Colimator

„Unde-i baba, să-i rup laba?” La Grupul pentru Dialog Social nășit de George Soros și Silviu Brucan! (II)

  Legată de statul subteran prin Grupul pentru Dialog Social soroșist, precum cățeau țiganului de căruța cu coviltir, Brîndușa Armanca […]

 

Legată de statul subteran prin Grupul pentru Dialog Social soroșist, precum cățeau țiganului de căruța cu coviltir, Brîndușa Armanca „latră” în revista „22” a GDS-ului – susținută financiar de statul român, adică plătită din banii tăi și ai mei! – la toți cei care deranjează mersul spre globalism. Respectiva femeie „bugetivoră” a beneficiat de mai multe sinecuri oferite ca recompense de sistem: directoare a studioului din Timișoara a TVR (1997-2003), membră a Comitetului Director al Societății Române de Televiziune (1997-1999) și directoare a filialei Institutului Cultural Român de la Budapesta (2006-2012), unde s-a simțit ca peștele în apă, maghiara fiind limba ei maternă. A predat pe bani frumoși jurnalistică la Universitatea de Vest din Timișoara (1994-2004), cunoscută ca antiromânească și secesionistă, iar acum este profesor la Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad, după o scurtă „escală” la Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu (2004-2005), ambele de aceeași orientare ostilă românilor ca și surata lor timișoreană.

Impostorii neomarxiști se premiază între ei: soroșista Brîndușa Armanca îi înmânează premiul „Societății Timișoara” pe anul 2019 bolșevicului Mihai Șora, fostul consilier al Anei Pauker. Au mai fost premiați jurnalistul propagandist „domnul Pantazi” al lui Iohannis și procurorul stalinist Augustin Lazăr.

      Brîndușa Armanca, ICR-Budapesta: „EU NU REPREZINT ROMÂNIA!”

Brîndușa Armanca (persoană sfericoidala care nu e Pleșu, din fotografia de mai jos), director al ICR Budapesta, funcționar public, cu salariu plătit din buzunarele noastre, a comis azi un act pentru care va fi reclamată atât la Agenția Națională a Funcționarului Public cât și la conducerea Ministerului Afacerilor Externe (pentru că ICR este, deja, o instituție anti-românească).

Dolofana Armanca și mafia ICR. (Click pe fotografie pentru mărire!)

Aflată la Reuniunea Anuală a Diplomației Române, într-o dispută publică, stârnită chiar de ea, pe temă premierii, din banii noștri, ai patibularilor, a unui revizionist maghiar recunoscut, directorul Duna TV și al postului adiacent cu nume elocvnet, Autonomia TV, Cselényi Laszlo, directoarea ICR-Budapesta a exlcamat, referitor la acest act: „EU NU REPREZINT ROMÂNIA!”. Întrebată, alături de alți martori, în numele cui a oferit atunci acel premiu, Armanca a continuat: „În numele ICR-Budapesta!”. Și ICR-Budapesta pe cine reprezintă?, am insistat eu. „Treaba noastră!”, a fost răspunsul incredibil venit din partea funcționarului public pripășit la Budapesta.

Înțeleg că „noi”, adică cei de la ICR, nu reprezintă România. Gură păcătosului adevăr grăiește! Vezi mai jos scandalosul caz ICR-Budapesta promovatorul autonomiei teritoriale, care se adaugă la scandalosul caz ICR-Stockholm promovatorul homosexualității, care se adaugă la scandalosul caz al ICR-NY promovatorul kitschului anti-creștin și anti-semit, care se adaugă la scandalosul caz al ICR-Paris și ICR-Berlin promovatoarele „stiintei turnătoriei”, care se adaugă la scandalosul caz al menținerii unor anti-români ca HR Patapievici, Mircea Mihăieș și Tania Radu la șefia ICR. Asta-i „diplomația culturală” a României? Comandante, nu mai vezi pădurea de uscături?

     Premierea postului DUNA si AUTONOMIA TV de către ICR-Budapesta

Conform unui comunicat al Institutului Cultural Român – Budapesta, președintele ICR, Horia Roman Patapievici, însoțit de vicepreședintele ICR, Mircea Mihăieș, de rectorul Colegiului Nouă Europa, Andrei Pleșu, și de alți membri ai trupei de profitori, au decernat la Budapesta, pe 11 decembrie, la Palatul Duna, „Premiul de excelentă culturală al ICR Budapesta”, alături de „premiile media”. „Premiul cultural, constând într-un trofeu de bronz creat de sculptorul Peter Jecza, membru al Academiei de arte din România și deopotrivă al Academiei de arte frumoase din Ungaria, precum și dintr-o consistentă sumă de bani, va fi înmânat celebrului scriitor Esterházy Peter, tradus în România cu «Un strop de pornografie maghiară», (Humanitas), «Verbele auxiliare ale inimii» și sub tipar «Harmonia caelestis» (Curtea veche)”, transmite ICR Budapesta. „Premiile media vor încununa carierele jurnaliștilor Cselényi Laszlo, președintele Duna TV, canal internațional care împlinește 15 ani, și Eva Iova, redactor șef al revistei Foaia Românească din Gyula”.

 Ceea ce a refuzat să transmită ICR este că „suma consistentă de bani” a fost de 10.000 pentru „Pornografia maghiară” preferată de Humanitas iar, când a fost să recompenseze jurnalismul din Ungaria, Pleșu, Patapievici și Coop. s-au gândit că președintele unui post total antiromânesc, cum este DUNA TV, care are că televiziune subsidiara și postul direcționat spre Slovacia, Voivodina și Transilvania, denumit sugestiv AUTONOMIA TV, merită 6.000 de euro iar româncă Eva Iova, de la „Foaia românesca”, ziaristă care se luptă zilnic cu iredentismul și agresiunea maghiară de stat, merită premiul cel mai mic, de 4000 de euro.

Gestul acestora, împreună cu modul patologic în care Ioan Buduca – cunoscut pentru deviațiile și pasiuniliie sale inversioniste – a sărit în apărarea lui Horia Român Patapievici au provocat o reacție din partea fostului director al ICR-Paris, scriitorul anticomunist Radu Portocală, pe care o prezentăm integral mai jos. Foarte interesant, aflăm modul în care „operele” lui Pleșu sunt publicate și „vândute” în Occident la fel cum se proceda, pe vremuri, cu cele ale lui Ceaușescu.

Zilele trecute, președintele Institutului Cultural Român, Horia Roman Patapievici, însoțit de vicepreședintele ICR, Mircea Mihăieș și de rectorul Colegiului Nouă Europa, Andrei Pleșu, au decernat la Budapesta premii în valoare de 15.000 de euro din partea ICR scriitorului maghiar Esterházy Peter și președintelui DUNA TV, Cselényi Laszlo, care răspunde și de postul anti-românesc AUTONOMIA TV. Gestul acestora, împreună cu modul în care Ioan Buduca a sărit în apărarea lui Horia Român Patapievici au provocat o reacție din partea fostului director al ICR-Paris, scriitorul anticomunist Radu Portocală, pe care o prezentăm integral mai jos.

                    Prieteniile păguboase ale conducerii ICR

 Îmi lăsaseră un gust neplăcut, acum câteva săptămâni, dizgrațioasele contorsiuni prin care Ioan Buduca încerca să-și convingă memoria de irealitatea unei discuții la care el însuși a participat (ZIUA, 3 septembrie 2007).

Cu puțin timp înainte, scrisesem că informația privitoare la vizită lui Ion Iliescu la Tescani îmi fusese data în mai 1990 de către Radu G. Teposu. „Radu Portocală se întărește în iluzia că în mai 1990 Țeposu i-ar fi comunicat o informatie”, notează Buduca, sugerând că aș suferi de halucinații retroactive. Dacă Ioan Buduca a uitat această discuție, petrecută în mica redacție a „Cuvântului”, înseamnă că are probleme de aducere aminte și că nu e nimic de făcut. Dacă, însă, el se preface că a uitat-o numai pentru a-i fi pe plac dlui Andrei Pleșu, înseamnă că are probleme morale, ceea ce e mult mai grav și, din păcate, la fel de iremediabil.

Pe 8 decembrie 2007, tot în Ziua, Ioan Buduca – fost și poate actual colaborator al ICR – se dezlănțuia împotrivă senatorului Eugen Mihaescu, folosind prilejul pentru a-mi da și mie o mică lovitură. „Ce-a mai auzit domnul senator Mihăiescu (șic!)? I-a spus Radu Portocală, fost director la ICR Paris, că ICR București ar fi alocat o sumă  pentru o traducere a unei cărți de Andrei Pleșu în franceză.”  Dl senator Eugen Mihaescu a citit, că mulți alții, ceea ce scriam, pe 1 decembrie 2006, în scrisoarea mea de demisie. Presa bucureșteană a descoperit repede, chiar de la ICR, despre ce carte era vorba și a făcut mai multe comentarii acide pe această temă. Dl senator Mihaescu a avut deci la dispoziție destule surse publice. Care e, însă, povestea acestei cărți? Să subliniem, de la bun început, că e vorba despre „Pitoresc și melancolie” – teza de doctorat a dlui Pleșu, susținută în 1977 și apărută la Editură Univers în 1980. În 2006, ICR București a decis s-o publice în Franța, de această „realizare” ocupându-se personal dl Mircea Mihăieș. Dosarul a ajuns, firește, la ICR Paris în primăvară lui 2006. El conținea primul capitol tradus în franceză și un curiculum vitae al autorului, din care am aflat că numărul premiilor și al titlurilor de doctor honoris causa acumulate de dl Pleșu e sensibil mai mare decât acela al cărților publicate. Am început prin a înmâna acest dosar directorilor a două mari edituri pariziene (Grasset și Fayard), care, după câteva săptămâni, și-au manifestat dezinteresul total.

„Operele” lui Pleșu, cumpărate ca și cele ale lui Ceaușescu

Cum am comunicat la București acest rezultat foarte puțin pe măsură pretențiilor și așteptărilor, sacra misiune de a-l publică în Franța pe dl Pleșu mi-a fost retrasă discret. Între timp, îmi închipui cu ușurință prin ce intermediari ICR București a continuat negocierile, dar, cu toate că eram încă director al Institutului de la Paris, nu am mai fost ținut la curent cu evoluția lor, ceea ce înseamnă că se hotărâse „scurt-circuitarea” mea – tehnică nu numai ineleganță, ci și anormală în circumstanțele date.

Printr-o pură întâmplare – altminteri nu aș fi aflat niciodată de existența lui! –, cu o luna înainte să demisionez, am descoperit contractul care avea să fie semnat cu editura Somogy. Astfel am aflat că ICR urmă să „participe” cu 28.500 de euro la această publicare și că, în plus, se angaja să plătească traducerea în franceză și drepturile de reproducere a ilustrațiilor (tarifele muzeelor fiind, în medie, de 100 de euro pentru o imagine). Știind cât costă tipărirea unei cărți în Franța, am comunicat la București uimirea pe care mi-o pricinuiseră termenii acestui contract, din care simțul măsurii lipsea cu totul. Fără rezultat, evident! Biografia dlui Pleșu avea nevoie de această ediție franceză și, iată, ICR era în măsură să-i facă un mic serviciu.

Finalul întâmplării confirmă cele ce prevăzusem acum un an. Cartea a apărut pe 24 septembrie 2007, dar, câteva zile mai târziu, Editura Somogy o anunța ca epuizată. Succes fulgerător? Nici vorba! Un editor demn de acest nume nu lasă să se epuizeze un titlu atât de repede, ci îl retipărește până când satisface integral cererea pieții. Singură explicație posibilă e că ICR a cumpărat cele câteva sute de exemplare publicate (fiecare costând 30 de euro, ceea ce e enorm pentru o lucrare de 190 de pagini!) și le-a pus la hibernat în vreun depozit. Tot așa făcea și MAE, înainte de 1989, cu „operele” lui Ceaușescu, editate pe bani grei în toate limbile pământului.

Institutul Cultural Român a cheltuit, așadar, o sumă considerabilă pentru a publica în Franța o carte care nu a trăit, care nu a stârnit nici un ecou și care a dispărut în momentul apariției. Altfel spus, bani aruncați pe geam. Precedentele două eșecuri ale dlui Pleșu pe piață cărții din Franța (Editions de l’Herne în 1990 și Editions Buchet-Chastel în 2005), ambele finanțate de Centre Național du Livre de la Paris, ar fi trebuit, totuși, să constituie un semnal de alarmă pentru conducerea ICR. Ei bine, nu! Nobilul sentiment al prieteniei – pe bani publici, firește! – a precumpănit. Și totuși, nici prietenia, nici banii publici nu l-au ajutat pe dl Pleșu să parcurgă lungul și anevoiosul drum de la Dâmbovița la Senă – oricât s-ar chinui Ioan Buduca să creadă contrariul.

                                                                                                              Radu PORTOCALĂ

  Sursa: http://victor-roncea.blogspot.com/2008/09/brandusa-armanca-icr-budapesta-eu-nu.html

Articolul anterior: „Unde-i baba, să-i rup laba?” La Grupul pentru Dialog Social nășit de George Soros și Silviu Brucan! (I)

 

 

1 Comment

  1. Brîndușa o oligofrenă finanțată sorosist

    Brîndușa Armeanca, o oligofrenă finanțată sorosist

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.