Banii: războaie, revoluţii, epidemii

 

Averile mari se fac în spatele războiaelor, revoluţiilor şi epidemiilor. În spatele marilor nenorociri şi dezastre, cu alte cuvinte. Primul dintre moderni care a înţeles genial lecţia a fost Nathan Mayer Rothschild (1777-1836), fiul cel mare al fondatorului dinastiei Rothschild, instalat la Londra atunci când l-a finanţat pe ducele de Wellington împotriva împăratului Napoleon I pentru bătălia pierdută de francez la Waterloo. Averea lui Nathan şi a familiei sale a crescut exponenţial, iar el a devenit omul inconturnabil al Londrei (vezi Amos Elon – Founder, Harper Collins, Londra, 1996).

Războaie mondiale, cum au fost primul şi al doilea, nu se mai pot face din pricina nenorocitei de bombe atomice, pe care azi o au mai mulţi. Şi deci o pot şi folosi necontrolat şi sinucigaş pentru toţi. Dar revoluţii se pot face şi s-au făcut destule. Mai recent am avut revoluţiile colorate din Africa de Nord, maidanul de la Kiev, iar acum 30 de ani, revoluţiile anticomuniste, printre care şi cea din România lui Ceauşescu. O revoluţie în curs, care vizează în primul rând Rusia, e cea din Belarus. Cine finanţează revoluţiile preia discret controlul şi poate începe „extracţia”. Uneori până la sânge. Nici războaie locale sau lovituri de stat nu au lipsit în ultimul deceniu – în Siria, Libia, Mali, Ucraina, Yemen, Venezuela, Bolivia… Pe toate le finanţează cineva. De 20 de ani încoace s-au înmulţit şi epidemiile (SARS, MERS, Ebola, pesta porcina, boala vacii nebune, gripa aviară…), care n-au fost totuşi duse până la rangul de pandemie. Diferenţa dintre epidemie şi pandemie este aceea dintre un război local sau regional, circumscris, şi un război mondial.

Pandemia decretată de un OMS foarte controversat, foarte controlat tot prin finanţare poate însă avea amploarea unui război mondial ultramodern, cu mai multe obiective, pe termene scurte, medii şi lungi, aproape toate realizabile. În avantajul finanţatorilor, bineînţeles. Obiectivele multiple nu sunt cunoscute decât de marii scamatori care plătesc şi gestionează întreaga operaţiune. Pandemia SARS-CoV-2, desigur, nu este un război mondial clasic, dar îi seamănă ca două picături de apă.

Pandemia în curs are, printre alte scopuri mai greu descifrabile, cel puţin două care sar în ochi. Primul obiectiv : acoperă criza economică mondială declanşată deja din 2019 ca o continuare a celei din 2008, crize datorate greşelilor şi lăcomiei infinite ale superbogaţilor acestei lumi. Astfel, actuala criză economică de proporţii dificil de estimat este şi va fi pusă în cârca micuţului coronavirus, iar adevăraţii responsabili se vor putea spăla pe mâini (cu sau fără gel hidroalcoolic, cu sau fără mască). Al doilea obiectiv major : pandemia acoperă de minune războiul asimetric în curs dintre SUA şi China, un conflict de interes maxim pentru superclasa mondială. Pentru că aceste două superputeri, state-naţiune încă, sunt cel mai greu de supus intereselor globale neoliberale, corporatiste ale elitei transnaţionale.

Războiul comercial în desfăşurare declanşat de preşedintele american Donald Trump împotriva Chinei preşedintelui Xi Jinping pare să intre în acelaşi suprascenariu. Iar Donald Trump nu a putut câştiga preşedinţia SUA în dauna lui Hillary Clinton, cel mai slab candidat pe care şi-l puteau alege democraţii în 2016, fără sprijinul discret şi eficient al superclasei globale. De ce l-au preferat superbogaţii pe Donald Trump? Foarte probabil, pentru că el le putea face jobul cel mai bine, lăsând în acelaşi timp impresia că lucrează numai pentru poporul american. La fel ca în cazul alegerii şi realegerii preşedintelui român Klaus Iohannis, scenariul din 2016 pare să se repete în 2020 în SUA. Altfel, de ce ar fi fost ales Joe Biden, cu grave probleme de vârstă, să-i reprezinte pe democraţi ? Bernie Sanders, singurul candidat autentic al democraţilor, a fost din nou sacrificat pentru scopuri superioare inavuabile.

Cum se fac lucrurile ? Cum s-au făcut şi altădată – ne spune pe scurt F. William Engdahl, expert în geopolitică de la Princeton: „În numele forţelor aflate în prezenţă (powers that be – n.a.), cel de-al doilea război mondial a fost orchestrat de sferele de influenţă ale City-ului londonez şi ale Wall Street-ului pentru a-i manevra pe cei doi mari adversari – Rusia şi Germania – ca să se angajeze într-o luptă sângeroasă între cele două ţări, în aşa fel încât cele două mari puteri anglo-saxone să poată reorganiza eşichierul geopolitic mondial în favoarea lor. Au reuşit cu brio, doar că, după 1945, Wall Street-ul şi fraţii Rockefeller au hotărât ca Anglia să joace rolul de prim partener al Washington-ului (adică mâna a doua – n.n.). Regatul Unit şi Statele Unite au devenit figurile hegemoniei mondiale, intrând astfel în epoca numită a „războiului rece”. Acest parteneriat anglo-american a luat sfârşit oficial în 1989, odată cu căderea zidului Berlinului şi dezintegrarea Uniunii Sovietice în 1991” („Vers une guerre entre les États-Unis et la Chine ? La création d’un système totalitaire mondial, un „gouvernement mondial unique” ?”, mondialisation.ca, 17 august 2020).

Scenariul pare să se repete, cu ajustări importante, impuse de contextul actual, printr-un război asimetric între SUA şi China. China nu s-ar mai fi supus scenariului globalist, în opinia lui William Engdahl, şi, începând din 2015, încearcă să-şi impună propriul proiect de Drum al Mătăsii, în dauna proiectului globalist „China 2030”, conceput sub direcţia lui Robert Zoellick de la Banca Mondială. Până în 2012, anul venirii la putere a lui Xi Jinping, China acceptase „jocul de echipă” globalist şi beneficiase de cea mai mare creştere industrială din istorie (comparabilă cu dezvoltarea Germaniei între 1871 şi 1914, şi cu cea a SUA după 1866), datorată în bună măsură deciziilor globaliste.

William Engdahl citează şi analizează în articolul său cartea „Unrestricted Warfare” („Război fără restricţii”) din 1999, semnată de doi colonei ai armatei populare chineze, Qiao Liang şi Wang Xiangsui, sugerând, în lumina ei, interpretări posibile ale unor evenimente actuale : „Forma pe care ar putea-o lua un război între China şi Statele Unite. L-am putea califica drept război asimetric sau război fără restricţii, în care nimic din ceea ce îl poate perturba pe inamic nu este interzis. După Qiao, „prima regulă a războiului fără restricţii este aceea că nu există reguli, nimic nu este interzis”. Nu există convenţii de la Geneva. Cei doi autori din Beijing adaugă că acest război clandestin ar putea cuprinde atacuri la adresa securităţii politice, securităţii economice, securităţii culturale şi securităţii informaţiei naţionale. Dependenţa economiei americane de lanţurile de aprovizionare chineze pentru toate cele, de la antibioticele de bază la minererurile de pământuri rare vitale pentru armată, nu este decât un domeniu de vulnerabilitate printre altele.

La rândul său, China este vulnerabilă la sancţiuni comerciale, la perturbări financiare, la atacuri bioteroriste şi la embargouri petroliere, ca să numim doar câteva domenii. Unii au sugerat că recenta invazie de greieri călători şi pesta porcină devastatoare pentru rezervele alimentare de bază ale Chinei n-au fost numai dezastre naturale. Deci probabil că suntem deja într-o formă de război nedeclarat fără restricţii între Statele Unite şi China. S-ar putea oare ca recentele inundaţii extreme de-a lungul fluviului Yangtze care ameninţă să rupă barajul celor Trei Defileuri, inundaţii care au afectat deja Wuhanul şi alte mari oraşe din China şi au devastat imense suprafeţe agricole cheie, să nu fi fost cu totul manifestări sezoniere obişnuite?” (William Engdahl, idem).

Cămătarii preferă să fie numiţi filantropi, iar războaiele, revoluţiile, epidemiile/pandemiile sunt pentru ei cele mai mari sărbători. Pentru că îşi înmulţesc nemăsurat banii prin monetizarea suferinţelor celor mulţi. Desigur, „cămătar” e un cuvânt urât. De aceea, superbogaţii şi-au însuşit alte titulaturi mult mai plăcute : proprietari, acţionari, constructori, fondatori, „patriarhi”, binefăcători, filantropi, sponsori, investitori, bancheri… Unde sunt azi banii care ne stăpânesc neoliberal? Cine deţine banii mulţi şi puterea globală ? Unii experţi economici şi comentatori politici i-au identificat simplu şi succint pe deţinători : „Neoliberalismul, ca proiect de clasă, este o reuşită strălucită. Opt familii posedă astăzi tot atât cât 50 % din populaţia mondială. Cei 500 de oameni cei mai bogaţi din lume în 2019 şi-au crescut averile cu 12 000 de miliarde de dolari, în timp ce aproape jumătate dintre americani nu aveau deloc economii, iar aproape 70 % dintre ei n-ar fi găsit 1 000 de dolari necesari în caz de urgenţă fără să se împrumute. David Harvey (autorul unei celebre istorii recente a neoliberalismului – n.n.) numeşte asta „acumularea prin deposedare” (Chris Hedges – „The Disaster of utopian engineering”, truthdig.com, 28.01.2020).

                                                                                                           Petru ROMOŞAN