Atitudini

A fi Român nu-i totuna cu a fi cetăţean român

  În favoarea unui schimb aporetic şi diaporematic de statistici şi idei, renunţ preţ de cîteva pagini la toţi cei […]

 

În favoarea unui schimb aporetic şi diaporematic de statistici şi idei, renunţ preţ de cîteva pagini la toţi cei care au ajuns la putere, într-o cîrdăşie subterană greu de decelat, de-a lungul dictaturilor Băsescu şi Iohannis. Între anii 1862 şi 1886, România a avut 24 de guverne democrate. Între anii 1884 şi 1918, România a avut alte 24 de guverne democrate. Între 1918 şi 1938, România a avut alte 24 de guverne democrate. Asta înseamnă că, în 72 de ani, România a avut 72 guverne democrate. Ce-au făcut ele în istorie se ştie. Multe au confundat fundamentul „a fi român” cu „a fi cetăţean român”. Între anii 1990 şi 2020, preţ de 30 de ani am avut 20 de guverne democrate, unele cu „bis” dictat.

Execeptînd guvernele social-democrate, guvernele liberale au avut doar viziuni pro-occidentale, au servit interesele marilor puteri, au sprijinit multinaţionalele, au scutit de taxe marile bănci străine, au pompat procente uriaşe din P.I.B. pentru înarmarea cu utilaje americane, au respins vehement naţionalismul, s-au făcut preş înaintea serviciilor secrete, au ţinut naţiunea în sărăcie şi supuşenie totală. În paranteză fie spus, după 1990 am avut preşedinţi demni de toată ruşinea. Cînd vorbim despre dictatorul Iohannis, nu pot să nu amintesc asemănările cu anul 1937, în care un alt neromân Carol al II-lea, ignora şi el votul popular şi numea „Guvernul meu”, condus de Octavian Goga: „Este guvernul meu şi trebuie să aibă aprobarea mea. În ziua când nu aş fi mulţumit de felul cum guvernează voi cere o schimbare”, spunea, regele-playboy, la vremea respectivă. Cum s-a terminat aventura carlistă se ştie. Neromânul de  la Cotroceni ne-a băgat în luptă dintre doctrine politice, ceea ce George Friedman numea „noua dihotomie politică ce înlocuieşte vechea diviziune stânga – dreapta: naţionalism vs internaţionalism”. Luînd în considerare reacţiile Înaltelor Porţi, e clar că internaţionaliştii văd în P.S.D. drept adversarul ce luptă sub stindardul naţionalismului. Tocmai de aceea liberalii, cu „fritz-ul” dictator în frunte, luptă pe toate căile să le turtească basca pesediştilor.

În 158 de ani, România a avut 79 de miniştri ai învăţămîntului şi 29 de reforme ale învăţământului, din care, cele mai multe reforme diforme, în ultimele trei decenii. În 158 de ani România a purtat cinci războaie, a pierdut trei şi a cîştigat două, în care a pierdut şase milioane de vieţi omeneşti. În 158 de ani a înmugurit, a înfrunzit şi a rodit traseismul politic. În capitalismul modern sorbit cu osîrdie de români, Curtea Constituţională Română a decis că anume articol care interzice traseismul unui parlamentar pe perioada mandatului său este inacceptabil sub aspect constituţional. Fireşte, Curtea Constituţională Română e formată din specialişti de cel mai înalt grad, contribuţiile lor teoretice fiind binecunoscute şi recunoscute în doctrina juridică românească.

Cum stă bine unui jurnalist detaşat de orice partizanat politic, imi exprim părerea sine ira et studio: Orice Constituţie, are un temei, adică se bizuie pe ceva mai profund decît însuşi textul ei. Prima întrebare care se iveşte, este pe ce se întemeiază o construcţie constituţională ca să fie coerentă, dreaptă, justificatoare? Pe un sistem de principii metajuridice, transpolitice, care i-ar conferi trăinicia necesară să nu contravină moralei. Nu unei morale formal-politice, ci Moralei, aceeaşi pentru autori cît şi pentru destinatari. Ori, traseismul politicianului pe perioada mandatului său încalcă sfidător tocmai această morală, implicată în textul constituţional. În lenjeriile traseismului se întrezăresc de cele mai multe ori veştejitele figuri reşapațe ale politicianismului, indivizi de care partidele se tot scutură declarativ, dar, în realitate, ţin morţiş să-i racoleze. P.N.L. a aspirat cu nemiluita trădători pesedişti, ei care fugeau de „ciuma roşie” ca diavolul de tămîie. „P.S.D. sau „ciuma roşie” din viziunea lor demagogică fiind singurul partid  salubru al românilor. Cu contribuţia trădătorilor interni, K.W.I. alias „Fritz I”, susţinut de forţele antinaţionaliste, de inamicii Familiei Tradiţionale şi adepţii L.G.B.T.Q.  au reuşit să-l şubrezească şi să-l compromită, nu şi să-l demoleze.

Continuînd morala, un aspect anume trebuie clarificat: un candidat pentru Parlament se adresează viitorilor săi alegători cu o serie de idei politico-juridice clare, ce provin din atitudinea sa partizană, adică e apartenent al unui partid politic, să-l notăm cu X. El este ales, pînă la urmă, pentru că alegătorii subscriu la ideile lui politico-juridice ce ţin tocmai de partidul „X”. Dar, după o lună, cinci, un an, alesul alegătorilor lui, adică a celor care au investit în acele idei, abandonează partidul politic „X” şi trece cu arme şi bagaje în partidul „Y” sau chiar în opusul lui „X”. Constituţia Curţii Constituţionale i-o permite, dar cu alegătorii cum rămîne şi cu „Minima Moralia”? Potrivit judecătorilor înţelepţi ai C.C.R., ce e strîmb de fapt devine drept, traseistul care promova idei de stînga a trecut la cele de dreapta sau invers, nesinchisindu-se de încrederea votanţilor. În realitate nu e drept, nu e just, nu e coerent. Acest comportament, avizat de C.C.R, l-aş numi ticăloşie, dispreţ faţă de cei ce au crezut în politicianul devenit traseist. Membru al partidului „X”, parlamentarul votează pentru legea L, a doua zi, devenit membru al partidului „Y”, votează împotriva legii „L”. Contează alegătorii? Nu. De o mie de ori, nu. Şi atunci, ce fel de democraţie moral-juridică promovează C.C.R.? Căci, democraţia nu e doar politico-juridică, ci şi morală, lucru total de neînţeles pentru specialiştii C.C.R., sfidători ai temeiurilor Constituţiei. Ca de altfel, pentru traseiştii politici, care primesc votul de aur al românului, precum Max Brod, valiza cu manuscrise a lui Frantz Kafka. Acel român e pentru ei o vietatea oarecare, cum pentru „marele” istoric Paul Lendvai, mişcarea de la Bobâlna a fost o răzmeriţă oarecare.

Dacă tot a venit vorba de C.C.R., cum a fost permisă candidatura şi „alegerea” neamţului Dominic Fritz, fără cetăţenie română, ca primar al unui mare oraş al României? Dacă pe ai noştri îi „aleg” S.R.I., S.I.E., S.T.S…, se vorbeşte prin tîrg că pe ăsta l-ar fi „ales” Bundesnachrichtendienst, ca urmaş la tronul cotrocean. Că ei l-au instruit. M-am hotărît, eu, român, fără cetăţenie germană, ca la următoarele alegeri locale din cel de-Al Patrulea Reich să candidez la postul de Bürgermeister von München. Ce va zice Bundesverfassungsgericht – C.C.R.-ul lor -, nici nu vreau să ştiu. Să vedeţi atunci Europäischer Zirkus!

                                                                               Maria Diana POPESCU, revista Art-Emis

5 Comments

  1. Șobolan Guzganian

    Regele “playboy” a fost singurul rege român adevărat, la fel ca și mama sa, Regina Maria. Ferdinand și Carol I au fost ofițeri germani în relația cu Germania, iar Mihai a fost o tragedie a istoriei. Carol al II-lea a fost umplut de noroi pentru a-l ridica în slăvi pe Mihai, a cărui trădare de la 23 August a însemnat capitularea și ocuparea României de către sovietici, dar și pe trădătorul devenit mare bulevard, agentul britanic și ungur, Iuliu Maniu.
    “Guvernul meu” de atunci a votat împotriva propriului șef al său în 1940, alegând retragerea rușinoasă și cedarea de teritorii fără lupta. Cu câteva excepții, majoritatea guvernului a respins hotărârea Regelui de a rezista militar.
    Faptul că astăzi “regele” Mihai și Iuliu Maniu sunt parcuri sau bulevarde și ridicați în slăvi, ca și Calderon, dar și faptul că trădătorii sunt reabilitați și li se restituie averi inexplicabile pentru perioada socialistă, arată halul în care a ajuns această țară, sub conducerea întregii clase politice.

    • Rodica Iris

      Corect !

      • IQ100

        Incorect.
        Despre Carol Ii si mama sa, vezi D
        Diaconu.
        Calderon a fost “ziarist” francez in misiune pe aici la Marea Înghesuială din dec.1989.

    • Zatoichi

      Regele “playboy” a fost un criminal, trădător de ţară.

      De citit, de exemplu, cartea istoricului Gică Manole:
      Carol II. De la dezertare la genocid

      • Șoricel Guzganian

        După Pacea de la București și Revoluția din Octombrie, nici Rusia, încă posesoare a localității Odessa, nici România, nu erau în stare de război cu Germania. Unde a dezertat atunci Carol și a plecat “în spatele liniilor inamice” când s-a căsătorit cu Zizi Lambrino, căsătorie LEGALĂ la acea dată, pentru că legea salică a fost instituită de abia cu Constituția din 1923, lege care nu se poate aplica retroactiv?

        Faptul că un tribunal de prin Ilfov a anulat căsătoria în 1919 e egal cu hotărârile justiției de astăzi, ale căror efecte le puteți citi chiar pe această pagină web.

        Dar dacă admitem validitatea anulării căsătoriei în 1919, atunci după legea salică, Margareta Duda, fiica lui Mihai Argeșeanu, căsătorit legal sau nu cu Anna de Bourbon, nu are niciun titlu și niciun drept, pe care oricum nu le poate avea într-o republică.

        Iar istoricul Gică poate ne explică de ce folosește denumiri inventate de ruși, turci și nemți ca Bassarabia și Bukowina pentru părți ale Moldovei furate de străini.
        Basarabia era o moșie a Basarabilor la nordul brațului Chilia, de care turcii au tras până au scos 3 județe, apoi rușii au vrut să tragă de ea de la Nistru la Siret, dar nu i-au lăsat francezii in 1806, așa că în 1812 au luat-o ca teritoriul între Nistru și Prut.

        Bucovina a fost luată în 1775 sub numele de Ducatul Moldovei de Nord, apoi i-au inventat un nume specific întregii Moldove și nu în special aceleia: “Țara codrilor de fag”, în limbile slavone: “Bukowina”.

        Când fantoma lui Roller încă mai bântuie pe culoarele facultăților de istorie, care istorie se rescrie după voința timpului prezent, atunci peste 500 de ani vom învăța la istorie că Charlie Chaplin a fost un dictator nazist care a fost învins de “UN”, iar Ștefan cel Mare a fost un boier la curtea Andreei Esca.

        Despre genocid până în 1940, poate domnul Gică se referă la genocidul comis asupra românilor de către unguri și de către sovietici în teritoriile ocupate, care nu poate fi imputat lui Carol, ci cel mult, “guvernului său”, care a refuzat apărarea acelor teritorii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *