IN MEMORIAM

Centenar Valeriu Gafencu: suferinţă, trăire în duh şi jertfă pentru Hristos

Cu exact un secol în urmă, pe 24 ianuarie 1921, vedea lumina zilei în Sângerei (Basarabia) Valeriu Gafencu, cel care […]

Cu exact un secol în urmă, pe 24 ianuarie 1921, vedea lumina zilei în Sângerei (Basarabia) Valeriu Gafencu, cel care avea să fie supranumit „Sfântul închisorilor”. Viaţa sa pământească a fost scurtă. Firul ei s-a curmat după numai 31 de ani, din care ultimii zece i-a petrecut în detenţia antonesciană şi apoi comunistă. Destinul său lumesc a fost unul tragic, similar cu al multora din tinerii români ai generaţiei sale, care au căzut victime urgiei apocaliptice de la mijlocul veacului trecut. Dar, sub specie aeternitatis, în ordinea spirituală a lucrurilor, personalitatea sa a avut parte de o împlinire excepţională. El nu face parte doar din rândurile eroilor  – şi e bine să ştim că neamul nostru a dat mulţi eroi, inclusiv în faţa tăvălugului comunist –  ci s-a ridicat pe o treaptă mai înaltă, pe care au ajuns foarte puţini: cea a mărturisitorilor creştini, candidaţi la sfinţenie.

După 1990 s-au adunat numeroase mărturii ale foştilor deţinuţi politici care l-au cunoscut pe Valeriu Gafencu. La ele se adaugă scrierile prietenului său cel mai apropiat, Ioan Ianolide, redactate pe ascuns în ultimii săi ani de viaţă (înainte de 1986) şi care, după un lung periplu, au văzut lumina tiparului după mai bine de două decenii. Din toate aceste testimonii, precum şi din scrisorile trimise de Valeriu Gafencu familiei sale, se desprinde un portret care poate fi sintetizat astfel:

„Ceea ce a făcut şi ceea ce a trăit Valeriu de-a lungul anilor de detenţie, pentru fiecare suflet cu care a venit în contact, e greu de imaginat, necum de exprimat în cuvinte. E suficient răspunsul pe care l-au dat toţi cei ce l-au cunoscut. A fost un sfânt. Este un sfânt.” (Virgil Maxim)

E greu, dacă nu imposibil, să rezumi sau să reformulezi ceea ce au scris despre Valeriu Gafencu cei care au stat în preajma lui şi care au fost cu toţii înrâuriţi de excepţionala sa personalitate. Dincolo de numitorul lor comun şi de consensul în această privinţă, fiecare mărturile aduce nuanţele care au rămas întipărite în structura unică a fiecărui suflet, ceea ce s-a sedimentat după trecerea experienţelor avute prin filtrul propriei subiectivităţi. Fiecare mărturie directă e preţioasă şi de neînlocuit, tocmai pentru că în ea se reflectă o frântură din duhul pe care l-a dobândit Valeriu Gafencu şi pe care l-a transmis, pe măsura capacităţii de asimilare a fiecăruia, celor întemniţaţi alături de el. Ori de câte ori am face o încercare de a-i surprinde portretul, nu doar fizic, ci mai ales cel interior, e de preferat să dăm cuvântul acestora. Ca atare, o descriere mai amplă a personalităţii sale poate fi citită şi în paginile alăturate.

Povestea lui Valeriu Gafencu e cea a dobândirii darului libertăţii spirituale depline pe fondul lipsei totale a libertăţii lumeşti. Ea reprezintă o mărturie esenţială asupra existenţei unui alt plan, a unui alt nivel al condiţiei umane, singurul în care aceasta îşi află cu adevărat împlinirea şi desăvârşirea. Chiar dacă de la el au rămas şi rânduri scrise, poezii sau cântece compuse în închisoare, Valeriu Gafencu nu a excelat pe plan estetic sau artistic. Ele trădează însă indubitabil o sinceritate şi o autenticitate deplină. Ceea ce a impresionat cel mai mult la el era întreaga sa personalitate, gesturile, cuvintele şi atitudinile prin care a transformat sufletele celor din jurul său. Prin intermediul mărturiilor acestora, ajungem şi noi să-l cunoaştem într-o oarecare măsură deşi, plecând de la ele, e nevoie de un efort considerabil pentru a încerca să înţelegem cum era el cu adevărat, dincolo de cuvintele rostite sau scrise despre el. Virgil Maxim îl descrie de pildă ca pe un nonconformist, care spărgea tiparele uzuale şi depăşea formalismul manifestării credinţei cu o cutezanţă duhovnicească aparte, printr-o relaţie personală şi directă cu Dumnezeu, dar totodată fără să iasă din hotarele canoanelor.

Aici s-ar mai adăuga încă un amănunt. Valeriu Gafencu ne-a lăsat moştenire şi o viziune creştină asupra lumii contemporane pe care, într-un anumit sens, o putem considera ca fiind „originală”. Ea este reflectată în scrierile ucenicului şi prietenului său cel mai apropiat, Ioan Ianolide, unde putem găsi o descriere fidelă a acestei concepţii. Nu poate fi vorba de o noutate absolută, din moment ce ea se încadrează deplin în marea tradiţie creştină, veche de două milenii. Dar ea este o viziune specifică, izvorâtă din necesităţi actuale şi adaptată condiţiilor vremurilor noastre, care prin asaltul forţelor materialist-atee au dobândit un pronunţat caracter apocaliptic. Prin peniţa lui Ioan Ianolide, care a sistematizat aceste gânduri, Valeriu Gafencu se pronunţă pentru un creştinism activ în lume, pentru un laicat profund implicat în problemele sociale. Dar nu oricum. E vorba de un traseu în trei trepte, pe care îl voi descrie acum în sens invers.

Pentru ca această implicare să se dovedească una rodnică, e nevoie de acţiunea unor personalităţi cu o veritabilă altitudine duhovnicească. De „oameni puternici, viguroşi şi iscusiţi”, după cum ne spune Ianolide, de „acei puţini care văd, ştiu şi îndrăznesc să dea omenirii forţa, spiritualitatea şi structura”  pentru a-i permite să depăşească impasul materialist în care se afundă. Adică de creştini desăvârşiţi, cu anvergură profetică.

Pentru a ajunge aici, e nevoie ca în sufletele acestora să aibă loc mai întâi o lucrare lăuntrică, care are drept ţel dobândirea harului lui Dumnezeu. Adică atingerea scopului oricărei vieţi contemplative, isihaste. Iar începutul acesteia este pus de momentul pocăinţei, al lacrimilor, al conştientizării propriilor păcate. Nu doar a celor manifestate în exterior, ci şi sesizarea duhurilor care asaltează sufletul şi mintea si biruinţa asupra lor în cadrul războiului lăuntric.

Atât Valeriu Gafencu cât şi Ioan Ianolide au trecut în temniţă prin aceste prime două etape ale pocăinţei purificatoare şi desăvârşirii lăuntrice. Împrejurările vitrege nu le-au mai permis însă implicarea în lume, în sensul transformării acesteia în spiritul preconizat de ei, în urma unei acţiuni de apostolat pe plan social. A rămas doar această viziune a lor, pe care au transmis-o drept moştenire generaţiilor viitoare, atunci când acestea se vor învrednici să o asimileze şi să o pună în lucrare.

Pentru a înţelege cum în cadrul poporului nostru s-a putut înfiripa un destin precum cel al lui Valeriu Gafencu, trebuie să realizăm că el nu a fost o personalitate izolată, care a fost supusă în temniţă unei transformări de-a dreptul miraculoase. Cu siguranţă că el nu este singurul „sfânt al închisorilor”. În rândurile celor încarceraţi au fost şi alţi trăitori profunzi şi mucenici, cu toţii candidaţi la sfinţenie. Dar în scrierile memorialisticii carcerale, numele său e în mod cert cel mai evidenţiat. Motivul e explicat de Virgil Maxim, după cum am văzut mai sus: personalitatea lui Valeriu Gafencu a fost cea care a rodit şi i-a influenţat cel mai mult pe cei din jurul său.

În devenirea sa duhovnicească, Valeriu Gafencu nu a fost aşadar singur. Ea nu poate fi înţeleasă pe deplin decât dacă o privim încadrată într-un context mai larg, defalcat pe o serie de niveluri care încep de la cercul restrâns al celor din închisoare şi ajung în final până la întregul neam românesc şi menirea sa eternă.

Valeriu Gafencu a făcut parte din grupul „misticilor de la Aiud”, care între anii 1942-1948 au alcătuit o adevărată obşte monahală între zidurile închisorii. Toţi aceştia fuseseră condamnaţi şi întemniţaţi în 1941-1942 sub regimul dictatorial antonescian, datorită orientării lor legionare. Printre ei se aflau atât membri cu state mai vechi, precum Traian Trifan, Traian Marian, Pr. Vasile Serghie, Anghel Papacioc (viitorul ieromonah Arsenie) dar şi tineri care a făcut parte din Frăţiile de Cruce, organizaţia legionară de tineret, care avea drept ţel doar educaţia morală: Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Ion Ianolide, Marin Naidim, Nicu Mazăre şi alţii.

Formarea acestui grup nu e una întâmplătoare, ci cât se poate de firească dacă ţinem cont de specificul naţionalismului românesc manifestat sub forma sa legionară. Într-una din circulările sale, întemeietorul Mişcării, Corneliu Codreanu, scria că linia acesteia şi-a luat drept busolă linia Bisericii, dar fără pretenţia de a o atinge în mod desăvârşit, ea fiind „cu mii de metri deasupra noastră. Ea atinge perfecţiunea şi sublimul. Nu putem coborî această linie pentru a explica faptele noastre. Noi, prin acţiunea noastră, prin toate faptele şi gândurile noastre, tindem către această linie, ne ridicăm spre ea, atât cât ne permite greutatea păcatelor cărnii şi condamnarea la care am fost sortiţi prin păcatul originar. Rămâne de văzut cât am putut prin sforţările noastre pământeşti, a ne înălţa către această linie.”

Scopul principal al legionarismului a fost cel al educării fibrei morale, a tăriei de caracter, a demnităţii şi a spiritului de jertfă. Acest curent poate fi analizat, dezbătut, şi prin prisma acţiunii sale politice, dar nu poate fi redus nicidecum la aceasta. În general însă, e nevoie de discernământ şi de atenţie la nuanţe. Nu e totul nici alb imaculat, nici negru întunecat dar, dacă optăm pentru un „gri” comod şi nediferenţiat, atunci nu mai putem înţelege nimic. În sensul acesta ne ajută Virgil Maxim, care înţelege fenomenul legionar în felul următor:

„Noi, generaţia de tineri FDC-işti, crescuţi în lumina permanentului efort al devenirii, am dorit ca model pe Însuşi Hristos. Căpitanul, Moţa sau alt vârf al vieţii creştin legionare, tot pe Hristos Îl urmau şi ei. Nu s-au substituit lui Hristos, ca obiect de adoraţie. De aceea raportarea conştiinţei noastre se face direct la cer, care e deasupra tuturor piscurilor. Când Căpitanul a proiectat cuvântul său, ca pe o piatră vrăjită cu puteri miraculoase, în apa sufletului neamului, ca să-l trezească din somnul şi indiferentismul spiritual, „tulburarea” antrenase elemente bune şi rele. Aparent, dezordinea intervenea în „ordinea fărădelegii”, căci fărădelegea devenise stare firească, un dat care nu poate fi şi nu trebuie schimbat. Mişcarea Legionară a avut la început şi un aspect romantic, muşchetăresc, apoi unda propagată în oceanul sufletului românesc s-a organizat. Era vizibilă, înţeleasă de toţi cei bine intenţionaţi şi cinstiţi sufleteşte, de la omul cel mai simplu, ţăran şi muncitor, până la cărturarul luminat, condiţie sine qua non pentru viaţa, fiinţa şi existenţa neamului. Unii au rămas pe drum, la diferitele stadii de luptă prin care a trecut Legiunea. În loc să-şi recunoască cu smerenie condiţia, încearcă să coboare linia Mişcării.” (Virgil Maxim)

Dincolo de unele neajunsuri omeneşti, inerente atunci când e vorba de lupta pentru puterea politică, şi de unele excepţii care nu s-au ridicat la înălţimea acestuia, idealul legionar avea pusă în centrul său cinstea sufletească. Cine o are la rândul său, înţelege faptul cu uşurinţă. După cum înţelege şi că generaţia fraţilor de cruce, a unor tineri puri, sinceri şi idealişti, nu a făcut altceva decât să se dedice strict educaţiei morale, a formării caracterului, care s-a constituit într-o temelie solidă pe care se putea zidi mai apoi adevărata viaţă duhovnicească. Aceste principii pe care le-au urmat s-au dovedit „eşafodajul construcţiei noastre bio-psihice şi spirituale, ne-au ferit de mediul corupt în care puteam aluneca sau puteam fi ispitiţi să cădem şi ne-au dat conştiinţa valorii existenţei noastre spirituale ca români, în viaţa creştină a acestui veac, vizând finalitatea neamului nostru de o măreaţă strălucire în faţa lui Dumnezeu.” (Virgil Maxim)

„Toţi aparţinând „Frăţiilor de Cruce”, o organizaţie de tineret românesc care îşi propunea să facă educaţie morală şi naţională, fiecare tinzând a se modela pe sine însuşi spre realizarea tipului de erou român – iar român se confundă cu creştin, precum şi noţiunea de creştin se identifică cu cea de român. Eram tineri născuţi prin anii 1920-1930, încât nu am avut niciodată vreo funcţie politică sau publică, deci nici o răspundere pentru evenimentele acestui secol. Aveam convingerea că nu facem politică, ci educaţie. Doream să formăm o elită de înaltă ţinută care să preia în mâinile ei destinele neamului românesc. Până la majorat am fost un creştin tradiţionalist, dar viu, Iisus fiind taina şi izvorul vieţii mele. Dar Dumnezeu nu voia să mă opresc aici. El voia să-L descopăr pe Iisus duhovniceşte. Aşa se face că la 21 de ani am intrat în temniţă.”  (Ioan Ianolide)

Iată aşadar care au fost antecedentele şi în cazul lui Valeriu Gafencu, fondul sufletesc dinspre care el şi cei din grupul din care făcea parte au purces pe calea desăvâşirii duhovniceşti, ca o prelungire firească a preocupărilor lor anterioare. Ele nu au însemnat altceva decât o importantă lucrare pregătitoare asupra ogorului lor sufletesc, pentru a permite mai apoi rodirea în el a seminţei evanghelice. Mai precis, dorinţa iniţială de a se orienta după calea Bisericii s-a transformat în trecerea de la imaginea unui reper considerat drept mai mult sau mai puţin îndepărtat, la identificarea vie şi desăvârşită cu acesta.

Grupul „misticilor de la Aiud” s-a constituit astfel într-o obşte cu un caracter cvasi-monahal, care îmbina asceza, rugăciunea şi studiul, în scopul desăvârşirii creştine. Nu o înţelegeau ca pe un refugiu din faţa răutăţilor lumii, ci conştientizând că adevărata rezistenţă la acestea poate avea loc numai pe planul spiritual. Atât deoarece în faţa unor adversari atotputernici nu existau alte mijloace la dispoziţie, dar mai cu seamă datorită intuiţiei că adevărata luptă a vremurilor noastre se dă tocmai pe acest plan, care înmănunchează de fapt în el esenţialul, cel în care poate fi vindecată adevărata rădăcină a răului individual şi colectiv care a potopit omenirea.

Conştiinţa aceasta s-a cristalizat treptat, nu dintr-o dată. Valeriu Gafencu era frământat de gândul de a găsi un sens suferinţelor prin care-i era dat să treacă. Se considera închis pe nedrept. Nu era un infractor, ci un tânăr sincer şi idealist, dedicat propriei desăvârşiri morale. Şi atunci, care era motivul şi mai ales scopul suferinţelor de care el şi ceilalţi din generaţia lui aveau parte? A jertfi doar pentru neam ar putea fi nobil, înălţător, dar nu suficient.

 „Şi atunci: binecuvântat fie Dumnezeu, Cel ce a dat omului prilejul suferinţei pe acest pământ. Nu este alt remediu pentru a te scula din boala inconştienţei, a nepăsării şi a prostiei, decât suferinţa. O, dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat acest trup material în care să primim şi să ispăşim prin suferinţă greşelile sufletului, am fi fost alături de satana în veşnicie.” (Virgil Maxim)

Suferinţa era privită aşadar drept cheia care deschide poarta care duce către Dumnezeu. Iar această poartă nu e altceva decât dobândirea conştiinţei păcatului, punctul de pornire al urcuşului duhovnicesc. Prin 1943 Valeriu Gafencu a trecut şi el printr-o astfel de metanoia, pe care o descrie într-o scrisoare către familie datată 29 ianuarie 1946:

„În plânsul meu prelung, am început să bat metanii. Şi deodată – O, Doamne! Ce mare eşti Tu, Doamne! – mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate, rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine. Vai, atâtea păcate, şi ochii sufletului meu împietrit de mândrie nu le vedeau! Ce mare este Dumnezeu! Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele. Şi o pace adâncă, un val adânc de lumină şi dragoste mi s-a revărsat în inimă. Imediat cum s-a deschis uşa, am ieşit vijelios din celulă şi m-am dus la fiinţele care ştiam că mă iubesc cel mai mult şi la cei ce mă urau şi care greşiseră cel mai mult faţă de mine şi le-am mărturisit deschis, fără nici un înconjur: «Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului dintre oameni. Sunt fericit!». Toţi au rămas înmărmuriţi. Unii m-au privit cu dispreţ, alţii cu indiferenţă, unii m-au privit cu iubire pe care ei înşişi nu şi-o puteau explica. Un singur om mi-a spus: «Meriţi să fii sărutat!». Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în pernă şi mi-am continuat plânsul, mulţumind şi slăvindu-L pe Dumnezeu. (…) De la acea dată am început conştient lupta împotriva păcatului. De-aţi şti voi ce grea luptă este războiul cu păcatul! (…) Lupta nu încetează până la moarte. Fără pocăinţă nici un om nu poate face vreun pas înainte. Cine fuge de realitatea propriului suflet, e un mincinos.”

Această conştiinţă a păcatului şi războiul lăuntric cu el era caracteristică tuturor „misticilor” din „obştea” de la Aiud. Cu toţii au reuşit să ajungă la un înalt nivel duhovnicesc. Dar cel care a excelat la acest capitol, reuşind să urce cel mai repede treptele scării virtuţilor care duce spre desăvârşire, a fost, după mărturia unanimă, Valeriu Gafencu. În scrierile sale publicate sub titlul „Întoarcerea la Hristos”, Ioan Ianolide, cel care i-a fost cel mai apropiat prieten şi discipol, îi descrie devenirea prin cuvintele următoare:

„Inteligenţa lui strălucită şi sufletul său curat au descoperit repede adâncimile spiritualităţii ortodoxe. Dacă până aici fusese un credincios, acum devenea un trăitor; fusese animat de creştinismul tradiţionalist iar acum se adâncea în cea mai autentică spiritualitate. Tânărul visător se întorcea acum cu grijă şi râvnă în sine însuşi. Descoperea lumea interioară, începând să pună ordine în ea. Ideile ce-l animaseră au fost părăsite o vreme pentru a se putea dedica lucrării duhovniceşti. Abia acum înţelegea ce este naşterea din nou. Tot căutând, într-o zi a căzut cu faţa la pământ, izbucnind în lacrimi şi spunând: „Sunt cel mai păcătos om!”. Aici se situează momentul crucial al vieţii sale spirituale. De aici înainte va trăi pentru a se curăţi lăuntric şi a se desăvârşi prin unire cu Hristos.” (Ioan Ianolide)

Odată cu instaurarea deplină a puterii comuniste, în 1948, mica obşte de la Aiud s-a destrămat, cei mai mulţi fiind mutaţi la alte penitenciare, precum Târgşor, Piteşti, Târgu-Ocna (iar Pr. Arsenie Papacioc, care se eliberase în 1946, avea să fie rearestat în 1958 şi adus iarăşi la Aiud). Peste tot pe unde au trecut, ei s-au dovedit a fi adevărate faruri călăuzitoare ale camarazilor de detenţie, vrednici îndrumători pe calea duhovnicească, a practicării rugăciunii continue şi a zidirii lăuntrice.

Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide, studenţi fiind, au fost transferaţi mai întâi la Piteşti, unde pronia divină i-a ferit de cumplita reeducare care s-a petrecut acolo. Datorită îmblonăvirii de tuberculoză, cei doi au fost curând duşi la sanatoriul penitenciar Târgu Ocna, unde s-a înfiripat o nouă comunitate de vieţuire creştină care-i avea în centru şi din care au făcut parte şi alţi trăitori şi mărturisitori ai lui Hristos, uniţi în duhul credinţei şi al dragostei.

La Târgu Ocna, ca dealtfel în toate temniţele comuniste, s-au scris file nemuritoare din ceea ce poate fi numit „patericul închisorilor” – cu întâmplări şi cuvinte pilduitoare. Ele trebuie să fie cunoscute de cât mai mulţi români, căci constituie un veritabil testament al generaţiei întemniţate. Multe din ele sunt în legătură cu Valeriu Gafencu care, deşi era suferind şi i se apropia sfârşitul, iradia o strălucire aparte, perceptibilă pe măsura limpezimii ochiului duhovnicesc al fiecăruia care se afla în prezenţa lui. Suferinţa îl transfigurase şi îl făcuse să se desprindă complet de cele lumeşti, trăind numai în Hristos, într-o stare de rugăciune neîncetată.

Aşa a trecut la Domnul în ziua de 18 februarie 1952, trupul său fiind aruncat într-o groapă comună, împreună cu cele ale unor deţinuţi de drept comun.

Valeriu Gafencu îşi doarme somnul de veci neştiut până în ziua de azi, sub pământul din curtea fostului penitenciar de la Târgu Ocna. În fiecare an, în ziua morţii sale, numeroşi români se adună pe acel loc pentru a se ruga lui Dumnezeu şi pentru a-i menţine vie amintirea. Acest cult înfiripat în cadrul şi cu binecuvântarea Bisericii ar putea constitui – pe lângă mărturiile despre viaţa şi mucenicia sa – încă un element pe drumul către o eventuală canonizare a lui Valeriu Gafencu. Obstacolele în calea ei, de o factură mai degrabă lumească, sunt evidente pentru oricine. Dar, în cele din urmă, atunci când va hotărî Dumnezeu, dreptatea şi adevărul vor ieşi biruitoare la lumină.

Până atunci, de vreme ce pronia a rânduit ca închinarea la osemintele sale sfinte să nu fie încă posibilă, cei care îi cinstesc viaţa şi martiriul se adună an de an pe pământul în care acestea se odihnesc de aproape şapte decenii, împărtăşindu-se cu duhul „sfinţilor închisorilor” care iradiază din el, la fel ca din toate locurile suferinţei româneşti din veacul trecut.

Bogdan MUNTEANU

3 Comments

  1. Vasilică Militaru - Asociația Neamul Românesc

    Mareșalul Ion Antonescu se împiedica de tinerii elevi de liceu și de studenți. Valeriu Gafencu avea 20 de ani când a fost arestat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică, deși nu omorâse pe nimeni. Aceasta este dovada că regimul lui Ion Antonescu i-a urmărit pas cu pas pe legionari. Este dovada faptului că nu legionarii au participat la Progromul de la Iași. Valeriu Gafencu este dovada faptului că nu Mișcarea Legionară a fost organizația criminală, găsită țap ispășitor de toate regimurile din România: dictatura carlistă, dictatura antonesciană, dictatura comunistă și așa zisul regim democratic postdecembrist.Valeriu Gafencu i-a îndemnat pe legionarii întemnițați să-și recunoască greșelile colective ale trecutului. Valeriu Gafencu și grupul mistic creat în jurul său au fost „acuzați de preoți că sunt sectari, ieșiți din ortodoxie.”. Valeriu Gafencu a lăsat, prin Ioan Ianolide, un testament creștin din care nimeni nu a învățat nimic. În primul rând Biserica Ortodoxă Română a refuzat să folosească învățăturile lui Valeriu pentru că ele conțineau idei reformatoare ale unei societăți de tip creștin. De frica evreilor de la INSHR – EW, Sinodul ierarhilor BOR a refuzat în mod constant canonizarea Sfântului închisorilor.

  2. Dle Militaru, misticii sunt copiii, naivii lumii. Cei ce traiesc in lumea interioara a sufletului lor si, cand ies in lume, ingheață de la frigul acesteia. De la inimile reci ale oamenilor impietriti intr-o religie de fațadă.
    Lumile inferioare se caracterizeaza prin fariseism. Oile poartă măști si adeseori isi ucid bacii. Din prostie!
    Poate ca ati uitat alegerea pe care au facut-o oamenii cand au ales un
    ” revolutionar” in locul Lui Hristos. Si sunt 2000 de ani de cand crestinii se învârt in bucla de timp reperandu-si greseala si nereusind sa iasa din razboi, moarte, suferinta si saracie.
    Hristos nu are nevoie de jertfe omenesti. Cand cresti spiritual si muncesti ca sa-ti modelezi sufletul o faci pentru tine. Hristos nu este un zeu sangeros care doreste ofrande de sange. Cel cu sacrificiile de sange este zeul evreilor. Reptilianul.
    “Sa nu dam margaritare la porci era sfatul…”

  3. Vasilică Militaru - Asociația Neamul Românesc

    @ Maria Părintele Iustin mă avertiza cu ani în urmă: “Vasile, vezi că ăștia o să te dclare mistic.”. Știa prin ce au trecut misticii în pușcărie. Dar misticismul te ajută să evadezi din lumea reală stăpânită de forțele întunericului. Am ieșit din misticism. Ghinion pentru unii, mai ales pentru ierarhii B.O.R.. Mircea Eliade își nota, undeva în Memoriile sale: “Europa n-a cunoscut, încă, creștinismul.”. Dacă ar fi stat, măcar un an, retras în munți, așa cum am făcut eu, împreună cu soția. timp de 17 ani, Patriarhul Daniel ar fi dus Biserica departe. Când în anul 2005 i-am spus că mi-am ridicat o casă lângă Mănăstirea Petru Vodă, m-a luat în râs spunând că “m-am dus la rugăciune în boscheți”. Așa, cu experiențele lui pământene a tras-o în groapa denumită Catedrala Mântuirii Neamului, neavând ochii duhovnicești să vadă adevăratele Catedrale ale Neamului Românesc: temnițele comuniste. Patriarhul României nu a vizitat nici una dintre închisorile în care românii, hristoșii Neamului românilor, s-au jertfit pentru Dumnezeu și Neamul lor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *