Puncte de vedere

Werner, între Pompei și „Colectiv”

     Comemorarea unei victorii – şaizeci şi cinci de morţi pentru „Guvernul Meu” Nu, nu este o greşeală a […]

 

   Comemorarea unei victorii – şaizeci şi cinci de morţi pentru „Guvernul Meu”

Nu, nu este o greşeală a tehnoredactorului! Am pus intenţionat imaginea de mai sus (din Muzeul Pompei) ca ilustraţie a acestei comemorări dureroase a tragediei de la Colectiv pentru că nu am una asemănătoare de acum trei ani. Uitaţi-vă la preşedintele Iohannis şi la soţia lui: ce suferinţă mimată li se citeşte pe feţe înaintea sărmanului ars şi împachetat de lava vulcanului Etna acum 1939 de ani!

A fost nevoie să moară oameni ca această demisie să se producă”, spunea Klaus Iohannis la 1 noiembrie 2015, adică la numai o zi după Colectiv, după care s-a pus pe treabă pentru instalarea „Guvernului Meu”. Ce a urmat se ştie bine: demisia guvernului Ponta, negocierile cu cei care aveau să se numească ulterior „#Rezist” sau „Corupţia ucide”, desemnarea lui Dacian Cioloş ca premier şi apoi un eveniment care mă scoate din minţi şi astăzi: instalarea „Guvernului Meu”!

Pentru cine are memoria bună, scenele acelea în care Iohannis a fost la fiecare minister pentru a-l instala în funcţie pe fiecare ministru, sînt şi azi de-a dreptul groteşti: trecînd peste orice procedură sau protocol, în toate locaţiile ministeriale se intona Imnul României, după care Klaus Iohannis, personal, îl felicita pe noul ministru şi îi ura succes! Totul garnisit cu un zîmbet larg, de imensă satisfacţie.
Oare, nu ar fi fost mai potrivit ca la instalarea miniştrilor să se păstreze un moment de reculegere pentru cei care au murit la Colectiv, din moment ce Imnul României fusese deja intonat la Cotroceni?

Cum se ştie, protocolul instalării unui guvern se derulează la Palatul Cotroceni, cu toţi miniştrii de faţă, după care fiecare se duce singur să-şi ia în primire postul. Atunci, însă, Iohannis a ţinut morţiş să-i instaleze personal în jilţuri. Pe fiecare în parte, sub lumina reflectoarelor, de parcă întreaga ţară era obligată să vadă această scenă ca şi cum ar fi asistat la tragerea mai multor duble pentru un film artistic!
În acel timp, încă mai ieşea fum din cadavrele tinerilor de la Colectiv, unii părinţi încă mai încercau să-şi identifice copiii, alţii alergau la morgă să-i aducă acasă în sicriu, iar cei mai mulţi se stingeau prin spitalele din România sau din alte ţări, răpuşi de foc sau de „nozocomiale”. Aşa se face că atunci a apărut un colaj fotografic cutremurător, dar sugestiv, pe care-l reproducem mai jos, cu sentimentul de furie faţă de zîmbetele celor deveniţi miniştri pe cadavrele atîtor tineri:

Era ziua de 17 noiembrie 2015, trecuseră mai puţin de trei săptămîni de la Colectiv şi ei (mai ales Dacian Cioloş) rîdeau cu gura pînă la urechi! Imaginea asta m-a făcut să pun în deschiderea articolului fotografia făcută la Muzeul Pompei în care Carmen şi Klaus Iohannis par îndureraţi în faţa omului împachetat în lava vulcanică acum 1939 de ani! Şi mă întreb: cum, domne, a fost posibil ca nimeni să nu le spună ca, măcar formal, în acea zi, cei din poză să mimeze tristeţea şi să amîne satisfacţia pentru cînd ajung acasă?
Au trecut de atunci doar trei ani, nu 1939, însă Klaus Iohannis pare mai afectat de tragedia de la Pompei decît de tragedia de la Colectiv! Adevărul despre ce s-a întîmplat la Colectiv pare în continuare închis în sertarele cuiva, promisul spital de arşi nu există, banca de piele a fost desfiinţată şi „Colectiv” s-a transformat în mod sinistru într-un pretext pentru demonstraţii politice pentru visul unui nou „Guvern al Meu”!
Cine a pus focul? Ce substanţă a fost cea care a făcut ca focul să se întindă cu o repeziciune nemaiîntîlnită? Nu mai interesează pe nimeni răspunsul la aceste întrebări, poate doar pe unii jurnalişti care încearcă din cînd în cînd să readucă în discuţie acele evenimente ciudate din noaptea de 30 octombrie 2015.

Între timp, însă, vedem că după mitingul diasporei din 10 august 2018 se fac sute de audieri, zeci de arestări, puneri sub acuzaţie. Lucruri care nu se mai fac demult în cazul Colectiv, procesul fiind reluat acum pentru că un judecător deja s-a pensionat. În 30 neoiembrie 2015 au murit 65 de oameni, în 10 august 2018 nici unul. Şi, totuşi, pentru unii par mai importante vînătăile protestatarilor decît cadavrele acelor tineri care n-au apucat să afle nici măcar cine şi ce le-a adus moartea!

Cu un umor negru, ne-am putea imagina că Iohannis îşi zice în gînd: hai, domne, nu mai exageraţi, în fond de la Pompei au trecut 1939 de ani, mai sînt încă 1936 pînă cînd mă voi cutremura alături de soţia mea de tragedia de la Colectiv, aşa cum am făcut la Pompei!
Dar noi sîntem obişnuiţi cu astfel de nedreptăţi. N-am făcut altfel nici cu cei 2.000 de morţi de la Revoluţie! Aceleaşi interese ale unui grup care a vrut să preia Puterea, aceleaşi muşamalizări, aceeaşi indiferenţă a societăţii.

P.S. Chiar cînd scriam aceste rînduri, preşedintele Klaus Iohannis a depus o coroană de flori la Colectiv. La plecare, s-a întreţinut cu „Ceauşescu”, unul dintre cei mai agresivi protestatari de tip #Rezist:

Ce să mai comentăm? Poate că asta merităm pentru indiferenţa pe care o afişăm în faţa acestor manifestări de cel mai prost gust. Să-mi trimită şi mie cineva o adeziune la #Rezist! Dacă e circ, circ să fie

                                                                                                                                Ion SPÂNU

Sursa: Cotidianul

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.