Semnal

Uluitoarea poveste a unei sculpturi atribuita lui Brâncusi si periplul acesteia în America Latina

Constantin Brâncuşi

Constantin Brâncuşi este considerat cel mai mare sculptor român şi este, cu siguranţă, cel mai cunoscut la nivel planetar. A adus contribuţii covârşitoare, pe plan mondial, la înnoirea limbajului artistic prin abordarea avangardistă a viziunii tridimensionale în artele plastice. El este cel de-al cincilea copil al lui Nicolae şi Maria Brâncuşi, născut la data de 19 februarie 1876 în Hobiţa Gorjului. Sculpturile lui Brâncuşi au constat, la începutul carierei sale, mai ales în reprezentări clasice ale formei umane. În timp, a preferat să combine partea geometrică cu ceea spirituală în lucrările sale, eliberând sculptura de preponderenţa imitaţiei mecanice a naturii. A căutat absolutul de-a lungul timpului în lucrările sale, fapt dovedit prin însăşi opera „Coloana infinitului". ">

<p><strong><em>Motto: „Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă. Când  am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva mi-a dat peste  mâini".</em></strong></p>
<p align="right"><strong>Constantin Brâncuşi</strong></p>
<p>Constantin Brâncuşi este considerat cel mai mare sculptor român şi  este, cu siguranţă, cel mai cunoscut la nivel planetar. A adus  contribuţii covârşitoare, pe plan mondial, la înnoirea limbajului  artistic prin abordarea avangardistă a viziunii tridimensionale în  artele plastice. El este cel de-al cincilea copil al lui Nicolae şi  Maria Brâncuşi, născut la data de 19 februarie 1876 în Hobiţa Gorjului.  Sculpturile lui Brâncuşi au constat, la începutul carierei sale, mai  ales în reprezentări clasice ale formei umane. În timp, a preferat să  combine partea geometrică cu ceea spirituală în lucrările sale,  eliberând sculptura de preponderenţa imitaţiei mecanice a naturii. A  căutat absolutul de-a lungul timpului în lucrările sale, fapt dovedit  prin însăşi opera „Coloana infinitului".

O lucrare, necunoscută până acum, atribuită maestrului

Se pare că părintele sculpturii moderne şi-a lăsat profund amprenta existenţei sale înflăcărate pe sculpturi. Toate operele de artă realizate de Constantin Brâncuşi sunt enigmatice, fără îndoială, dar povestea uneia dintre sculpturi este extraordinară, plină de mister şi aventură. Lucrarea în cauză a fost vândută de sculptor, personal, prinţului Sturdza. Cel din urmă a oferit-o, în semn de recunoştinţă pentru că i-a salvat viaţa, unui vânător braconier al Ardealului, simplu soldat încartiruit la Chitila atunci când l-a cunoscut pe aristocrat. Soldatul primise într-o bună zi sarcina de a merge la prinţul Sturdza pentru a ajuta la diverse treburi gospodăreşti. Sturdza căuta în acel moment o bucătăreasă, iar soldatul i-a recomandat-o chiar pe viitoarea sa soţie. Astfel, relaţia dintre soldat şi prinţ a devenit una destul de apropiată, cu toată diferenţa socială. La încheierea războiului, sub presiune militară sovietică, regele Mihai I a fost nevoit să accepte un guvern în care ministerele cheie erau deţinute de comunişti. După abdicarea regelui Mihai şi prinţul Sturdza a trebuit să plece din ţară, deoarece risca să fie arestat de către regimul comunist proaspăt instalat la putere. El a fost ajutat de acel soldat ardelean, care l-a dus în pădurile din Transilvania pentru a se ascunde în aşteptarea unui moment prielnic pentru părăsirea ţării. După aproximativ patru luni, fostul soldat l-a ajutat să fugă în Occident prin intermediul unei echipe de vânători. Ca semn de recunoştinţă, prinţul i-a dăruit piesa a lui Brâncuşi şi 10 monede de aur, cunoscute sub numele de „cocoşei”. Actualul proprietar al sculpturii, fiul soldatului, nu a aflat de existenţa lucrării decât cu câteva zile înainte de decesul tatălui său. Pe patul de moarte, acesta i-a spus întregul istoric al operei de artă pe care urma să o moştenească. Piesa se afla în acel moment la Viena, depusă într-un seif al unei bănci din capitala Austriei. Lupta pentru  opera lui Brâncuşi a început când N.P., actualul proprietar, s-a hotărât să aducă piesa în ţară, în anul 1995. Moştenitorul lucrării dorea ca piesa să fie folosită drept gaj, în schimbul unor sume mari de bani necesari pentru achiziţionarea băilor Bazna. Cum nu se cunoştea valoarea piesei, deoarece nu fusese autentificată, posesorul a decis să meargă la Bucureşti pentru expertiză. Aici, atât expertul, un personaj dubios, care a făcut obiectul unor articole din presa bucureşteană, cât şi întreaga mafie a traficanţilor de artă, au încercat să profite de naivitatea ardeleanului. Expertul, care deţinea obiectul cu sarcina de a-l evalua, a intrat în unele datorii şi a fost nevoit să lase piesa ca garanţie, dar după un timp nereuşind să achite sumelor ce trebuiau restituite, a vândut, pur şi simplu, lucrarea. Aceasta a fost „varianta” prezentată de expert proprietarului, dar mai târziu, acelaşi expert a prezentat presei avide de senzaţional o altă poveste, cu totul denaturată, susţinând că el este adevăratul proprietar, iar pe N.P. numindu-l „un şef al ţiganilor de la Sibiu”, deşi omul nu are de loc trăsăturile specifice ţiganilor. Ceea ce citiţi dumneavoastră este primul material jurnalistic alcătuit din declaraţiile lui N.P., despre lucrarea care se presupune că aparţine lui Constantin Brâncuşi. Tot ceea ce a apărut în presă, ulterior reţinerii sculpturii de către autorităţile peruane, au fost doar speculaţii gazetăreşti, urmare a declaraţiilor membrilor mafiei operelor de artă, aflaţi în tabăra cealaltă.

N.P., după ce a aflat despre pierderea obiectului încredinţat pentru expertizare, a fost nevoit să parcurgă întreg lanţul mafiei traficanţilor de artă din Bucureşti pentru a ajunge, în cele din urmă, la cel care, cică, îl împrumutase pe expert. După o lungă perioadă de negocieri, proprietarul reuşeşte să-l convingă pe cămătar de faptul că opera respectivă îi aparţinea de multă vreme, iar expertul avea doar calitatea de angajat, dar nu şi-a primit piesa înapoi. În cele din urmă, vechiul posesor s-a întâlnit cu expertul, iar acesta şi-a exprimat „regretele” pentru neînţelegerea provocată şi l-a pus în contact cu câteva persoane „binevoitoare”, care să-l ajute la recuperarea de la cămătar. Acele persoane influente într-adevăr îl ajută să recupereze lucrarea, dar pretind de la proprietar ca piesa să fie vândută prin intermediul lor. Expertul dubios estimase valoarea sculpturii la 8 milioane de dolari, atribuind lucrării numele de „Narcis”. Totul era de fapt un plan bine pus la punct de aceşti intermediari, care aparent păreau bine intenţionaţi şi dornici să ajute la efectuarea tranzacţiei, în schimbul unui comision din preţul de vânzare. Însă, în spatele lor se aflau adevăraţii şacali ai operelor de artă din România.

 

Aventuri în Peru şi Costa Rica

S-a stabilit plecarea pentru Lima, în Peru, unde, chipurile, se afla „cumpărătorul”. A fost vizată această ţară fiindcă se ştia că autorităţile peruane sunt preocupate să nu iasă opere de artă din propria ţară, cel intrate de afară prezentând mai puţin interes pentru aceştia. Intermediarii erau hotărâţi să fure piesa, imediat după sosirea pe pământul Americii de Sud. Între aceşti aşa-zişi „binevoitori” se afla şi o ţigancă pe nume Magda, care se ocupa de trafic cu paşapoarte şi vize. Altul din bandă, M. C., lucrase la o ambasadă din America de Sud. În spatele acestui grup se afla expertul care a evaluat sculptura, un fost ofiţer de informaţii şi unul dintre diplomaţii României aflaţi la Lima în anul 1995. Toată tranzacţia nu ar fi trebuit să dureze mai mult de 3 zile. Drumul spre Peru avea ca să creeze o atmosferă de prietenie între proprietar şi bandă. Comportamentul companionilor, imediat după aterizarea pe aeroportul din Lima, l-a determinat pe P.N. să realizeze că este victima unei mascarada regizate de mafie, în încercarea de a-l deposeda de opera de artă. Totuşi, a acceptat să meargă la vila unde trebuia să se întâlnească cu presupuşii cumpărători. O casă elegantă, cu etaj şi piscină, încă în construcţie, ce aparţinea unei prietene a Magdei. A doua zi urma să se facă tranzacţia. Aceasta nu a mai avut loc, deoarece cumpărătorii au întârziat să apară. De teamă să nu-i fie furată sculptura proprietarul a decis să o ascundă în garajul vilei. N.P. ascunde opera printre câţiva saci cu nisip, iar în valiză pune câteva enciclopedii pentru a-i induce pe hoţi în eroare, în cazul în care aceştia ar fi verificat greutatea ei. Trecuseră deja treizeci de zile, iar cumpărătorii nu mai apăreau. Toţi cei care făcuseră deplasarea au fost nevoiţi să îşi prelungească viza de şedere în Lima. Până la urmă apar unii „cumpărători”, dar oferă un preţ prea mic în raport cu valoarea estimată. Membri bandei, neatingându-şi scopul, încearcă să îl momească din nou printr-un aşa-zis „cumpărător din New York”, dar planul eşuează. Grupul care l-a însoţit decide atunci să preia cu totul aşa-zisa „cumpărare” a lui „Narcis”. Au trecut rapid la redactarea unui contract în limba engleză, dar clauzele stipulate în contract nu au avut efectele scontate: de a-l linişti şi păcăli pe ardelean. Mai ales că o astfel de clauză stabilea la suma de 15.000 de dolari despăgubirile pe care le-ar fi primit de la însoţitorii români proprietarul, în cazul în care piesa ar fi fost pierdută sau rătăcită. În cele din urmă nu se ajunge la nici o înţelegere, iar grupul devine  tot mai agitat, deoarece aflaseră că piesa a fost ascunsă în împrejurimi, dar nu ştiau locul în care proprietarul o dosise. Au mers până acolo încât au apelat şi la serviciile unei vrăjitoare („las brujas”) pentru a detecta ascunzătoarea, dar în zadar. Diplomatul implicat, de la Ambasada României, văzând că nu sunt sorţi de izbândă, decide să trimită Interpolul la vila din Lima unde se aflau românii pentru a verifica dacă piesa se mai află la proprietar sau nu. A fost picătura care a umplut paharul, aşa că N.P. preferă să recupereze piesa ascunsă într-unul din sacii cu nisip din garaj şi să petreacă noaptea în arestul Poliţiei din Lima pentru deţinerea unui obiect de artă neînregistrat în Peru. A doua zi piesa a fost dusă la un muzeu, iar N.P. eliberat din arestul poliţiei, cu promisiunea ofiţerului de la Interpol că piesa o să-i fie înmânată la finalizarea cercetărilor.

Ţiganca, Magda, care era coordonatoarea acţiunii, s-a înfuriată şi a renunţat la plan, întorcându-se în România. Ceilalţi membrii ai grupului, rămaşi fără bani şi cu vizele expirate şi-au făcut bagajele a doua zi. De la aceştia, dezamăgiţi pentru că fuseseră practic abandonaţi la celălalt capăt al lumii, a aflat N.P. despre intenţia de sustragere a lucrării de artă, care fusese pusă la cale cu patru luni înainte de plecarea lor din ţară şi cine era implicat în toată această „afacere”. Luând legătura cu familia şi cu prieteni din ţară, N.P. este sfătuit să meargă în Costa Rica, unde nu era necesară viza de şedere, deoarece viza de Peru expirase. Ajuns în Costa Rica, unde a petrecut revelionul, l-a cunoscut pe preotul român Constantin, iar prin acesta pe consulul român, care l-a ajutat să-şi rezolve problema cu viza necesară revenirii în Peru. Întors la Lima, ardeleanul se împrieteneşte cu avocatul Wienuewa Wilberto, care se oferă să-l apere în procesul pentru recuperarea operei de artă, rămasă în custodie la Muzeul Naţional din Lima. În timp, cei doi au devenit foarte buni prieteni, românul locuind la avocat timp de 3 ani, din anul 2000 până în 2003, aproape pe întreaga perioadă a unui lung proces, care l-a obligat pe ardelean să rămână în Peru. În anul 2005 proprietarul s-a reîntors în ţară, după recuperarea pe căi legale a sculpturii. „Narcis” a fost depus într-un seif  bancar din Germania, unde se află şi acum în siguranţă, departe de mafia operelor de artă din România. Autentificarea sculpturii va fi făcută oficial doar atunci când traficanţii de artă, implicaţi în toată tevatura sud-americană, îşi vor pierde interesul pentru această piesă.

Elena PAVEL

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.