Ce ştiu „vestele galbene” şi patrioţii francezi în timp ce presa mainstream din România tace?

   Cum a ajuns Emmanuel Macron slujitorul capitalului putred globalist

   (În completarea articolului Franţa săracă declară război dictaturii financiare Rothschild)

 

                       Rothschildzii dau şefii de stat ai Franţei!?

Deşi există nume distincte importante în istoria mari­lor afa­ceri ale rothschildzilor francezi, precum Guy de Rothschild sau Edmond de Rothschild, din anul 2003 afacerile ramurilor engleză şi franceză s-au unit într-o acţiune globală, apoi cea franceză a luat conducerea.

Politicianul francez Georges Pompidou (1911-1974) a fost an­gajat în 1953 de către Guy de Rothschild să lucreze la banca Roths­child Frères, cea a ramurii franceze a familiei. În 1956, Pompidou ajun­ge ma­nagerul general al băncii evreieşti, poziţie pe care o ocupă până în 1962, când este propulsat în funcţia de prim-ministru al Franţei. Stă în această poziţie până în 1968, apoi, din 1969 până în 1974, devine pre­şedinte al Franţei. Pompidou a dat o lege în 1973, supranumită şi „le­gea Rothschild“ prin care obliga statul francez să se împrumute de la băncile private, cum vom vedea[1].

Apoi, ca o replică, preşedintele socialist François Mitterrand (în funcţie între 1981 şi 1995) a naţionalizat în 1982 parte din sistemul ban­car fran­cez, în frunte cu banca Rothschild, în scopul „restabilirii puterii creării de bani de către colectivitate“. Statul preluase practic doar fir­me­le acelor bănci (despăgubind proprietarii), aşa că, în 1984-1987, David Rothschild, fiul lui Guy, ajutat de acesta, a refăcut banca franceză a familiei, sub numele final de Rothschild & Cie Banque (iniţial Paris-Or­le­ans Fi­nan­ce), împreună cu fra­tele său Edouard Rothschild şi vărul Eric de Rothschild. Când statul francez le preluase prima bancă, ei primiseră o importantă des­­păgubire de sute de milioane de franci francezi, echivalentul valorii acţiu­nilor lor pe piaţă. Formal, capitalizarea iniţială a noii lor bănci a fost de numai un milion de dolari, dar beneficiind de resurse as­cun­se, curând şi-au trans­format banca de investiţii într-unul din marii jucă­tori din Franţa şi din Europa continentală de vest, compania bancară fiind controlată prin „elveţiana“ Rothschilds Continuation Holdings AG, de­ţi­nu­tă la rân­dul ei de „olandeza“ Rothschild Concordia.

Cum ramura franceză a devenit cea mai puternică ramură a familiei după 2003 (şi, mai ales, după 2007), în presa internaţională, mai ales în cea franceză, au apărut semne de în­tre­bare şi despre cum a acces în politică Emmanuel Macron, care în 2017 a devenit pre­şe­din­tele Franţei, învingându-o pe naţionalista Marine Le Pen, deoa­re­ce şi Macron a fost din 2008 un angajat de vârf al băncii Rothschild, ajun­gând managing director şi chiar „partener“ şi, bineînţeles, multi multi ­milionar în euro. În politică, lui i s-a înfiinţat peste noapte, în aprilie 2016, un partid cu pretenţia de „anti-sistem“, numit En Marche (În Marş), de orientare şi liberală şi pro-globalizare, dar care s-a vădit ca fiind con­stru­it tot de către „sistem“, mai ales după ce s-a aflat că Macron şi partidul său au fost finanţaţi de ong-urile internaţionale ale lui George Soros, promotorul nr.1 al sistemului global (fără frontiere) al marelui capital şi pionul Rothschild în afacerile politice internaţionale. (În 2016, mai mulţi hackeri au spart conturile de e-mail ale lui Macron şi ale companiilor cu care lucrează, descărcând de pe acestea peste 9 GB de date pe care le-au distribuit apoi pe Internet, pe Twitter, sub titlul EMLeaks sau # Macronleaks, din acestea rezultând nu numai că pre­zi­den­ţi­a­bi­lul era ajuta de Soros, dar şi că făcea transferuri dubioase băneşti în pa­ra­di­surile financiare).

                       Ascensiunea rothschildiană a lui Macron

Oricum, cel care l-a propulsat politic pe Macron este finan­ţis­­tul evreu francez Jacques Attali. Acesta aparţine lumii marii fi­nan­ţe internaţionale, începând cu „Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare“, o instituţie financiară de preluare a estului european comu­nist, pe care a conceput-o din 1989, la Londra, şi i-a fost prim şef din 1991, şi, deşi prin cărţile lui (pre­­cum A Brief History of the Future – O scurtă istorie a viitorului) apare ca un „insider“ de­con­spi­ra­tor al ocultei globale, dezvăluind chiar şi viitorii paşi şi etape ai „programului ban­che­ri­lor illuminati“, el însuşi este un arhitect al noii ordini mondiale. De fapt, în 2007-2008 Macron i-a fost iniţial subaltern lui Jacques Attali, la aşa zisa „Commission pour la libération de la croissance française“, o co­mi­sie guvernamentală de „îmbunătăţire a creşterii economiei fran­­ce­­ze“, prezidată de Attali, care a avut de la preşedintele francez Ni­co­las Sarkozy, evreu şi el, în parte, mână liberă în a-şi alege oamenii.

„Emmanuel Macron? Eu l-am inventat! Total!“, avea să spu­nă mai târziu Jacques Attali, adăugând: „Cu începere din momentul în care l-am propulsat la Paris şi în întreaga lume… Aceasta este rea­li­ta­tea obiec­ti­vă“.[2] Şi publicaţia Paris Match, atunci când relatează întâl­ni­rea din pri­mă­vara lui 2008 dintre David Rothschild şi „promiţătorul in­spec­tor fi­nan­ciar“ Macron, precizează că acesta din urmă i-a fost in­tro­­dus ban­che­rului evreu de către Jacques Attali şi Serge Weinberg[3], un mag­nat „francez“ membru al grupării globale Comisia Trilaterală, evreu şi el (ca şi Rothschild şi Attali).

Şi Jacques Attali este un participant mai vechi la întrunirile Grupului Bilderberg (precum cea din 1975), think-tank-ul mai elitist şi mai important decât Co­mi­sia Trilaterală, ambele susţinute de familia Rothschild, cum participant/membru a fost şi ex-preşedintele francez Georges Pompidou (fost bancher Rothschild şi el) şi cum va fi în 2014 şi Emmanuel Macron, îna­inte de a deveni ministru al Economiei şi, în trei ani, preşedinte al Franţei. În anul morţii preşedintelui Pompidou, 1974, şedinţa Grupului Bilderberg, care s-a ţinut în Franţa, s-a deschis chiar cu un mo­­ment de reculegere pen­tru acesta, ca pentru un important mem­­bru, la întrunirea din 1974 a gru­­pului fiind prezent şi Guy de Roths­child (tatăl lui David Rothschild), care îl avusese angajat manager general la banca sa pe Pompidou, pe care apoi l-a propulsat în politică.

Din funcţia guvernamentală în Comisia Attali, deci, Emmanuel Macron a trecut la banca lui David Rothschild, în 2008, pe­­rioadă în care l-a cunoscut pe cel mai apropiat consilier politic al său, pe Ismaël Emelien, care, deşi are un nume de rezonanţă mu­sul­ma­nă, nu este arab, ci doar are o familie ce provine din nordul Africii, ca şi Jacques Attali, care este evreu algerian. „Există o îndoială cu privire la ori­gi­nea sa musulmană, care se bazează doar pe numele său“ spunea despre Ismaël Emelien şi publicaţia evreiască Temps et Contretemps în ar­ti­co­lul Les «arabes» de Macron, din septembrie 2017 (în echipa de cam­panie a lui Macron au fost cooptaţi mai mulţi arabi şi musulmani, care să aducă la vot, pentru el, şi acest electorat, ceea ce au reuşit).

                   Grupul Bilderberg „garantează” pentru Macron

În anul 2012, când încă era director la banca Rothschild, tot Attali l-a introdus cu ample recomandări pe Macron şi la preşedintele francez socialist François Hollande, acesta angajându-l drept secretar general la Palatul Élysée, sediul preşedinţiei Franţei, unde s-a ocu­pat de promovarea unor proiecte legislative favorabile mai degrabă ma­relui capital decât electoratului socialist al preşedintelui. Macron s-a supărat când a fost format primul guvern Manuel Valls, investit la 31 martie 2014, deoarece nu a fost numit ministru al Economiei, dar în 29 mai – 1 iunie participa la întrunirea Bilderberg din 2014, invitat fiind de către preşedintele Bilderbergerilor, Henri de Castries, şeful trus­tu­lui financiar Axa Group în care cei mai im­por­­tanţi parteneri oculţi sunt Rothschildzii francezi.

Una din­tre cele mai im­portante instituţii financiare multinaţionale la nivel mon­­dial, cu sediul central la Paris, în Axa Group unii dintre cei mai im­por­­­tanţi parteneri sunt Rothschildzii francezi, conform studiului profe­so­ru­lui de economie de la Sydney University Evan Jones: The Fall and Rise of the French Rothschilds (2013), iar şeful Axa Group, Henri de Castries, a preluat conducerea Gru­pu­lui Bilderberg din 2012, când s-a retras din funcţie celebrul vi­con­tele Étienne Davignon.

Întors de la întrunirea Bilderberg din 2014, Macron declanşează voit un scandal public prin demisia de la Palatul Élysée însoţită de apariţii tv în care îşi promova imaginea de super economist marginalizat de pu­tere exprimându-şi „frustrarea că nu poate influenţa reformele guver­na­mentale“, aşa că guvernul se restructurează şi, din august 2014, el devine ministru al Economiei şi Finanţelor.

                               Pe mâna finanţiştilor evrei

De la demisia din fruntea staff-ului prezidenţial şi până la co­optarea în guvernul Franţei, Macron nu a vrut să mai ocupe vreo func­ţie, nici publică, nici în privat, conservându-şi astfel imaginea de mar­ginalizat. Dar el a fost „ajutat“ de către omul de afaceri evreu Alain Minc să fie angajat în această perioadă la Universitatea din Berlin ca „cer­ce­tător“ la distanţă, ceea ce trebuia să îi mărească prestigiul. Minc se chema la naştere, în realitate, Minkowski, tatăl său, Josef, fiind un evreu comunist polonez, dar care ajunge în Franţa, Alain Minc, un prieten al familiei Rothschild (mai ales al lui David Rothschild) ajungând să facă parte, la un moment dat, din grupul de consilieri intimi ai preşe­din­te­lui  Nicolas Sarkozy[4].

Macron s-a apropiat mult de „businessman“-ul Alain Minc, deşi erau deja prieteni, chiar din poziţia sa de director al băncii Roths­child & Cie, când s-a ocupat din partea băncii de recapi­ta­li­za­rea pu­bli­ca­ţiei Le Monde, Minc fiind încă de atunci preşedinte al board-ului re­vis­­tei franceze care mai târziu i-a făut şi campanie mascată lui Macron.

De fapt, tânăr emigrant evreu în Franţa de după război, Minc a făcut parte, ca şi Macron mai târziu, din organizaţia French-American Foundation, ca unul din primii Young Leaders ai acesteia, o orga­ni­za­ţie de „Global Influnece“ înfiinţată în 1976 de think tank-ul amercian globalist Council on Foreign Relations şi menită să apropie Franţa de politica SUA. Prin French-American Foundation sunt inter­co­nec­ta­te nume de participanţi sau chiar „Young Leaders“, precum magnatul evreu american John Paulson, George Soros[5], Bill Clinton, Hillary Clinton, Henri de Castries (şeful Bilderberg şi ex-şef la gru­pu­­l financiar AXA, dirijat de Rothschildzi), Pierre Moscovici (po­li­ticianul socialist francez de ori­gi­ne evreiască din România care a tutelat PSD-ul în vremea lui Năstase), cele­brul general american Wesley Clark sau Robert Zoellick, fostul preşedinte al Băncii Mondiale.

Tot de finanţa internaţională este legat şi numele celui mai apropiat colaborator politic al lui Emmanuel Macron, care l-a ajutat să îşi facă partidul prezidenţial, En Marche. Este vorba, cum am văzut, de către aparent musulmanul Ismaël Emelien – mai degrabă evreu ma­grebian -, care a demarat în viaţa soci­a­lă ca asistent al lui Dominique Strauss-Kahn, fost ministru de Finanţe al Franţei şi director al Fon­du­lui Monetar Internaţional în perioada 2007-2011, la rândul lui provenind dintr-o familie evreiască magrebiană (tinereţea şi-a petrecut-o în Maroc, unde are şi o vilă) şi participant asiduu la şedinţele Bilderberg.

Când nu avea nici 20 de ani şi era student, Emelien a fost co­optat în echipa de conslutanţă politică a lui Gilles Finchelstein, un evreu fran­cez, „lup­tă­tor împotriva antisemitismului“, care lucra pentru „socia­lişti“ precum Pierre Moscovici sau Dominique Strauss-Kahn. Astfel a ajuns Emilien să lu­cre­ze direct pentru Strauss-Kahn, în campaniile aces­tuia şi, totodată, să se cunoască cu Macron, care era membru al Fun­da­ţiei Jean Jaures, o promotoare a „progresismului“, în timp ce şeful lui Emilien, Finchelstein, este şeful acestei fundaţii, importante în Franţa, ce l-a şi suţinut pe Macron la prezidenţiale.

Macron şi Emelien au devenit prieteni foarte apropiaţi, astfel în­cât Macron l-a angajat la cabinetul său ministerial pe consilierul politic, au făcut împreună partidul în 2016, iar din 2017 l-a adus şi în staff-ul de la palatul prezidenţial, la Élysée. Ideea victoriasă a lui Emelien şi a Fundaţiei Jean Jaures îm­po­triva naţionalistei Le Pen, din campania pre­zidenţială a fost să mobilizeze şi electoratul musulman în favoarea lui Macron, reuşind căci „Ismael este cel mai bun strateg politic din Paris“, zicea Laurent Bigorgne, directorul Institutului Montaigne, think-tank-ul liberal prezidat de Henri de Castries, preşedintele Grupului Bilderberg.

Este un fapt bine cunoscut în Franţa că, în 2016, anul în care, demisionând din guvern, s-a lansat în campania prezidenţială, Emma­nuel Macron se afişa des, şi în public, cu tutorele şi ex-patronul său, David Rothschild, fapt reflectat şi de numărul revistei Paris Match din 2017 mai sus citat, care debutează cu fotografie din 2016 în care râd fericiţi, împreună, David de Rothschild încadrat de Macron şi de mult mai vârstnica lui soţie, Brigitte.

           „Tutorele” lui Macron, Attali, are desfăşurătorul globalizării

Bilderberghianul Jacques Attali îşi asumă rolul de a-l fi creat, „totalmente“, pe Emma­nuel Macron. Attali aparţine acelei lumi a evre­i­lor magrebieni (nord africani), aşa cum am mai arătat, şi se află într-o strânsă relaţie cu ramura franceză a familiei Rothschild, familie care a ajutat la stabilirea în Franţa, după Al Doilea Război Mondial, a sute de mii de evrei magrebieni (din Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, Mauritania şi Egipt), din fostele colonii, care se regăsesc din plin şi în jurul lui Macron.

Dacă, conform presei franceze, Attali este cel care l-a plasat pe Macron la banca Rothschild, recomandându-l la mai întâi la Fran­çois Henrot, mâna dreaptă a lui David de Rothschild, Henrot avea să se scape într-un interviu, în 2017, arătând că Macron „este un ex­ce­lent manipulator care «spune poveşti» privind poziţionarea sa «anti-sistem»”.

Attali este un personaj complex al noii ordini mondiale de tip „Illuminati“. El este şi mason, ca şi mulţi dintre cei apropiaţi lui, ex­pri­mân­du-şi viziunile în lucrarea Labyrinth in Culture and Society: Pathways to Wisdom din 1999, dar programul mondialist, la care este parte, îl ex­pune în altă lucrare, din 2006, A Brief History of the Future, apre­ci­­ată de către „nemuritorul“ Grupului Bilderberg, sforarul mondializării Henry Kissinger, ca „strălu­cită“. În această scurtă „istorie a viitorului“, Attali ne anunţă că, mai întâi va veni „sfârşitul imperiului american“, apoi „hiper­ im­periul“ transnaţionalelor, în care practic nu vor mai exista naţiuni şi ţări, dar care va face şi el implozie, urmând „hiperconflictul“, care va face loc mult aşteptatei „hiperdemocraţii“ illuminate, când ar fi bine (!??).

Hiperdemocraţia va fi Guvernul mondial unic, stabilit de ONU, ce va impune fiecărui cetăţean obligaţii faţă de mediu şi de alte per­soa­ne, dezvoltând „un bine comun“ definit de o inteligenţă colectivă: „o inteligenţă specifică în sine“ ce gândeşte diferit de fiecare om.

„În cele din urmă, în stadiul final al evoluţiei – zice Attali -, vom putea asista (s-ar putea să fim deja martori) la o hiperinteligenţă a tra­iului, în care omenirea va fi doar o componentă infinitezimală (adică va tinde spre zero)… Istoria singulară a lui Homo sapiens sapiens ar atinge punctual final: desăvârşirea.“

                                                                                                                 Cornel-Dan NICULAE

[1] Albert Ricchi, De Pompidou à Macron, le système Rothschild tire tou­­jours profit de la dette publique…, în AgoraVox din 9 august 2017

[2] Anne Fulda, Emmanuel Macron, un jeune homme si parfait, 2017; ca şi articolul Commission Attali, Rothschild, Bercy, Elysée… L’As­cen­si­on Fulgurante du „Président Macron“ din Forbes, 24 mai 2017.

[3] Quand Emmanuel Macron était banquier chez Rothschild, în Paris Match din 14 mai 2017.

[4] Inside the Élysée. Sarkozy Has Learned to Like Angela Merkel, în Der Spiegel din 24 ianuarie 2012; ca şi Alain Soral, Macron-Rothschild-Attali est la Marionnette des illuminati (aprilie 2017).

[5] World Does Need Order, ’Soros Says, în New York Times martie 2011.