere în mine. Dacă faci parte dintr-o echipă, nu poți face nimic dacă nu ai încredere în ceilalți.

La Comana, în trei rînduri a manifestat față de mine atitudini care îmi păreau de ostilitate. Am relatat una, pe celelalte nu le mai pomenesc, dar după ultima am exclamat cu voce tare că asta este sabotaj curat!

La sfîrșitul întîlnirii de la Comana, probabil că și-a dat seama că a sărit calul și a vrut să dreagă busuiocul (folosesc expresii populare!) mulțumindu-mi pentru efortul de a-i aduce pe aromâni. I-am explicat că nu a fost nici un efort, toate sarcinile care mi-au revenit le-am rezolvat din vîrful patului, prin telefoane și mail-uri (beneficiind, desigur, și de relațiile necesare, fără de care nu se poate). Dar de fapt și lucrul acesta, să rezolvi problemele din vîrful patului, este tot o calitate. Iată cum reușesc eu de unul singur, să îmi descopăr noi calități! (nu vă faceți griji, este o glumă).

Dl. general reușește să ne strîngă în jurul său, să ne unească. Organizatorul parcă încearcă să ne alunge. Întrucît citește „Justițiarul”, vreau să afle că nu sînt singurul din grup care simte asta – mai multe amănunte nu îi dau.

El știe foarte bine că sîntem doar o mînă de patrioți activi, oare nu înțelege că trebuie să fim uniți, să avem încredere unul într-altul, să lucrăm împreună?

Acest articol are, așa cum am anunțat, un titlu interpretabil în multe feluri. Am scris și despre cum pe cerul senin al Comanei vedeam strîngîndu-se nori negri. Nică măcar nu am descris toți acești nori negri pe care îi vedeam cu ochii minții.

Ne vom mai reîntîni la anul la Comana? Dacă vrea bunul Dumnezeu, da. Însă pentru asta va trebui ca bunul Dumnezeu să mă ajute și pe mine să ies din această iarnă cînd, pentru prima dată în viață, avînd nevoie mai mult decît oricînd de ajutor, nu mai am nici unul în afara Lui.

                                                                                                     Dan Cristian IONESCU

Mănăstirea Comana, întâlnirea anuală a celor cu România în suflet (II)

Mănăstirea Comana, întâlnirea anuală a celor cu România în suflet  

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*