Cum risc să devin, fără voia mea, eurosceptic

 

 Ne pierdem identitatea! Devenim amorfi. Haotici. Abulici. Rupţi de rădăcini. Fără lideri, fără direcţie, fără filon naţional, fără solidaritate. O ţară înseamnă o combinaţie unică de limbă, cultură, popor şi vatră. Ia-i unul dintre aceste atribute şi ai eliminat-o de pe hartă. O ţară e ca un om. Mai mult sau mai puţin şcolită, mai bine sau mai rău îmbrăcată, hrănită, dăruită de la natură. Mai mândră sau mai umilă, mai respectată sau mai dispreţuită.

Cum arată azi „omul” România ? Vă place? Sunteţi mândri de el? Aţi ieşi cu el în lume?  În stratificata Europă unită?

Sărăcia nu e neapărat un stigmat. Mulţi ştiu să o poarte cu demnitate şi astfel o transformă într-o virtute. Alţii, însă, se grăbesc să lase capul în jos şi să întindă mâna sau să o strecoare, haiduceşte, prin buzunare străine.

„Omul” România a ajuns azi, din păcate, un abandonat şi un dispreţuit. Abandonat de ai lui, dispreţuit de străini.

Când am fost acceptaţi în UE ne-am împăunat că ar fi meritul nostru şi că, după decenii de izolare, ni s-a făcut, în fine, dreptate. Am primit drept la călătorie liberă şi un rând de ţoale mai curăţele de la ajutoare, ca să nu speriem vestul cu apucăturile noastre mai necizelate, cu aspectul nostru mai de grotă.

Se părea că abandonatul şi-a găsit o familie. Ce fericiţi am fost cu toţii atunci, inclusiv eu, de această „reparaţie istorică”. Faptul că Traian Băsescu dădea deja primele semne de autoritarism intern nu crea panică. Chiar dacă are porniri totalitare, o să-l potolească instant Europa civilizată şi democratică.

Aşa ne ziceam şi aşa ne-am şi luat-o!

Prima mare deziluzie, prima trezire bruscă la realitate a fost constatarea că preţul acceptării noastre în „lumea bună” a fost unul mult mai mare decât cel oficial anunţat, rezultat din acorduri. Căci acestuia, cel popularizat, cu care ne împăcasem şi părea echitabil, i s-a adăugat un altul, politic, mult mai subtil strecurat printre mecanismele de funcţionare ale Uniunii. Şi care ne împingea spre o drastică cedare de suveranitate.

Este vorba de modul de funcţionare a grupurilor politice europene ce populau Parlamentul European.

Practic, marile puteri ale UE, Germania, Marea Britanie, Franţa, asigurau, prin ponderea partidelor lor de dreapta, o majoritate confortabilă a PPE în Parlamentul European. Dar, ce să vezi, orientarea românilor la momentul acela şi încă mulţi ani după aceea a fost covârşitor spre stânga. Iar PSD, cel mai mare partid din România, s-a trezit afiliat grupului S&D, minoritar în raport cu PPE.

Astfel, deşi opţiunea democratică  a românilor era majoritar pentru social – democraţie, politicile europene, decise practic de PPE, se îndreptau într-o altă direcţie.  Acest lucru era normal, asumat, şi decepţia de care vorbeam nu a venit de aici. Decepţia a venit din abuzurile politicianiste inimaginabile generate de acest mecanism parlamentar.

Traian Băsescu, al cărui instinct politic nu poate fi contestat, a mirosit primul de la noi câte avantaje atrage, în noua schemă propusă de UE, afilierea la grupul politic european al celor mai puternici. Deşi partidul lui Băsescu, PDL, era unul liberal, şi fusese înscris iniţial în grupul liberalilor europeni, Traian Băsescu a făcut toate demersurile şi a reuşit in final să afilieze PDL la PPE.

Din acel moment şi-a asigurat un sprijin politic extern, care s-a dovedit, cu ocazia suspendărilor sale şi a altor dificultăţi politice interne, mult mai puternic decât opoziţia PSD-ului şi, ulterior, a USL-ului.

Mai târziu a făcut aceeaşi manevră, cu trecerea la PPE, şi Crin Antonescu, în ultimele sale luni ca preşedinte al PNL.

Astfel, prin ingineriile mai sus descrise, România a încetat practic să mai fie condusă de partidele votate majoritar de români şi a trecut, mascat, sub tutela PPE. Ceea ce este un abuz politicianist inacceptabil, pentru că desfiinţează dreptul constituţional al românilor de a se autodetermina, de a decide ei, şi nu UE, cine şi spre ce să-i conducă în propria ţară.

Aceasta a fost prima mare decepţie provocată (mie, cel puţin) de aderarea României la UE. Toate convingerile mele proeuropene au început să se clatine când am văzut „jignitoarele porunci ale lui Barroso pentru România – via Ponta” şi, mai apoi, susţinerea  deşănţată a lui Traian Băsescu pe perioada suspendărilor sale, cu patronarea unor mistificări incredibile chiar de la tribuna Parlamentului European unde Monica Macovei delira despre mai mult de un milion de voturi furate de PSD.

Lucrurile, însă, au mers din rău în mai rău, rolul PPE (de fapt voinţa Germaniei) de a conduce cu mână  de fier şi fără scrupule România de la Bruxelles devenind unul de gauleiter (sau, poate, mai  corect, romleiter).

Decepţiile au continuat. Europa a închis ochii la toate abuzurile DNA şi Laurei Kovesi, la toate încălcările de Constituţie ale lui Klaus Iohannis. Înaltele principii şi generoasele discursuri despre valorile democraţiei şi respectarea drepturilor fundamentale ale omului nu s-au mai regăsit în repertoriul parlamentarilor europeni când li s-a cerut părerea despre protocoalele SRI – DNA, ori despre practicile procurorilor de elită de la Ploieşti, ori despre nesocotirea repetată a Constituţiei de către Laura Kovesi ori Klaus Iohannis.  Mai mult, de parcă ipocrizia şi imoralitatea lor ar fi fost virtuţi, aceiaşi parlamentari europeni ghidonaţi de la Berlin şi Paris au făcut oribile aranjamente de culise pentru a o numi pe Laura Kovesi şefa procurorilor europeni.

Să mai adaug la exemple de decepţii şi acţiunea „sparanghelul”? În care cel desemnat să fie protectorul numărul 1 al românilor se dovedeşte, de fapt, un mărunt trepăduş în folosul fermierilor germani? Iar ţara care conduce, de facto, Europa, îi tratează pe zilierii români cam după regulile coloniilor de muncă forţată?

Da, o ţară e ca un om. Şi orice om, mai ales unul părăsit şi strâmtorat, cum pare a fi România contemporană, tânjeşte după o familie. Noi am crezut că UE este familia salvatoare.

Acum, după atâtea decepţii (mult mai multe decât am amintit eu aici), gândul ne duce fără voie la acele odioase adopţii, pentru organe, care am auzit că se mai practică de către bogaţii fără scrupule ajunşi la ananghie.

Încă mai cred că UE poate acţiona şi spre binele nostru. Pentru asta, însă, ne-ar trebui un preşedinte patriot şi altruist şi nişte politicieni care să ne reprezinte, cu adevărat, interesele.

Că se poate, ne dovedeşte Polonia. Hai să fim o clipă optimişti şi să ne gândim mai degrabă la modelul polonez decât la adopţiile pentru organe.

                                                                                            Contele de Saint Germain