Observator

Vizita din Italia dincolo de volane, de panglici și de mode

  Rostul vizitei Președintelui Klaus Iohannis în Italia este greu de stabilit. S-a dus pentru reanimarea parteneriatului strategic româno-italian? S-a […]

 

Rostul vizitei Președintelui Klaus Iohannis în Italia este greu de stabilit. S-a dus pentru reanimarea parteneriatului strategic româno-italian? S-a dus pentru pavarea drumului președinției române a Consiliului UE? Mai degrabă este posibil ca vizita să fi testat disponibilitatea Italiei de a sprijini salvarea Președintelui român din barca Europei germane care se scufundă.

                       OBIECTIVELE IPOTETICE ALE UNEI VIZITE CU AGENDĂ CONFUZĂ

În epoca „statului spectacol” vizita Președintelui Klaus Iohannis în Italia a atras atenția publicului românesc, fascinat de panașul faptului divers, numai prin gafele provinciale ale cuplului prezidențial. Mai nimeni nu și-a pus întrebarea ce căuta reprezentantul constituțional al statului român în Italia?

Această întrebare nu este lipsită de răspunsuri principiale.

În primul rând, România și Italia sunt legate printr-un parteneriat strategic semnat în 1997 de miniștrii de externe ai celor două țări, Adrian Severin și respectiv Lamberto Dini. Un parteneriat, pare-se, uitat în mijlocul uraganului geopolitic european și euro-atlantic, dar și al tornadelor politicii interne care bântuie de ani buni ambele state.

Nimic nefiresc, așadar, în posibila dorință a oamenilor politici români și italieni de a reseta și redinamiza acest parteneriat, pentru a-l face să răspundă sfidărilor, amenințărilor și oportunităților ordinii mondiale în curs de redefinire.

În al doilea rând, România se pregătește să preia președinția rotativă a Consiliului UE, în timp ce Italia se pregătește să întețească, chiar până la trecerea frontierei Itexitului, lupta împotriva actualei Europe merkeliene, la rândul ei pe punctul de a încredința ștafeta, mai mult de nevoie decât de plăcere, unui nou tandem director, de astă dată asimetric, franco-olandez (mai exact, franco-flamand, cu Macron în locul lui Merkel, Timmermans în locul lui Junker și Verhofstadt în locul lui Schulz).

Este deja o uzanță ca liderii statelor care urmează să preia mandatul privind coordonarea activității Consiliului să viziteze capitalele celorlalți membri ai UE, cu scopul de a-și calibra agenda europeană inclusiv în funcție de sensibilitățile și prioritățile acestora.

Din perspectiva unei asemenea practici, schimburile de păreri prioritare sunt cele cu „dizidenții”, cu membrii nervoși, cu statele-problemă.

Exclud dintre ipoteze pe aceea a intenției de captare a voturilor emigrației române din Italia, în așteptarea alegerilor prezindențiale din 2019. Este mult prea devreme pentru asta.

Cu atât mai mult cu cât Președintele, lipsit de puteri executive, nu îi poate promite nimic concret. Or, cuvinte nu mai cumpără nimeni. Și chiar dacă ar cumpăra, ele zboară repede. Nu trebuie lăsat promisiunilor deșarte timpul de a-și dovedi deșertăciunea.

De la aceste explicații cu aptitudinea de a fundamenta câteva ipoteze rezonabile și până la realitatea concretă, cu vădite accente schizofrene, distanța este însă mare. Să încercăm a o parcurge.

                             DOI PREȘEDINȚI DE REPUBLICI PARLAMENTARE

România și Italia sunt două republici parlamentare. Președinții celor două țări nu fac parte din executiv, în timp ce orientarea politicii externe este de competența parlamentelor iar realizarea ei de competența guvernelor. Constituțiile statelor respective (cea italiană, mai mult decât cea franceză, a fost, de altfel, sursă de inspirație pentru cea română) sunt cât se poate de limpezi în acest sens.

Statul nu este o abstracțiune. El funcționează prin instituții, care transformă în acțiune politică reală, puterea nominală preluată de la cetățeni.

Ca reprezentant al acestuia, Președintele trebuie să dea expresie și să promoveze proiectele politice ale celor două puteri – legislativă și executivă – abilitate de Constituție ca, prin instituțiile lor specifice, să planifice acțiunea externă și să o execute în concret.

Un stat nu poate avea în același timp două politici externe.

În consecință, pe de o parte, întâlnirile Președinților trebuie precedate de contacte, aranjamente și acorduri la nivel guvernamental, care să pregătească terenul pentru finisarea și oficializarea la nivelul simbolic cel mai înalt a unor înțelegeri anterioare, ajunse în stadiul prezentării lor spre cunoștință, acceptare și susținere populară, ca și pentru asigurarea opozabilității acestora pe plan internațional.

De asemenea întâlniri popoarele leagă mari așteptări, tocmai pentru că ele scot din umbra diplomației discrete, inclusiv prin ceremonialul evenimentului, angajamentul de a le duce din punctul în care se găsesc spre o destinație deocamdată necunoscută, dar presupus mai fericită. De aceea, atari contacte, care adaugă suflet și simțire înțelegerilor pragmatice cu caracter tehnic, nu pot fi tratate cu frivolitate.

Pe de altă parte, astfel de întâlniri presupun o perfectă sincronizare între executivul statului în cauză și reprezentantul prezidențial al acelui stat. Asta privește nu doar litera, ci și spiritul mandatului de îndeplinit; nu doar marile linii strategice, ci și detaliile tactice.

                        DIN AFARA EXECUTIVULUI NU SE POATE ANGAJA EXECUTIVUL

Dacă pornim de la aceste reguli, ajungem la concluzia că, în nici un caz, vizita domnului Iohannis în Italia nu s-a încadrat în sistemul de referință al parteneriatului strategic amintit.

Președintele României nu s-a consultat cu Guvernul înainte de a pleca la drum. Nu a intenționat să concretizeze, să finalizeze sau să oficializeze vreun aranjament negociat anterior de executiv.

Nu a venit cu nici un proiect de cooperare, indiferent de natura sa – politică, economică, culturală etc. – pe care vreo instituție a statului român, în principiu reprezentat de domnia sa, să o fi propus și/sau pe care forurile administrației de stat române să fie gata a le susține.

Președintele unei republici parlamentare, în special, nu merge în vizite oficiale fără a fi însoțit de reprezentantul guvernului. Cel puțin ministrul de externe trebuia să fi fost acolo. Altminteri se vorbește în van. Or, culmea, cuplul Iohannis nu a avut alături nici un membru al cabinetului.

Cum numai executivul are competența de a realiza politica externă, iar Președintele nu este șef al acestuia, din perspectiva relațiilor bilaterale româno-italiene, călătoria la Roma a arătat mai mult a vizită privată decât a vizită de stat. Mecanismul statal cu capacități executive, sigurul capabil să atașeze urmări concrete evenimentului, a fost total decuplat de acesta.

                  PREȘEDINȚIA CONSILIULUI UE ESTE DE COMPETENȚA EXECUTIVULUI

Lucrurile stau și mai rău în ceea ce privește dimensiunea europeană a vizitei. Iohannis s-a plasat fără echivoc la remorca politicii germane.

Actualul guvern italian, de la linia politică a căruia președintele Italiei nu se poate îndepărta, este total ostil Europei germane.

Dizidența Italiei și obediența oaspetelui român în raport cu eurocrația bruxelleză se exclud reciproc.

În plus, orice s-ar zice despre italieni, diplomația italiană este foarte profesionistă. Gazdele știu foarte bine că președinția Consiliului UE se asigură de miniștrii de resort, deci de executivul statului care deține respectiva responsabilitate, și că Președintele României nu face parte din executiv; ba mai mult, este în conflict cu acesta.

Consiliul european, la care domnul Iohannis, mergând pe urmele predecesorului său, nefastul Traian Băsescu, participă prin uzurparea competențelor primului ministru, ca și Consiliul pentru afaceri externe, nu mai au președinție rotativă.

Ce să negociezi atunci cu un asemenea interlocutor? Dacă vrea să se înțeleagă eficient cu viitoarea președinție a Consiliului UE sau să obțină sprijinul acesteia, Italia trebuie să intre în grațiile guvernului român. Pe fondul luptelor dintre acesta și Președinte, orice apropiere excesivă față de cel din urmă, altminteri inutilă, riscă să trezească nervozitatea, desigur contraproductivă, a celui din urmă. Niște diplomați inteligenți nu cad într-o asemenea capcană.

                                     O POSIBILĂ STRATEGIE DE SALVARE

Atunci de ce s-a dus Președintele Iohannis la Roma?

Nu rămâne decât un singur răspuns. Simțind finalul inevitabil al epocii merkeliene și ascensiunea unei formule de conducere a UE bazată pe protagonsimul franco-flamand și iacobinismul macronian, Klaus Iohannis a decis să părăsească barca pseudo-progresismului globalist de inspirație lutherană a Germaniei și, în consecință, bate la porțile Romei. Pe acolo se poate ajunge la Viena, de asemenea eurosceptică, și mai departe spre Vișegrad, via Budapesta.

Asta ar impune, însă, adoptarea național-suveranismului în discursul de politică externă și abandonarea justițiar-populismului în discursul de politică internă. În termeni reali, pe de o parte, Iohannis ar urma să împingă, deci, România către Europa-piață cu o singură viteză, gestionată potrivit metodei interguvernamentale, întorcând spatele Europei-putere cu mai multe viteze, administrată pe baze federale, iar pe de altă parte să promoveze lichidarea justiției selective și a statului polițienesc, trecând de la combaterea corupției la combaterea anarhiei batalioanelor de asalt neonaziste și de la strategia dezbinării sociale la aceea a solidarității naționale.

O piruetă extrem de dificilă întrucât în afară, nevoia de a depăși criza economică mondială în curs de reacutizare, cere o Europă capabilă să adopte politici adecvate de redistribuire a resurselor și de sindicalizare a datoriilor, iar înăuntru, reconcilierea națională va impune recunoașterea unor adevăruri dureroase și asumarea răspunderii pentru nedreptăți greu de reparat.

Chiar și pentru un om politic mai abil și mai coerent decât Klaus Iohannis acesta ar fi un salt mortal.

Va reuși oare actualul Președinte al României să iasă cu bine din această încercare? Admițând că se va angaja în ea. Va fi reușit el să își asigure sprijinul Italiei? Un stat, altfel, prezentând aceleași simptome ale eșecului, ca și România.

Va merge succesorul Grupului Etnic German pe linia tradițională românească a desprinderii oportuniste de Germania atunci când soarele acesteia apune?

Rămâne de văzut. Dacă nimic din acestea nu se va întâmpla, înseamnă că vizita în Italia a fost degeaba.

Ca, de altminteri, tot acest absurd mandat prezidențial al iluziilor pierdute.

                                                                                                                                   Alex STĂNILĂ

Sursa: Q Magazine

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*