România a lipsit la prima ediție a Jocurilor Olimpice, cea din 1896, de la Atena. Apoi a mai lipsit în 1904 (Saint Louis), 1908 (Londra), 1912 (Stockholm), 1920 (Anvers), 1932 (Los Angeles) și 1948 (Londra). Prima noastră medalie a fost cîștigată la Paris, în 1924 – medalia de bronz la rugby (atunci, era sport olimpic).
Pentru cine nu știe, în anii ’60 România era singura țară europeană care se bătea de la egal cu țările din „Turneul celor 5 națiuni” (Franța, Anglia, Irlanda, Scoția și Țara Galilor). Aceea era echipa lui Alexandru Penciu, fundașul și căpitanul echipei naționale și al echipei CCA (devenită Steaua), supranumit „Alexandru cel Mare”. Se discuta extinderea turneului de la 5 la 6 națiuni, prin includerea României. Pînă la urmă turneul s-a extins la 6 țări, dar nu cu România ci cu Italia. România a ajuns în ultimii ani victima aproape permanentă a Georgiei (3,7 mil. locuitori). La această oră, în Japonia se desfășoară campionatul mondial de rugby unde pentru prima dată nu participăm. După niște înfrîngeri rușinoase, am reușit în ultimul moment să ne calificăm. Dar idioții care populează federația de specialitate (ca și multe alte federații), umblînd cu limba scoasă să naturalizeze jucători din Samoa și Tonga, nu au avut în vedere condițiile impuse de FIRA așa că am fost descalificați. La noi însă, nu răspunde nimeni pentru nimic.
Următoarea medalie, de argint, a fost cîștigată la Berlin în 1936 de călărețul Harry Rang la echitație (călărie, hipism).
Apoi a venit dictatura, iar dictatura a fost foarte preocupată de sănătatea elevilor, de dezvoltarea tuturor ramurilor sportive (ceea ce veți putea constata în continuare), de sportul de masă. Acțiunea „Daciada” a descoperit sute de viitori campioni olimpici, mondiali și europeni.
Pe timpul dictaturii, la 10 ediții ale JO, România a obținut 199 de medalii olimpice (55 de aur, 63 de argint și 81 de bronz). Tot pe timpul dictaturii am cîștigat singura noastră medalie la JO de iarnă (medalie de bronz la Grenoble în 1968, bobul lui Panțîru și Neagoe).
În 1952 la Helsinki am obținut primul aur olimpic, la tir, prin Iosif Sîrbu.
În 1956 la Melbourne am obținut primele trei medalii de aur la caiac-canoe (două prin evreul Leon Rotman și una prin dublul Alexe-Ismailciuc), prima medalie de aur la box (Nicolae Linca) și am „recidivat” cu un nou aur la tir (Ștefan Petrescu). Terminăm pe locul 9 dintre toate țările participante.
În 1960 la Roma primul aur la atletism (Iolanda Balaș la săritura în înălțime) și la lupte greco-romane (Dumitru Pîrvulescu) plus încă o recidivă la tir (Ion Dumitrescu).
În 1964 la Tokyo, se gîndește să „recidiveze” și Iolanda Balaș, alături de care mai ia medalia de aur la aruncarea suliței și foarte tînăra surpriză, Mihaela Peneș.
Din păcate, la Tokyo, am ratat calificarea în semifinalele turneului de fotbal. Am fost învinși în sferturi de finală de Ungaria, în condițiile în care la scorul de 0-0 Gheorghe Constantin a ratat o lovitură de la 11 m.
Constantin, zis „Profesorul”, centru atacant și căpitan al CCA-ului și al naționalei. Pentru fanii Stelei (indiferent cum s-ar numi aceasta azi) le ofer un motiv de mîndrie. Constantin a debutat în echipa națională in 1956 la Belgrad, într-un meci în care România a învins cu 1-0 poate cea mai bună echipă pe care sîrbii au avut-o (gol marcat din pasa lui). La începutul meciului, pe teren au intrat 9 jucători de la CCA! Apoi, portarul Ion Voinescu a fost schimbat de rezerva lui, care îi era rezervă și la CCA, Costică Toma! Iar în minutul 56 (sper să nu greșesc, chiar dacă am mai recitit de atunci despre acest meci) a intrat și Constantin! Pot spune că CCA a învins marea Iugoslavie de atunci!
Îmi pare rău că nu este nimeni care să posteze pe net minunata carte “Finala se joacă astăzi” a regretatului Ioan Chirilă, o carte antologică a fotbalului romînesc, cu amintirile celor mai mari jucători români, începînd cu constituirea echipei naționale și eroica participare a acesteia în 1930 la Montevideo la primul campionat mondial de fotbal – eroică întrucît în primul meci, cu Peru, arbitrul tolera atacurile brutale ale urmașilor incașilor, astfel încît Stanciu și Steiner au fost scoși de pe teren pe brancardă (pe atunci nu se permitea înlocuirea), dar cînd după ce Deșu deschisese scorul iar peruvienii au egalat, Stanciu, cu rotula smulsă, cu genunchiul strîns în cîteva genunchiere, a reintrat în teren și într-o situație pe care nu o mai explic acum, șchopătînd, a marcat golul care ne-a dus la victorie – am scris mai de mult pe larg despre acest meci și despre patriotismul manifestat pe terenul de sport (au lipsit dintre cei intervievați Iuliu “Giussi” Baratki, decedat la momentul interviurilor și Iuliu “Duduș” Bodola, primul golgeter cu 30 de goluri marcate, timp de 50 de ani, al naționalei României – plecat în Ungaria, se pare că în urma unor acuzații de anti-semitism pe care ungurii nu și le-au însușit. Cînd a apărut, cartea era scumpuță, 8,50 lei, adică aproape 4 franzele. Dacă astăzi ar fi retipărită, cu coperți cartonate, cu hîrtie de calitate, cu pagini în care copiază fotografii vechi, cred că ar ajunge la 85 de lei, adică vreo 80 de pîini.
Implicarea regulilor capitaliste în fotbal, pe mine mă umple de mirare.
În anul 1947 s-a înființat CSCA (Clubul Sportiv Casa Armatei), devenit în 1950 CCA (Casa Centrală a Armatei), devenit în 1961 Steaua. Astăzi, doar judecătorii mai știu cine este Steaua (dar, oare, chiar știu?).
În România a existat zeci de ani de zile Divizia A. Dar un șmecher a înregistrat pe numele lui la OSIM denumirea “Divizia A” și a pretins bani mulți ca să permită folosirea denumirii de către FRF. Și așa a trebuit ca foarte cunoscuta Divizie A să devină Liga I.
Știința Timișoara (numele sub care a fost cea mai cunoscută) s-a înființat în 1921 și în ultima perioadă a jucat sub numele de Politehnica Timișoara. Clubul a căzut în mîinile sponsorului italian Claudio Zambon și în urma unui conflict cu acesta, a inceput o nebunie pe care nu am timp să o elucidez acum. Tribunalul sportiv de la Lausanne i-a dat dreptate lui Zambon (oare de ce, nu mă mir?), procesul a ajuns și la Curtea de apel București, chiar și la Curtea constituțională. În 2012 clubul s-a desființat.
Există obligația de a introduce în teren un număr de tineri, se pare că va exista obligația ca fiecare club de ligă superioară să înființeze echipe de fete (conduse de matroane?), sînt situații de suspendare sau de desființare a unor cluburi din motive financiare. Sportul nu mai înseamnă decît o afacere, o afacere tot mai murdară, tot mai coruptă? Asta înseamnă capitalismul? Nici nu mai știu de unde vin toate astea, de la FIFA, de la UEFA, de la FRF? Corupția tuturor acestora a fost dovedită în ultimii ani. Iar la FRF a fost reales nu cel mai corupt, fiindcă știu unul mai corupt înaintea lui, ci un corupt incompetent, care distruge fotbalul românesc. A fost reales după principiile conform cărora sînt aleși și realeși președinții României și parlamentarii români. Dar destul despre fotbal.
În 1968 la Ciudad de Mexico se lansează Ivan Patzaichin care împreună cu Serghei Covaliov cîștigă aurul la caiac-canoe, Ionel Drîmbă cîștigă primul nostru aur la scrimă (după olimpiadă, nu s-a mai întors în țară), Lia Manoliu (aruncarea discului) și Viorica Viscopoleanu (săritura în lungime) ascultă și ele imnul nostru de pe prima treaptă a podiumului.
În 1972 la Munchen recoltă săracă în aur, în domenii devenite tradiționale, Ivan Patzaichin și luptătorii de greco-romane Gheorghe Berceanu și Nicolae Martinescu.
În 1976 la Montreal, irumpe gimnastica feminină, preanunțată de Elena Leuștean (3 medalii olimpice de bronz în 1956 și 1960) și de Elena Ceampelea. Cîștigăm primele medalii de aur la gimnastică prin Nadia Comăneci (3!) care a provocat un atac de cord tabelei de afișaj a notei, iar Vasile Dîba onorează și el palmaresul caiac-canoei.
Pînă acum, eu am nominalizat doar medaliații cu aur. Dar deja erau ramuri sportive în care România era abonată la medalii de toate culorile (tir, caiac-canoe, box, atletism, lupte greco-romane, scrimă, gimnastică).
În 1980 la Moscova, olimpiadă boicotată de țările din vest, România s-a clasat pe locul 7. Nadia a mai cucerit două medalii de aur (nu comentez cum a fost furată la altele în favoarea gimnastelor sovietice), Ivan Patzaichin împreună cu Toma Simionov a mai luat un aur, Sanda Toma a luat primul nostru aur la canotaj, am mai bifat aur la tir (Corneliu Ion) șu lupte greco-romane (Ștefan Rusu).
În 1984 la Los Angeles, a fost nebunie! Olimpiada a fost boicotată de data aceasta de țările din est, cu excepția noastră! Am luat 53 de medalii (20 de aur, 16 de argint și 17 de bronz) și ne-am clasat pe locul doi în lume! Prea multe medalii de aur ca să le menționez pe toate! Ajunge să spun că au fost 3 medalii de aur la atletism, cînd a explodat semifondul românesc, 4 la gimnastică, 6 la canotaj, două la caiac-canoe, două la haltere, două la lupte greco-romane. Nu vă ies la socoteală? Nu mă certați pe mine, nu m-am luat după memorie ci după
https://ro.wikipedia.org/wiki/Jocurile_Olimpice_de_var%C4%83_din_1984
În 1988 la Seul am fost, pentru ultima dată, în top-ten (locul 8). Daniela Silivaș a cucerit la gimnastică 3 medalii de aur, Paula Ivan a luat aurul la 1.500 m., Sorin Babii la tir, Rodica Arba și Olga Homeghi au mai adus un aur la canotaj iar Vasile Pușcasu ne-a adus primul aur la lupte libere.
Apoi, a venit democrația impusă de serviciile secrete străine printr-o revoluție sîngeroasă și trădătoare, despre care pe atunci nu știam nimic, iar acum încă nu știm totul.
Au urmat 7 ediții ale Jocurilor Olimpice în care am cucerit 105 medalii (34 de aur, 31 de argint și 40 de bronz).
În 1992 la Barcelona am ieșit din top-ten (locul 14). Lavinia Miloșovici a cîștigat două medalii de aur la gimnastică iar Elisabeta Lipă și echipa de 4+1 rame au cîștigat alte două.
În 1996 la Atlanta ne-am păstrat locul 14, două medalii de aur la canotaj, Laura Badea la scrimă și Simona Amînar dar noroc cu gimnastica fiindcă ne-a mai adus 4 medalii de argint și 5 de bronz.
În 2000 la Sidney am avut o ultimă ascensiune, locul 11. S-au lansat Gabriela Szabo (aur la 5.000 m.), Diana Mocanu (primele noastre două medalii de aur la natație, la 100 și 200 m. spate), Mihai Covaliu la sabie, alte medalii de aur la canotaj (3), la gimnastică (2) și la caiac-canoe.
Cred că a fost ultima generație de sportivi crescuți în spiritul patriotismului, și nu al mercantilismului, al profesionismului.
Din păcate la Sidney, Andreea Răducan, cîștigătoarea aurului la gimnastică la individual compus, a fost depistată cu pseudo-efredină (ceea ce nu știu ce este) cu care fusese tratată împotriva unei răceli și i s-a retras titlul. Mihaela Melinte (campioană și recordmană mondială la aruncarea ciocanului) și halterofilii Traian Cihărean și Adrian Mateaș, depistați cu consum de nandrolon, au fost excluși din concurs.
În 2004 la Atena, a fost ultima zvîcnire a noastră, locul 14. Au luat aur fetele de la canotaj (3), au luat 4 medalii de aur fetele de la gimnastică (Cătălina Ponor – 2, Monica Roșu și echipa), Camelia Potec (natație 200 m. liber). Pentru prima dată, nici un sportive român nu a cucerit aurul la Olimpiada!
În 2008 la Beijing (sau Pekin, cum învățasem eu, locul 17). Totul se înjumătățește! Atena – 8 medalii de aur, Beijing – 4, adică doar Alina Dumitru (judo), Sandra Izbașa (gimnastică), Constantina Diță (maraton) și fetele de la canotaj dublu rame. Din nou, nici un băiat!
În 2012 la Londra, (locul 27) iar ne-am înjumătățit, două meadalii de aur, aceeași Sandra Izbașa și Alin Moldoveanu, la tir.
În sfîrșit, în 2016, la Rio de Janeiro (locul 47), s-a produs ultima înjumătățire posibilă, o singură medalie de aur, echipa de spadă feminin.
Acum ce să spun? S-ar putea să se înjumătățească și aceasta, dar nu știu eu regulamentele CIO. Dacă există posibilitatea participării la probele de dublu (la tenis de pildă) a unei echipe mixte cu componență românească iar aceasta va cîștiga medalia de aur, vom avea și noi 1/2!
Dictatura ne-a adus de la 10 ediții ale JO un număr de 199 de medalii olimpice (o medie de 19,9 per ediție). Democrația ne-a adus la ultimele 7 ediții ale JO, 105 medalii (adică o medie de 15 %).
Sînteți tentați să spuneți că diferența nu este mare. La prima vedere, da. Însă eu văd lucrurile altfel, dacă în 1952 cîștigasem o singură medalie de aur, în 2016 ne întorsesem tot la o singură o medalie de aur.
Nu iau în calcul cele două ediții boicotate de unii sau de alții, din în 1980 și 1984, cînd am a beneficiat de o conjunctură fericită, dar totuși, de la locul 8 la Seul în 1988 la locul 47 la Rio, este o oarece diferență, dar nici un semn de îmbunătățire.
Ceaușescu, președintele țării în 1988 pe timpul JO de la Seul, se dădea mare vînător – desigur că asta nu avea nici o legătură cu succesele sportivilor români.
Iohannis se dă mare ciclist, mare schior, mare tenisman, mare practicant de jogging înconjurat de SPP-iști. Are asta vreo legătură cu prăbușirea sportului românesc?
Regretatul meu prieten Alecu Caranica îmi povestea cum înainte de război, echipa lui favorită de fotbal din Bazargic, era la un moment dat condusă cu 8-0. Cu toate acestea, aromânii din tribune scandau „Hai cu egalarea!.
Noi ce să facem, să scandăm și noi „Hai cu egalarea?”.
Dan Cristian IONESCU
Iată ce am fost dar și ce putem fi, dovedit pe un segment minuscul de viață: citez:
“În 1984 la Los Angeles, a fost nebunie! Olimpiada a fost boicotată de data aceasta de țările din est, cu excepția noastră! Am luat 53 de medalii (20 de aur, 16 de argint și 17 de bronz) și ne-am clasat pe locul doi în lume!”
În timpul acesta, când rezultatele politicilor pro-românești începeau să își arate rezultatele, securiștii blocau accesul românilor la mâncare, combustibili, căldura, electricitate dar cu absoluta prioritate la informații și către popor si către conducerea patriotică, dar delapidau către conturile personale miliarde de dolari pe care îi sustrăgeau din veniturile statului prin toate operațiunile de import export.