Remember

Arhiva afectivă: Ce neam este acela care asistă la un asasinat stând în fotoliu, privind printre pahare cu șpriț și farfurii cu sarmale?

  În orașul Brad, unde am locuit din 1954 până în 1963, erau două mașini Jeep Willis, dintre care una […]

 

În orașul Brad, unde am locuit din 1954 până în 1963, erau două mașini Jeep Willis, dintre care una era a Sanatoriului unde lucra tata, și mai era un Land Rover, al celor de la Partid. Un Chevrolet Woodie a apărut la Sfatul Popular prin vara lui 57, adus de cineva din Oradea. Pare greu de crezut dar e adevărat, între anii 54 -57 am avut ocazia să merg cu asemenea mașini pe ruta Brad – Deva, aceasta fiind singura cale de a ajunge la singurul aeroport din apropiere, cel din Deva. Da, drumul peste munți, spre București, Timișoara sau Constanța îl făceam plecând cu IL-uri, ce decolau de pe foarte activul pe atunci aeroport al Devei. Astăzi, să spui Aeroportul Devei, e ca și cum ai spune că Domnul Cancelar Willi Brandt, pardon, Doamna Cancelar Dorothea Merkel are vilă la Ciolpani. Culmea adevărului e însă că Prințul Charles chiar are casă la Viscri, „ici en Roumanie”, dar vom vorbi despre asta cu alt prilej. Acum suntem pe drumul Brad orașul vechi – Deva Aeroport, în vara lui 1957. Era o întreagă aventură să ajungi cu un Gaz de la Brad la Deva (37km), trecând peste dealuri și serpentine cu drumuri gloduroase, ce alternau pe atunci cu rare petice de șosea urmate de alte lungi porțiuni pline de gropi, pietriș și praf. Existau adevărate ritualuri legate de momentul când prin tabla încinsă ieșeau aburi și chiar auzeai cum „fierbe apa”. Atunci șoferul cobora și meșterea la motor sub soarele ce dogorea. Bărbații, purtând băști decolorate, trase pe frunte, coborau și ei să fumeze, sau să comenteze momentul, copiii erau trimiși să zburde sau „să facă” mai după un dâmb, doamnele plecau și dânsele „să zburde mai încolo puțin” după vreo tufă, sau căpiță, în funcție de necesități ce nu suportau amânare. Alții, civilizați, cu sfinctere și bășici sănătoase, stăteau pe loc si moțăiau. Mașina suporta până la 6 persoane. Sub prelata GAZ-ului era tăcere, de pe câmp se auzeau greierii și albinele. Eu îmi priveam straturile de colb gălbui depus pe șosetele curate și albe la plecare.

Altădată, când nu purtam șosete, mama îmi arunca o privire reprobabila dacă eu, amuzată, îmi descălțam sandalele ca să admir desenul format de praful depus pe picioare. Așa era când mergeam cu Gaz, Molotov sau altă mașină socialistă. Când, însă, aveam norocul să facem drumul cu Jeep Willis, (după ce drumul Deva-Brad a fost aproape în întregime asfaltat), totul era ca în poveștile cu covorul fermecat. Drumul nu mai dura ceasuri nesfârșite, ci doar o oră și jumătate. Astăzi, drumul de la Deva la București nu mai poate fi parcurs cu avionul, ci numai cu trenul, iar despre drumuri și șosele moderne nu putem vorbi atâta vreme cât pesedeul există pe planetă. „Ce are pesedeul cu drumurlii?” poate întreba cineva care nu a votat cu domnul Băsescu și nici cu Guvernul-meu. La această justificată întrebare, un posibil Radio Erevan ar răspunde: despre cei ce nu există, numai de bine.

Dar, fiindcă a venit vorba de domnul Președinte Băsescu și despre drumuri, iată o știre din data de 17.09.2009: „Președintele Traian Băsescu a declarat, joi, la RRA, întrebat cum pot veni turiștii străini în România dacă nu există autostrăzi și drumuri bune, că întrebarea se referă la „o realitate, dar transformată în clișeu”, în condițiile în care „70% din turism se face cu avionul”, scria Mediafax. Băsescu i-a criticat, fără a da nume, pe cei care apar la televizor și spun că le este rușine de faptul că trăiesc în această țară. El a spus că imaginea României trebuie schimbată, inclusiv pentru cei care fac astfel de afirmații. Președintele a spus că această schimbare se poate face inclusiv prin prezentarea obiceiurilor naționale, a costumelor populare și a tradițiilor românești, care, în opinia lui Traian Băsescu sunt foarte frumoase și trebuie cunoscute de toți românii și de turiștii străini. Moderatorul a întrebat cum pot veni în România turiștii străini, pentru a cunoaște tradițiile, în condițiile în care nu există autostrăzi și drumuri bune. Băsescu a răspuns că întrebarea conține un clișeu, iar moderatorul a spus că, totuși, este vorba despre o realitate incontestabilă. Președintele a precizat că este „o realitate, transformată în clișeu”. El a adăugat că „70% din turism se face cu avionul”, precizând că este vorba despre situații în care grupuri de turiști sunt transportați cu avionul, apoi îmbarcați în autocare și duși către diverse destinații. Cu alte cuvinte subiectul „autostrăzi” fiind tabu, nu doar din lipsă de bani, dar și din motive gen „no comment”, să lăsăm subiectul infrastructură să-și doarmă somnul de frumusețe. Eh, 2009, e mult de atunci, unsprezece ani ! Apoi a venit 2010, anul disponibilizărilor, anul strânsului curelei, urmat de o serie de ani de mari prefaceri, desfaceri, legări și dezlegări, anunțuri și denunțuri.

Cu unsprezece ani în urmă, PDL, actualmente PNL și alții, aveau planuri mari pentru Țară. Noii aleși, „ăilalți”, aveau și ei oareșce planuri. Dar tare greu erau de pus în aplicare toate acele mărețe proiecte. Acasă, sistematic, ignorând prioritățile țării, se certau ca la ușa cortului, ca mai apoi, de parcă nu ar fi fost îndeajuns, mutau mahalaua și în Parlamentul European. Din 1989, de când România se crede liberă, au trecut treizeci și unu ani și am asistat la sute, la mii de Planuri Mari pentru Țară, la sute, mii de articole de presă, la transmisiuni în direct despre mâncători de lebede, spărgători de bancomate, hackeri, hoți, corupți, analfabeți, elevi căzuți la bacalaureat, minore abuzate, copii de bani gata izbind cu mașina-n stâlp, și așa mai departe, sau cum ar fi scris un însărcinat cu procesul verbal din anii 50, care consemna toate luările de cuvânt : șa mî dî. Ne aflăm, azi, nu după naționalizarea din 45, ci după dobândirea libertății din 89, ne aflăm în plină democrație și în rodnic proces de privatizare. Peisajul viu colorat conturează o dinamică aparte a contrastelor. Vile, hoteluri, cartiere rezidențiale, sate, comune, cu drumuri asfaltate sau fără drumuri asfaltate, școli, așezări omenești fără asistență medicală, școli de provincie conectate la internet, dar neavând grup sanitar. În fine, că veni vorba de grupul sanitar, biata nană Cătălina și încă două, trei ajutoare, se îngrijeau, bietele, să igienizeze cu perii aspre de șurluit** podele, cu apă fiartă, cu săpun, cu sodă, cu var, toaletele școlii noastre. Erau vreo cinci private din lemn înșirate în curtea din spatele școlii. Niciodată în cei patru ani petrecuți în școala elementară de pe strada Horea din raionul Brad, nici un copil nu a fost infectat. În afară de bolile firești ale copilăriei – pojar, oreion, scarlatină, nu ne-am prea confruntat cu îmbolnăviri grave care să necesite spitalizare. Nu lipseam de la școală dacă ne curgea puțin nasul și era știut că primăvara și toamna aproape toți copiii eram mucoși și cu voci hârâite. Nu mai știam ce să facem să avem măcar două zile temperatură ca să stăm acasă în vârful patului, să bem ceai cu lămâie, să ronțăim biscuiți populari și să citim din cărțile Fraților Grimm, ale lui Nosov sau Gaidar, ale Contesei de Segur, Basmele lui Ispirescu sau Emil si detectivii de Eric Kastner.

Ce s-a schimbat prin orașe din anul 1957, când mergeam spre aeroportul din Deva? Multe. S-au făcut modernizări la unele clădiri, au apărut noi construcții, s-a trecut la reabilitări, reamenajări, demolări. Dar toate acestea au lăsat în urmă părăsiri, lăsări în izbeliște, monumente și importante edificii s-au transformat treptat în ruine. Au apărut, în schimb, bănci, sumedenii de bănci, case de păcănele, săli de jocuri, puzderie de farmacii, saloane de frumusețe, mall-uri. Piețele de mărfuri clasice cu tarabe s-au desființat făcând loc supermarketurilor. În București – Piața Amzei, Matache, Unirii – în configurarea lor tradițională, aproape au dispărut.

Când în 1986 am fost în Ungaria și apoi în Polonia, venită acasă m-am întrebat: cum pot oare oamenii din acele țări să trăiască civilizat? În 1986 la noi nu mai era luxul din anii 60-70, era oribil. 1986 era al șaselea an de beznă, frig, alimentarele erau goale având doar creveți în vitrină, apă caldă aveam rareori seara sau doar sâmbăta. Nu înțelegeam (vorba vine) de ce e supărat Lech Walesa? În Polonia găseai de toate comparativ cu România. Atunci am văzut prima dată în viața mea într-o alimentară din Varșovia, mai multe feluri de unt, mezeluri, dulciuri, etc. Vedeam – ca și la Budapesta – produse alimentare, legume și fructe din abundență. Lumea pe stradă era îmbrăcată bine, în pas cu moda.

Bucureștiul în schimb era un fel de mică Siberie, uitată într-un vagon fără ferestre, undeva în Bărăgan. Oameni triști, tăcuți, atârnați pe scările tramvaielor sau autobuzelor mergeau și se întorceau de la muncă fără nimic altceva în gând decât dorința de a bea o cafea caldă, nu nechezol, de a face o baie bună cu lumină în baie, nu cu lumânare, sau de a găsi la vreun aprozar mere mai bune, măcar din alea respinse la export. Pentru acei umilitori ani 1980 -1989, românii nu ar fi trebuit să aștepte atâta timp până la strigătul olee-oleee. Cine știe de ce au stat așa, cu figuri fără expresie, pe scara propriei lor țări exact ca pe scara tramvaiului care îi ducea zilnic la muncă, cine știe? Dar oare, s-au trezit ei cu adevărat din acea înțepeneală odată cu vuietul simulatoarelor acoperind discursul din decembrie 1989?

Eram în Piață și eu în mulțimea adusă cu japca, de la uzine, fabrici, instituții diverse. Am auzit vuietul, apoi acel huooo colectiv. Am privit în jur, oameni mirați cu gurile închise ascultau și ei. Târziu, după ce oficialii care se tot trăgeau de mânecă, în cele din urmă dispărură din balcon, s-au întețit fluierăturile puternice și zgomotele în crescendo ale unei mulțimi revoltate, dar oamenii nu mai erau în Piață se răspândeau deja pe alte străzi. Pe jos, pe caldarâmul Pieței, se aflau călcate în picioare, mulțime de pagini rupte din Cuvântări, Opere, Congrese, etc. Au venit oamenii la miting cu asemenea cărți după ei, (?) se întrebau unii. Dar drapelele, de către cine și când au fost ajustate fiindu-le decupată stema? Multă organizare bizară într-o singură zi. Cum spunea și cântecul lui Florin Bogardo : „prea multe dovezi de virtute, vrute și-avute într-o singură zi, adesea în loc să convingă pot lesne să stingă văpaia inimii.” La mulți dintre noi a stins văpaia încrederii în acțiunea asumată, în schimbarea reală, în salvarea demnității pierdute. După câteva ore și apoi în tot acel timp al „iernii vrajbei noastre” care nici azi nu s-a încheiat, România a devenit spațiul tarabelor de negociat puterea. Războaie crâncene s-au iscat între cei de la baricadă, cei de la balconul CC, și cei din balconul Universității. Tabere diverse, grupuri, găști, „mărimi” și oameni de nimic laolaltă, se străduiau să transmită poporului mesaje mobilizatoare. Zăpăceala era Regina balului. Crăciunul a fost compromis de către „făcătorii de dreptate” pentru multa vreme din 89 înainte. Ce neam este acela care asistă la un asasinat stând în fotoliu, privind printre pahare cu șpriț și farfurii cu sarmale, cum moare dictatoru’ și nevastă-sa? Un film actualizat ar putea să cuprindă scene ca acestea: Ce le face? strigă nașa din bucătărie, aprinzând cuptorul pentru friptură. Cred că o să-i împuște, zic în cor finii cărând în sufragerie o damigeană. Apoi, sună telefonul care anunță familia că e cazul să se arunce pe burtă, fiindcă în zonă s-au semnalat teroriști. Și da, mulți bucureșteni mor în casele lor, nevinovați împușcați de trăgători „la plezneală”. Sarmalele sunt reci, piftia a înghețat pe balcon, vinul a curs pe covor. Ăsta a fost pentru destul de mulți Crăciunul lui 89. Dar un număr impresionant de tineri, femei, bărbați, adolescenți, copii, dornici de schimbare și-au găsit sfârșitul în stradă, chemați să lupte pentru un vis al libertății, cântând olee-olee-olee-oleeee …sub un drapel găurit (!) Pentru ce oare asemenea absurde clipe au existat la noi? Mă refer la cumplita „coincidență” a „procesului” cu sărbătoarea care a transformat noaptea de Crăciun în ceva macabru iar istoria țării în ceva confuz. Și da, am înțeles că revoluțiile nu se explică, se întâmplă.

                                                                                                              Sabina IVAȘCU

Sursa: cristoiublog.ro 

5 Comments

  1. justinianus

    Frumos ,cu corectura ca nationalizarea a avut loc in 1948, pe 11 iunie( trimitere la Proclamatia de la Izlaz 9-21 iunie 1948). In 1945 a avut loc a treia reforma agrara masiva, dupa 1864 si 1923!

  2. ioanca

    Zarurile au fost aruncate, pacepa, sriul şi-au făcut datoria, poartă întreaga responsabilitate a crimelor din acele zile, totul a fost teatru şi circ, doar morţii erau reali, poporul era ca un uriaş inocent, manipulat la greu, credea că e spre binele lui, s-a bucurat, chiar si eu, cu câţiva ani mai înainte, pentru că nu le-am furnizat nişte informaţii despre unii colegi, mi-au dat de ales între canal şi mină, aşa am descoperit cum se lucrează într-o mină.. Nu-l mai deplângeţi, ajungea şi el ca Xi Jinping, deplângeţi morţii acelor zile, deplângeţi faptul că sriul se află încă la guvernare în numele statului dinumbră.

  3. Nenea Iancu

    Ce neam este acela care la înmormântarea lui Petre Tutea au fost cateva zeci de oameni, iar când a murit Michael Jackson au ieșit pe străzi mii de oameni în marile orașe cu lumânări și flori.
    Uitați-vă cum la festivalurile techo untold, neversea și altele de strâng cu zecile de mii din toate colturile tarii…
    Armin van Buren spunea ca peste tot pe unde a concertat nu a văzut atâția oameni la concert ca în România. Se întreba de unde vin atâția oameni?

  4. Adrian Grigoriu

    Nicolae si Elena Ceaușescu au fost asasinați in 22 decembrie 1989. Informația ca au fost asasinați in 25 decembrie 1989 a fost publicată de dușmanii de moarte ai creștinismului și implicit ai Poporului Român și este falsă având ca scop să ne învinovățească utilizând propriile noastre etaloane de sfințenie. Deci nu vă lăsați păcăliți.

  5. IQ100

    ‘Je vous parle d’un temps
    Que les moins de trente ans
    ne peuvent pas connaitre” ;
    “În fine, că veni vorba de grupul sanitar, biata nană Cătălina și încă două, trei ajutoare, se îngrijeau, bietele, să igienizeze cu perii aspre de șurluit** podele, cu apă fiartă, cu săpun, cu sodă, cu var, toaletele școlii noastre. Erau vreo cinci private din lemn înșirate în curtea din spatele școlii. Niciodată în cei patru ani petrecuți în școala elementară de pe strada Horea din raionul Brad, nici un copil nu a fost infectat. În afară de bolile firești ale copilăriei – pojar, oreion, scarlatină, nu ne-am prea confruntat cu îmbolnăviri grave care să necesite spitalizare. Nu lipseam de la școală dacă ne curgea puțin nasul și era știut că primăvara și toamna aproape toți copiii eram mucoși și cu voci hârâite. Nu mai știam ce să facem să avem măcar două zile temperatură ca să stăm acasă în vârful patului, să bem ceai cu lămâie, să ronțăim biscuiți populari și să citim din cărțile Fraților Grimm, ale lui Nosov sau Gaidar, ale Contesei de Segur, Basmele lui Ispirescu sau Emil si detectivii de Eric Kastner.’

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.