Observator

Umanizarea marilor capitale, aroganță și tandrețe

    Ori de cîte ori vizitez Viena sau văd imagini din Viena – ca acum, bunăoară, cu ocazia Concertului […]

 

 

Ori de cîte ori vizitez Viena sau văd imagini din Viena – ca acum, bunăoară, cu ocazia Concertului de Anul Nou – nu mă pot împiedica să nu fiu cuprins de o deranjantă senzație de aroganță. E instinctiv, e prima impresie, nu mă pot lepăda de ea.

Nu știu cît din această trăire e datorată cunoașterii istoriei de colonialism, faptului că unele din clădirile acelea sînt construite cu sudoarea și raptul Transilvaniei. Nu știu cîtă e datorată stilului arhitectural baroc, care mă scoate din sărite peste tot pe unde îl întîlnesc.

În orice caz, statuile mă enervează, îmbuibate și arogante și disprețuitoare. Clădirile mă enervează – în afară, evident, de cele Jugendstil, care la vremea respectivă au fost întocmai o reacție indignată la impunătorul stil al generațiilor anterioare.

Știu, sînt profund subiectiv. Sînt și alte orașe la fel de imperialiste și de arogante. Doar că unele mă enervează, altele nu. Londra, bunăoară, nu-mi place – e drept că am și văzut-o o singură dată, nu am înțeles mare lucru din ea. Dar nici Parisul nu-mi place, și pe ăla îl știu deja. Prea cocotă – chiar și în Montmartre-ul ăla fermecător.

În schimb, Roma a fost pentru mine o minunată încîntare, deși și ea e teoretic tot un cuib de îmbuibare colonială, de splendoare făcută pe spinarea unora ca noi, mai mici și mai nepricepuți în a-și apăra nevoile și neamul. M-am dus acolo ferm convins că o să am aceeași strîngere de inimă pe care am simțit-o în celelalte capitale mai sus pomenite. Am ajuns, am văzut și m-am întors îndrăgostit de acest oraș. În afara sărăciei ăleia de monument național recent, prea alb și prea pompos și prea fascist, în rest Roma e o poezie de care cred că nu mă voi sătura niciodată.

Același lucru și cu New York-ul. De departe New York City este chintesența superbiei și hybrisului, poeme de beton și sticlă, avîntate și arogante și disprețuitoare, aruncate într-o provocare spre ceruri. Bani. Mulți bani. Îndrăzneală. Multă îndrăzneală. Aroganță. Foarte multă aroganță. Și totuși, îmi place New Yorkul la nebunie. Cred că din toate orașele lumii pe care le-am văzut pînă acum, New York-ul e cel mai pe felul meu de-a fi.

Același lucru și cu Madridul. Tot capitală de fost imperiu hrăpăreț. Dar cît de frumos! Ce poftă de viață!

Mama lor de imperialiști eleganți. De unii îmi place, de alții nu. Nu sînt consecvent. Trebuie să-mi cer scuze față de Viena și de bunul său simț al secolului XX, de după Imperiu, căci moștenirea Vienei de dinainte îmi încețoșează simțurile și-mi ridică părul pe spinare, ori de cîte ori văd pompozitățile alea prea sigure pe ele, prea cu fălcuțe de mare cocoană îmbuibată, prea rococo și sterpe și rotunjioare.

                                                                                                                                         Mirel PALADA

1 Comment

  1. Nepotelul meu, la cinci ani, a avut aceeasi reactie, de respingere aproape organica la New York. Cerea cu insistenta sa mearga acasa, ca nu suporta „orasul asta ingrozitor” . Cand parintii i-au aratat zgarie norii si i-au spus ca nu are asa ceva acasa, asta micu’ a ripostat ca: „ba avem, numai ca sunt pusi invers si voi nu v-ati dat seama”. Nu e banc. Reactii de-astea am avut toti, la un moment dat. Eu nu ma omor dupa Paris, dar sunt indragostit de Montmartre, ma enerveaza toate „obiectivele turistice”, de peste tot, sufocate de vietati cu telefoane beculinde, imi place centrul Vienei, dar, subiectiv, afectat de lectiile istoriei, am avut o reactie aproape schizofrenica la Budapesta, care, recunosc, cu regret, mi-a placut enorm. De cate ori trec prin Budapesta ma incearca acelasi sentiment, mai ales dupa „vizitele” la localuri din Ardeal, unde autohtonii nostri nostalgici ai imperiului te trateaza mai rau decat pe vremea regretatului. In rest, ce sa spun, subiectiv, dar, asta e! Mie imi plac toate cladirile, le admir si respect arta constructiei lor, dar, in multe cazuri nu-mi plac orasele sau ansamblurile in care sunt integrate, spre deosebire de Bucuresti, unde imi plac putine cladiri, le urasc pe majoritatea, dar ador orasul. Nu ca as avea incotro, ascendenta mea se pierde, de generatii in acest oras, unic in lume, mai ales prin toleranta si umorul locuitorilor (adevaratii, cati or mai fi, bucuresteni). Subiectiv! La multi ani!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*