„Mitologia cosmogonică, în care sunt descrise momente ale genezei poporului nostru, afirmă că Dragobetele a fost fiul preferat al Dochiei, despre care renumitul mitolog, Romulus Vulcănescu, în monumentala Mitologie Română, îl prezenta ca un flăcău chipeş şi iubăreţ, trăsătură principală a locuitorilor acestor regiuni. El era un zeu temut de fecioarele şi femeile locului, pe care strămoşii noştri îl considerau naş cosmic, oficiatorul tuturor nuntirilor de la începutul fiecărei primăveri, atât la oameni cât şi animale.” (Dr. Ştefan Lucian MUREŞANU)

Legendă „de pe la noi” despre Cap de primavară şi Dragobetele

                                   Dragobetele noastre

La noi Dragobete nu este o zi sau o sărbătoare strict delimitată ci este un interval de aproximativ o săptămână înaintea zilelor babelor care încep de Mărţişor, nu era Dragobete ci erau Dragobetele, fiind vorba de mai multe zile.

Dragobetele precedau luna lui Mărţişor şi erau, asemeni mugurilor de pomi care vestesc trezirea naturii la viaţă,  capul de primavară. Este perioada în care se pregăteau unelete pentru lucrul la câmp sau grădini, se tăiau uscăturile. Acum se agăţa în fiecare pom un fir de lână roşie (sau roşu cu alb) pentru rod bun, se curăţau streşinile pe langă cuiburile de rândunele, cu grija păstrării cuibului, se finisau cusăturile pentru mirese, se făceau ultimele „înţelesuri” de nuntă  înaintea lăsării postului.

Despre Dragobete, fiul Babei Dochia existau tot felul de povestioare, una mai frumoasa ca alta.

Se spune că Dragobete, fecior fain, harnic şi cuminte, era şi un mare iubitor al păsărilor. Pe cele care rămâneau iarna pe-aici le ocrotea, pe cele călătoare le ajuta încercând sa repare cuiburi, să le pună în apropiere sursă de apă, să le mai apere puişorii de răpitori. Crescând şi ajungând la vârsta însurătorii, fără a-şi uita păsările,  îşi ridica şi el ochii după fetele frumoase la care avea şi succes, frumos fiind, dar Baba Dochia nu era deloc grăbită să-şi aducă noră în casă aşa că amâna mereu momentul petiţului până când era prea tarziu, fiindcă se intra în post. Anii treceau şi trecea şi tinereţea lui Dragobete. Intr-un sfârşit de iarnă, cand Dragobete se uita cu jind la perechile de tineri căsătoriţi în anul trecut, venind voioşi şi mândri de la biserică în timp ce el era tot singur, l-a doborât tristeţea şi ochii i s-au umplut de lacrimi, în loc să meargă spre casă s-a îndreptat spre livadă lăsându-şi lacrimile să-i curgă pe obraz.

„Aşa fecior fain să plângă, cine a mai văzut!” s-a auzit un glas.

„Cum cine a mai văzut, ce, eu n-am voie să fiu trist?” a răspuns Dragobete fără să-şi dea seama că nu văzuse pe nimeni aproape de el.

„Tu care iubeşti pomii şi florile, tu care ai grijă ca păsările cerului să aibă unde să cuibărească, tu care iubeşti fetele şi lumea, tu de ce plângi, fecior frumos?”

„Fiindcă uite cât de singur sunt, fiindcă anii trec şi eu n-apuc să-mi iau mireasă, fiindcă îmbătrânesc fară să am şi eu cuibul meu, dar tu cine eşti, ieşi la vedere!”

Si atunci a apărut de după pom o arătare care nu era nici nor, nici floare, nici pom, nici femeie, nici bărbat, nici piatra ci toate la un loc însă aşa cum era arătarea era frumoasă – frumoasă şi împrăştia stropi de lumină în jur.

– Eu sunt „Cap de primavară” şi am grjă ca lumea să fie pregătită pentru venirea surorii noastre Primăvara, aş putea să te ajut.

– Cum, Doamne iartă-mă, să mă ajuţi!

– Uite, încurcă maine dis-de-dimineaţă, un fir roşu în ramurile pomului acestuia şi când se va opri o fată să-l descurce cere-i să-ţi fie mireasă.

– Cuuum, aşa hodoronc-tronc? Ce fată o să vrea asta?

– Măi Dragobete-Dragobete: orice fată care n-are încă un ales te-ar vrea dacă te vede, iar aici pot şi eu să fac ceva, Și „Cap de primăvară” a suflat asupra crengii pe care trebuia pus firul.

Aşa că dimineaţa Dragobete puse un fir roşu în creanga pomului spre care suflase Cap de primăvară, pomul se afla langă cărarea care ducea spre un izvor. Numai că… Baba Dochia, iscoditoare ca întodeauna, bănuind ceva necurat la mijloc, a pus repede câte un fir roşu în toţi pomii de lângă cărare. Mai târziu un roi de fete… culegeau arniciul rosu din pomi. Dragobete săracul nu ştia căreia să-i ceară să-i fie mireasă.

Seara, singur în livadă, ofta sperând să vină Cap de primavară să-i spună ce a păţit. Acesta l-a liniştit însă şi i-a spus: Mâine pune un fir alb în fiecare pom şi unul alb cu roşu în pomul vrăjit.

Aşa a făcut Dragobete şi iarăşi afurisita de babă a încurcat lucrurile, toti  pomii aveau un şnur alb-roşu şi un stol de fete vesele adunau şnururile de pe crengi.

Seara Dragobete i-a spus lui Cap de primavără că n-are rost încercarea asta fiindcă uite, mereu se întamplă astfel, dar Cap de primăvară l-a certat:

„Dragobete, ia dimineaţă mătase subtire, roşie şi albă, răsuceste şnur şi pune fiecărui pom câte un capăt de şnur, mamă-ta n-o să mai ştie ce să facă iar pentru ceea ce am să fac eu, ea nu are putere. Ai să vezi.”

Fără niciun pic de încredere în reuşită, dar ca să nu-l supere pe Cap de primăvară, Dragobete a făcut cum i s-a spus. Baba a verificat fiecare pom şi a văzut că toţi sunt la fel, atunci a strâns toate şnururile şi le-a aruncat. Un capăt de mătase roşie, aproape invizibil, a rămas însă agăţat de pomul vrăjit, sub un mugur de floare. Când fetele au trecut spre izvor nemaivăzând nimic in livadă şi-au continuat drumul, una  s-a oprit totuşi să privească un boboc de floare care apăruse pe o creangă, încercând să-l atingă a zărit capătul de şnur  rămas din cel agăţat de Dragobete şi vraja si-a facut efectul. Restul povestii… îl bănuiţi: n-a avut nevoie Dragobete decât de câteva clipe ca să facă ceea ce-l invăţase Cap de Primăvară iar fata a acceptat să-i fie mireasă.

De logodit i-a logodit Cerul iar casa le-a fost primăvara căci au plecat de teama Babei Dochii, departe, la poarta Timpului, acolo unde tinereţea e fără bătrâneţe. Timpul, la rugămintea lui Cap de Primăvară i-a găzduit în casa Primăverii şi le-a dat în grijă înfloritul pomilor şi logodna păsărilor.

De atunci, în săptămâna dinaintea lui Mărţişor se pune în crengile pomilor şnur roşu  de lână sau mătase ca pomii sa inflorească şi să aibă rod, se fugăresc fetele prin livezi şi se culeg primele flori. Tot de atunci acelui timp i se spune Dragobetele sau Cap de primăvară.

Baba Dochie a aflat ceva mai târziu de logodna lui Dragobete şi de fuga lui împreună cu mireasa aleasă şi şi-a îmbrăcat cojoacele plecând în munte, pe urma lor.

De aceea zilele care urmează Dragobetelor, la început de Mărţişor, sunt Zilele Babelor. Dar despre acestea este o altă poveste.

                Maria GRANCEA – Avrig, jud. Sibiu (poveste știută de la străbunica mea, Ioana Sădean)