Remember

Unde sunt petrecerile de altădată?    

                         Despre vremurile „grele” Am constatat că este foarte […]

 

                       Despre vremurile grele”

Am constatat că este foarte plăcut, foarte relaxant, să scrii rețete culinare. Nu te înjură nimeni, nu te insultă nimeni, nu te amenință nimeni.

Ce aș putea să scriu în această noapte, decît amintiri foarte plăcute din tinerețe, cînd poporul o ducea greu, dar eu, nu! (exceptînd faptul că în 1987, demolat ilegal, am pierdut totul?). Dar mi-am revenit și după loviturile din acel an.

Eram avocat, aveam asigurate porcăriile de Crăciun, mielul de Paște, whisky-ul, Kent-ul, ness-ul, cafeaua  și multe altele.

Rețeta borșului pe care am prezentat-o în ultimul articol (Amestecate, fiindcă se mestecă mai ușor), provine de fapt de la o prietenă din anii 1986-1987. Cînd am cunoscut-o, ea era după al patrulea divorț. O femeie celebră, foarte frumoasă, foarte rîvnită (adică dorită). Nu le avea de loc cu bucătăria dar totuși, pentru anumiți bărbați din viața ei (inclusiv eu), gătea (probabil intuitiv) două feluri de mîncare excepționale. În plus, ea avea trei avantaje foarte utile, trei legitimații: la magazinul CC-ului, al Corpului Diplomaților și al Ambasadei URSS – nu ne lipsea nimic!

Primul fel al ei era „ciorba-n patru”. Curăța legumele, punea oala cu apă pe foc și apoi tăia cartofii în patru și îi arunca în oală, roșiile la fel, morcovii la fel, etc. Ciorba era excepțională dar (hai să mă laud acum și eu!) prin experiențele făcute de mine în mod repetat, am dus-o pe culmile Everestului (cel puțin, așa îmi place să cred!).

Al doilea fel excepțional era o tocăniță de văcuță, făcută doar cu carne și ceapă. Am încercat de nu știu cîte ori rețeta –  degeaba, nu mi-a ieșit niciodată! Nu pot să o mai întreb, măcar pentru faptul că a murit acum 10 ani.

                                                                *

Poate că unii mă consideră obsedat de moarte. Nu, cu asta sînt liniștit. Sînt obsedat de faptul cum în jurul meu crește golul, cum prietenii mei se tot duc.

Ei îi plăceau foarte mult icrele negre, salamul de Sibiu, șampania și Kent-ul. Pe atunci (1986) cu icrele negre era cam greu. Am plecat vara la gazda mea de la Schitu cu salam de Sibiu, cu Kent, iar șampanie (proastă) se găsea la magazin. Stăteam în aceeași curte cu colega noastră de avocatură Rodica Stănescu, cu soțul ei, regretatul actor Cornel Dumitraș și cu Mariana Mihuț. Ei aveau ghiudem, noi nu aveam dar ne doream! Am făcut un troc, fiind cu toții mulțumiți! Salam de Sibiu contra ghiudem! Acum, ce să ne ascundem după deget? Oare se supără Rebenciuc? În lumea artiștilor, a avocatilor, a sculer-matrițerilor, a mulgătorilor de vaci, adică în lumea oamenilor adevărați, asta se întîmplă. Cînd o vedeam noaptea pe Rodica (o femeie superbă, fostă soție a unui președinte al Tribunalului Suprem) stînd singură pe terasă cu țigara și cu paharul de tărie, știam că Dumi s-a dus în camera vecină.

                                                                    *

Am în ochi imaginea (căci fotografie nu există) din august 1987, din fața camerei noastre tot de la Schitu. O masă bazată pe pește (calcani, hanuși, stravrizi, guvizi).

Îl văd pe  boier „Radu”, Radu Cazacu, blond, cu un barbișon blond, cu ochelari cu o ramă metalică subțire, exact ca un boier rus dinaintea revoluției. A murit în toamna lui 1991, se pare că în urma unei culpe medicale.

Îl văd pe Adrian Vișan, actor la teatrul Giulești. S-a dus și el în jurul anului 1995.

Îl văd pe Florin Samoilă, cel care ne adusese peștele de la Mangalia. Actor, asistent la IATC (eu în general folosesc termenii vechi), director adjunct la Casa Studenților, director studențesc la Ștrandul Tei (unde în vara lui 1974 am fost și eu director adjunct!), etc. La un moment dat, a plecat din țară. Legal, după ce a doua lui soție  rămăsese în Franța. A deschis o cîrciumă în Principat la care mi-a spus că la inaugurare a participat și prințul Rainier. Dacă cineva ar fi foarte curios, eu sînt de părere că Florin a emigrat pentru a înlocui spionii noștri compromiși de Pacepa. Nu este singurul dintre prietenii mei despre care am această bănuială, dar nu îi întreb.

Ultima dată l-am întîlnit pe 18 sept. 1998, la înmormîntarea mamei mele. Am hotărît să ne întîlnim cu o ocazie mai fericită – după exact o lună, la 4 dimineața, ultima lui soție mă anunță că Florin a murit peste noapte, în somn. Se născuse exact de bombardamentul din 4 aprilie 1944.

Apoi, acum 10 ani, s-a dus și Ea.  Asta nu mai conta. Conform obiceiului, se plictisise de mine. M-a ajutat să trec peste șocul demolării, dar peste o lună de zile m-a lovit în moalele capului. Tot Dumnezeu m-a ajutat să trec și peste asta!

Și Dumnezeu m-a ajutat să depășesc și acest moment, mai greu chiar decît demolarea, tot printr-o femeie. Ea m-a ajutat enorm și îi sînt recunoscător și acum. Din păcate, a făcut o prostie, la care eu am răspuns tot prostește. Și uite așa se scrie istoria. Ea nici măcar nu știe că eu știu ce prostie (repet, naivă!) a făcut. Mă întreb dacă acum, cînd are o viață de familie liniștită, are rost să îi spun asta.

                                                                 *

La începutul verii anului 1976, plec cu un autobuz al Casei Studenților din București la  Cîndești Vale (pentru cine nu știe, în jud. Dîmbovița). Se celebra a doua căsătorie a lui Florin Samoilă, cu Mihaela. Gașcă mare –  pe plan artistic, veniseră atît FFN cît și surorile Cupcea. Nu prea îmi dau seama ce s-a întîmplat, dar la un moment dat toți plecaseră iar sub polată rămăsesem să gustăm vinul (foarte bun de altfel) prietenul meu Sergiu, cele două surori Cupcea și cu mine. Cred că ceilalți se duseseră la primărie și la biserică.

S-au întors cu toții, s-a mai băut prin bătătură, după care am plecat in corpore la căminul cultural, unde avea loc nunta. Normal, a fost foarte frumos, mîncarea buna, băutura buna, dansurile pe măsură. Doar că eu, proaspăt eliberat de haina de sublocotent în rezervă, nu mai aveam rezistența de pînă atunci, făcînd o pauză de jumătate de an de chefuri.

La un moment dat, nemairezistînd, mă duc la mire și îl întreb „Florine, mie mi-e somn. Eu unde dorm?” Florin îmi spune să mai aștept un pic. Am așteptat, am pus aceeași întrebare după vreo oră, am primit același răspuns. Și atunci mi-am luat soarta în mîini. Pe vremea aceea aveam o excepțională localizare în spațiu. Am ajuns la casa socrilor mici, și întrucît era gen vagon, cu gîndul să nu mă deranjeze nimeni, m-am trîntit în patul din  ultima cameră. Pe atunci îmi erau de ajuns două ore de somn –  dar cînd m-am trezit, am constatat că patul meu era plin de lume! Iar alții, dormeau pe covor! Am aflat că eu îmi alesesm patul nupțial, iar bieții miri, și-au petrecut dimineața nupțială (că de noapte nu mai putea fi vorba!) în autobuzul care ne adusese, spre deliciul sătenilor care treceau la  muncă (sătenii adevărați muncesc și duminica).

                                                                       *

Asta a fost problema cînd  mie mi-a fost somn (pe atunci se întîmpla foarte rar, aproape de loc.)  Revelionul 1981/1982 a fost absolut nebunesc (normal, era organizat la Sinaia, într-o clădire în care la etajele 1-3 era sanatoriu de boli nervoase, iar la etajele 4-5 era tabără de studenți) – mi se pare că ulterior clădirea a devenit hotelul Păltiniș.. Directorul taberei era un prieten al nostru, așa că ne rezervase cîteva camere.  Spre dimineață, unul dintre  prieteni (după 1990 timp de 10 ani deputat și apoi senator) vine să mă întrebe dar el unde doarme? De ce mă întreba pe mine, chiar nu știu, ca și el, eram  „blatist”. Neștiind ce să-i răspund, îi spuneam și eu „Mai stai, Cornele!”. După un timp, Cornel nu m-a mai întrebat  nimic – probabil găsise o studentă umanitară, cu suflet milos.

Cînd s-a făcut ora micului dejun, am coborît, am mîncat după care am constatat că ne prinde bine să ne dregem cu o bere. Am plecat (vreo 15 petrecăreți) la locul cel mai potrivit care zău că nu mai știu dacă era hotelul Sinaia sau hotelul Montana.  Oricare ar fi fost, cu mine în frunte, am străbătut saloanele pustii pînă la ultima sală, unde era o masă rotundă în jurul căreia încăpeam toți. Ne-am așezat pe scaune, a apărut (minune!) un ospătar, l-am rugat să aducă pentru toți cîte o bere. Cu multă scîrbă ne-a spus că nu se servește bere fără mîncare si a dat să plece. M-am enervat (eu am scris de multe ori că nu este bine să fiu enervat, dar văd că nimeni nu mă crede).  Cînd era cu mîna pe clanță, mi-am dat drumul la volumul maxim: „Drăguță!” – geamurile au zăngănit, ospătarul a încremenit cu mina pe clanță și s-a întors siderat spre mine. „Am spus bere pentru toată lumea!” – ospătarul: „Imediat!”

Din păcate trăim timpuri (și nu de acum, ci de mult) în care, ca să nu fii călcat în picioare, trebuie să știi cum să-i stăpînești.

                                                                                              Dan Cristian IONESCU

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.