Observator

Asistentă din Timișoara după ce a muncit în Germania: Nu ai grija zilei de mâine, dar tu, ca om, ești mort în interior

  Daniela Ciurea este asistentă în Timișoara, la Clinica de Chirurgie Vasculară a Spitalului Județean. Lucrează cu drag aici, dar a […]

 

Daniela Ciurea este asistentă în Timișoara, la Clinica de Chirurgie Vasculară a Spitalului Județean. Lucrează cu drag aici, dar a încercat să-și facă un viitor și în străinătate, în același domeniu, ca mulți alții. Până la urmă s-a întors, spune că e mai bine aici… printre ai ei, în familie.

A plecat în străinătate pentru un salariu mai mare. Exodul medicilor și al asistentelor este cunoscut în Timișoara, mulți aleg această cale, pentru mai mulți bani în ziua de salariu. Daniela a plecat din Timișoara tot pentru un salariu mai mare, dar a sfârșit prin a se întoarce. Avea bani, dar nu se putea bucura de ei, nu avea când și cu cine… Daniela ne-a povestit experiența ei din Germania, cât a stat acolo, unde a lucrat și care sunt dificultățile și satisfacțiile lucrului în domeniul sănătății peste hotare.

Daniela Ciurea: „M-am dus și am cerut voie domnului profesor Mihai Ionac (șeful clinicii de Chirurgie Vasculară de la Spitalul Județean Timișoara) să mă lase să plec, pentru că el mi-a dat un post pe perioadă nedeterminată. Mi-a părut rău să-mi las locul de muncă, să-l pierd, i-am spus ce am de gând. Mi-a zis că se bucură foarte mult și mi-a spus: <În viață, Daniela, dacă vrei să câștigi 0.99 la sută, câștigă-i!>. A spus că dacă nu fac față acolo, să vin înapoi. Am mers acolo, e foarte greu să mergi pe cont propriu, fără firme și alte cele. Neștiind limba tu pentru ei ești cotat ca și cu handicap. M-am dus la Frankfurt, aveam prieteni, au spus: hai să încercăm. A trebuit să învăț limba, să mă înscriu la cursuri de integrare acolo, pe care le-am plătit – 2.000 de euro. Am făcut practică în mai multe clinici, în timp ce mergeam și la curs, după care a trebuit să cer un drept de muncă. Asta după doi ani de chirurgie vasculară aici, experiență la chirurgie vasculară. A trebuit să aștept șase luni să-mi dea dreptul de muncă. Am făcut practică la Crucea Roșie, în Germania, și acolo le-a plăcut de mine, am făcut 2-3 luni. Cu o adeverință de la ei m-am dus să-mi cer dreptul de muncă. Prima dată nu am fost recunoscută ca asistentă, ci ca infirmieră, deși lucram pe post de asistentă. Lucram ca asistentă, dar pe bani de infirmieră, a trebuit să merg să-mi echivalez cursurile de aici”, spune Daniela.

                                           „Prin ce am trecut acolo nu a fost ușor…”

A încercat să-și facă un rost, chiar dacă, cel puțin la început a fost greu. Daniela nu a plecat în străinătate ca să se întoarcă cu coada între picioare. A plecat cu mentalitatea de învingătoare. A reușit și s-a întors cu capul sus…

„Prin ce am trecut acolo nu a fost ușor, bani cheltuiți, mult de muncă, să întreb în fiecare zi dacă mi-a venit dreptul de muncă. Am fost refuzată de vreo trei ori, fără motiv, după șase luni, drept de muncă – ca să fiu recunoscută ca și un cetățean german acolo, să am toate actele în regulă, toate asigurările. Am început serviciul, apoi școala pentru echivalare, în Germania. Totul mi se părea atât de ușor acolo, eu știam tot, în chirurgie vasculară lucrând, cu ce am învățat aici nu întâmpinam acolo greutăți. Nemților nu le venea să creadă că eu pot așa de repede să mă descurc. Îmi spuneau că nu trebuie să fac lucrurile atât de repede, mă controlau. De la 7.30 până la ora 13.30 trebuia să mă încadrez să-mi fac toată treaba. Mi se spunea dimineața ce am de făcut la fiecare pacient. Sarcinile din ziua respectivă trebuiau să se termine la 13.30, atunci trebuia să-mi predau tura. Eu la ora 11 eram gata cu tot și nu era OK ca de la ora 11 să stau și îmi ajutam celelalte colege. Au spus că nu e OK, că toată treaba trebuie să o facem încet și cu calm”, spune Daniela.

                                      „Acolo predomină puterea pacientului”

În Germania, Daniela rămânea în mână cam cu 1.900 de euro, în fiecare lună, în funcție de ture, de gărzi, iar la Timișoara câștigă în jur de 2.000 de lei în mână, pe lună.

„La un moment-dat ajungi la concluzia că banii nu sunt suficienți pentru a fi fericit și împlinit în viață. Îmi lipsea ceva, colectivul meu, familia. Nu mă mai bucuram de viață. Acolo, în Germania, trebuie să ai răbdare, să știi să pui capul jos, când ți se spune ceva atunci să execuți, dacă ai greșit să fii răspunzător pentru asta și să lași foarte multe de la tine. Mai ales că nu vorbești aceeași limbă și nu comunici la fel. Acolo predomină puterea pacientului, pacientul are putere, nu cadrul medical, trebuie să pui foarte mult preț pe pacient. Dacă dorește să-i deschizi geamul, îl deschizi, dacă nu, atunci îl lași închis. Trebuie să îl consiliezi, să empatizezi cu el, să-i acorzi foarte multă atenție, să stai să-l asculți chiar dacă tu nu ai starea necesară, trebuie să simulezi că da, ești acolo, cu el. Dacă vrea să-l ții de mână, să-ți spună o durere, ce a visat azi-noapte, trebuie să-l asculți”, spune asistenta din Timișoara.

    „Sufeream de singurătate, toată lumea era rece, pe nimeni nu interesa prin ce stări treci tu”

A stat doi ani în Germania și a lucrat. După doi ani, când a plecat de acolo, a trebuit să inventeze un motiv, pentru a fi lăsată să plece… „

Au spus că pentru ei a fost o pierdere că eu am plecat. La un moment-dat eram controlată de șefa mea să vadă dacă fac lucrurile cum trebuie. Nu am fost atât de bună la limba germană, înțelegeam, dar aveam impresia că nu mă exprim corect gramatical și mă inhibam și nu puteam să vorbesc. Am lucrat cu atâta încredere și fără nicio frică pentru că știam că o iau ca o experiență. Cât trăiam în Germania, sufletește trăiam în România, tot timpul spuneam – vreau viața mea înapoi. Sufeream de singurătate, toată lumea era rece, pe nimeni nu interesa prin ce stări treci tu, plus vremea, frigul de acolo, dacă nu ai pe nimeni… Aici am prieteni, familia mea, pentru ce să suport eu acolo, de dragul unor bani? Tot timpul profesorul Ionac mă încuraja și îmi spunea că dacă nu îmi este bine să mă întorc acasă”, spune Daniela.

      „La un moment-dat îmi era rușine să spun că vin din România, că știam cum se uită”

Daniela a stat doi ani în Germania, după care a considerat că nu mai rezistă, că nu mai are viață.

„Ajunsesem să mă uit la bani, la lucruri și să nu mă folosesc de ele. Dacă nu ești în țara ta, cu oamenii tăi dragi, nu știi că trăiești. Toți colegii îmi scriau: <Hai acasă, te așteptăm acasă!>. Știam că undeva sunt primită cu brațele deschise și acolo sunt oamenii care pe mine mă iubesc cu adevărat. Chiar te simți ca o slugă acolo, în străinătate, să nu ai un punct de vedere, ei aveau aerul ăla de… eu mă mai <luam cu ei în gură>, cu nemțoaicele. Când auzeau că vin din România… <hm rumanische tzigoinen> (țigani din România), la un moment-dat îmi era rușine să spun că vin din România, că știam cum se uită. Dar pe partea profesională nu aveau ce să-mi reproșeze. Eu săream să le explic și să le spun tot ce știam eu. Acolo, din țânțar făceau armăsar, dacă scădea glicemia la un pacient era haos – ce-ai făcut? Era tragic, era cu frică, să nu reclame cineva, să fii tot timpul perfect. În Germania mergeai la lucru, dar cu stres, să nu te interpreteze greșit. Poate doreai să faci ceva, să spui ceva…”, spune Daniela.

Daniela a lucrat la o clinică de cardiologie, în Offenbach am Main, ca și practicantă, șase luni, și într-un spital de chirurgie generală, și pe îngrijiri paleative, în aceeași localitate, dar și la Crucea Roșie, care aparține de Frankfurt.

„E plin de români care lucrează acolo, în sistemul de sănătate. Acum foarte ușor se pleacă în străinătate, dar prin firmă. Serviciul în Germania te face să nu duci grija zilei de mâine, dacă îți dorești ceva poți să-ți cumperi că ai cu ce, îți permiți aproape orice, ești fără griji, dar tu, ca om, ești mort în interior. Am ajuns la concluzia că mai bine mai puțin și bun decât mult și prost. O asistentă în România înseamnă mult, ai alt statut, ești altfel văzută, în schimb în Germania nu înseamnă nimic o asistentă, ești îngrijitoare. Acolo îți spune: fă tu asta, aici – vă rog frumos. Depinde de fiecare ce-și dorește de la viață, cum vrea să-și trăiască viața, poți trăi frumos și în România, dacă știi să trăiești frumos, să trăiești tu cu tine bine. Își trebuie atât de puțin să trăiești liniștit… Eu consider că oamenii nu ar mai pleca din România dacă ar avea un salariu cât de cât să poată trăi, să poată să-și permită să trăiască normal și dacă sistemul de sănătate ar putea fi îmbunătățit. Eu merg cu drag la lucru când văd cât s-a luptat profesorul Mihai Ionac să putem avea condiții, contează foarte mult ca șeful să țină oamenii să fie o echipă, să se înțeleagă între ei, să fie liberi, nu stres, să nu existe frica de șef, să ai curaj să spui ce ai greșit, să spui ce te doare. Eu consider că aici este familia mea”, spune Daniela.

                                                                                                            Adrian PANDURU

Sursa: http://www.tion.ro/

 

4 Comments

  1. un mizantrop

    Da. Inteleg problema doamnei asistente, descrie corect conditiile de munca din Germania si atmosfera rece, la propriu si la figurat, a societatii. Problema cu “tigani romani” trebuia reclamata pentru ca in Germania, ca in toata Uniunea Europeana, functioneaza corectitudinea politica. In rest, in ciuda competentei afirmate, am mari rezerve sa ma dau pe mana doamnei asistente care se plange de “puterea pacientilor”. Adica, nu te ingrijorezi daca unui pacient ii scade glicemia cand este in ingrijirea ta? Si empatia cu pacientul functioneaza numai daca nu ai probleme personale? La 26 de ani de la marea busculada, care ne-a aruncat in realitatile occidentale, inca ne mai plangem ca pacientii au drepturi ? Nu te faci doctor, asistent medical sau cadru didactic daca nu intelegi ca trebuie, macar, sa mimezi empatia fata de cel ce ti se da in grija, e fisa postului. Tot mai bine in Romania. Ai un salariu de rahat, dar ai “putere”. Nu ne mai faccem bine!

    • mishu

      corect, si eu am remarcat modul in care nu ii place sa fie in primul rand in slujba pacientului.

  2. VELICU STEFAN

    MULTI SE PLANG CA MUNCESC MULT,,,, CHIAR FOARTE MULT,,,, DAR NU SI-AU LUAT MASURI DE PREVEDERE ANTICIPAT,,, ADICA SA STII LA PERFECTIE LIMBA ATAT CEA VORBITA CAT SI CEA DE SPECIALITATE,,, APOI SA FI FFF BINE PREGATIT,,,,, APOI SA PLECI CU O REZERVA DE BANI ,NU CU DEGETELE IN FUND,, (SCUZE) SA AI VOINTA ,RABDARE , ATENT ,,INTEGRARE IN SOCIETATE ETC EU AM LUCRAT 3 ANI IN MAROC ,PRIMUL AN A FOST CUMPLIT ,,APOI USOR USOR M-AM INTEGRAT SI AM INCEPUT SA CASTIG BINE,,,,FIUL MEU ESTE IN CANADA ,,,INGINER IN CALCULATOARE,,, FFF BINE PREGATIT,,, EI BINE PRIMII 5 ANI A LUCRAT ORICE,, SI CARATOR,, SI AMBALATOR ,, ETC APOI USOR USOR A CUNOSCUT O FIRMA SI ACUM ESTE F BINE,,,,IN CEEA CE PRIVESTE CANTITATEA MUNCII SA O MAI LASE MAI MOALE,,,NU SE MUNCESTE ASA CUM SE SPUNE PE RUPTE DE NU AI TIMP DE NIMIC,,,DE OBICEI 5 ZILE,,, WEKEND NORMAL ,, FARA PROBLEME,,,, PAI DACA AI FOST OBISNUIT SA MUNCESTI IN ROMANIA CATEVA ORE SI ACELEA CU CAFELE SI TIGARI SI TRECI LA 8 ORE INTENSE ,,NORMAL EST GREU ,, DACA MAI ESTI OBISNUIT SI CU CIUBUCURII ESTE SI MAI GREU,,,IN CONCLUZIE POTI,,, PLECI,, NU STAI ACASA CA E MAI BINE SI NU MAI BOCITI ,,,,

  3. Daca in Germania pacientul este tratat cu respect pentru ca asa este normal, sa fie tratat ca om si nu ca o cârpă in Romania situatia este exact pe dos . Medicii , asistentele , pana si infirmierele sunt șefii in spitale iar pacientul este doar un obiect, o cârpă cu care se comportă cum vor. Sa nu intraznesti sa comentezi ceva referitor la tratament ca imediat asistenta , mai ales cele cu vechine, striga la pacient ” sa iei imediat ce ti-a dat medicul ca altfel , te dam afara imediat, iti facem iesirea astazi ” ,Nu conteaza ca li sa marit salariul ca in vest , comportamentul a ramas neschimbat , pentru ca mentalitatile au rams acelasi , cu atat mai mullt cu cat , se invoca mereu în presă ce e criza de personal medical…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.