Istorie

David Icke despre francmasonerie: „America – un pământ al libertăţii? Ce glumă sinistră!” (II)

       Cea mai puternică ţară de pe planetă pare la ora actuală Statele Unite ale Americii. Asta, dacă […]

 

     Cea mai puternică ţară de pe planetă pare la ora actuală Statele Unite ale Americii. Asta, dacă e să credem tot ce ni se spune. În realitate, Statele Unite au fost de la bun început controlate de Londra, lucru care se întâmplă şi astăzi. America nu a fost niciodată pământul libertăţii, dar a sosit timpul să se trezească.

Aşa cum au căzut de acord toţi istoricii, operaţiunile militare şi navale ale armatei britanice în timpul Războiului American pentru Independenţă au fost incredibil de prost coordonate. Nu se pune problema unei victorii a coloniştilor, ci doar a unei auto-înfrângeri a britanicilor. Acum înţelegem de ce, şi care au fost canalele care au cerut acest lucru. Regimentele britanice erau înţesate de loji francmasone care interferau cu fraţii lor din armata americană. Benjamin Franklin se afla chiar la Paris în timpul acestei perioade cruciale, comunicând la fel de uşor cu lojile britanice şi cu cele franceze. În plus, Parisul era (şi încă mai este) un centru major al operaţiunilor de spionaj ale serviciilor secrete britanice. Principalul rol al directorului general al Poştei era în mod tradiţional acela de spionaj, căci avea acces la toate formele de comunicare. La acea vreme, Anglia a divizat acest post, acordându-l simultan lui Sir Francis Dashwood, colegul satanist al lui Franklin, şi contelui de Sandwich, care a alcătuit o nouă societate secretă împreună cu Dashwood, numită Ordinul Sfântului Francisc, un fel de al doilea Club Hellfire. Contele de Sandwich a fost numit Prim Lord al Amiralităţii în bătălia navală împotriva coloniilor americane, iar Encyclopaedia Britannica afirmă ea însăşi că administraţia contelui de Sandwich a fost unică în istoria forţelor navale britanice pentru corupţia şi incapacitatea ei. La fel ca incapabil (în mod intenţionat) era şi comandatul operaţiunilor navale, amiralul Lord Richard Howe, care a fost pus în legătură cu Franklin în anul 1774 de sora acestuia, care trăia în Anglia şi era membră a reţelei sale de spionaj. Howe a recunoscut public mai târziu că nu şi-a informat superiorii în privinţa întâlnirilor sale cu Franklin. În cei trei sau patru ani de dinainte de adoptarea Declaraţiei de Independenţă din anul 1776, Franklin şi-a petrecut vara pe domeniul lui Dashwood din West Wycombe, la nord de Londra, unde cei doi au luat parte la tot felul de „ritualuri” în peştera special săpată la ordinul lui Dashwood pentru a-şi crea un loc potrivit pentru practicile sale sataniste. La sediul Clubului Hellfire avea să fie găsită o statuie a lui Harpocrates, zeul grec al secretului şi tăcerii, prezentat cu un deget dus la gură. S-au găsit numeroase statui ale lui Harpocrates la intrarea în temple, peşteri şi alte locuri în care erau practicate şi transmise misterele. Dashwood şi Franklin (el însuşi director general al Poştei americane) au fost cei care au coordonat ambele tabere ale războiului, pentru a se asigura de rezultatul dorit: preluarea controlului sub acoperire al Statelor Unite de către Frăţia Babiloniană din Londra. O scrisoare datată 3 iunie 1778, scrisă de John Norris, un agent secret al lui Dashwood, afirmă că: „În această zi, am transmis prin heliograf un raport al doctorului Franklin, aflat la Paris, către Wycombe”.

Războiul American pentru Independenţă a izbucnit în mod oficial în anul 1775, fiind declanşat de impunerea unor impozite mult prea ridicate de către Coroana Britanică, pentru a face faţă costurilor uriaşe ale Războiului de Şapte Ani dintre Anglia şi Franţa, un alt conflict manipulat de Frăţie. Acest război a început după ce George Washington, pe vremea aceea tânăr comandant militar al armatei coloniale britanice, a ordonat uciderea trupelor franceze din Ohio. Germenii revoluţiei americane au fost semănaţi de noile impozite introduse de Frăţia din Londra, împotriva cărora s-au „răzvrătit” propriii lor reprezentanţi din colonii. Aceasta este o tehnică clasică, folosită dintotdeauna. Ca de obicei, masele populare au fost prinse la mijloc, fără să aibă idee ce se întâmplă de fapt şi crezând tot ce li se spunea. Printre „rebelii” americani se numărau francmasonii Patrick Henry şi Richard Henry Lee, cel care a condus revolta Adunării Generale a Virginiei din anul 1769. Conflictul a ajuns la apogeu odată cu adoptarea Legii Ceaiului, care a permis Companiei British East India (acea creaţie a Frăţiei) să îşi descarce surplusul de ceai în colonii, fără să plătească taxe vamale, lucru care a distrus piaţa pentru toate celelalte companii. Până în zilele noastre, istoria oficială continuă să susţină că un grup de indieni mohicani s-au urcat la bordul navei numite Dartmouth, ancorată în portul Boston, şi au aruncat încărcătura de ceai de pe aceasta în apă. În realitate, „rebelii” nu erau deloc indieni mohicani, ci membri ai Lojii francmasone a Sfântului Andrei din Boston îmbrăcaţi în indieni şi conduşi de Paul Revere. Evenimentul nu s-ar fi putut petrece fără sprijinul Miliţiei Coloniale controlată de britanici, care avea misiunea să păzească nava Dartmouth. Căpitanul unuia din detaşamentele miliţiei, Edward Proctor, era chiar el membru al… Lojii Sfântul Andrei. Aceasta a fost prima lojă din lume care a acordat gradul francmason de Cavaler Templier. Marele maestru al acestei loji, Joseph Warren, a fost numit mare maestru al întregii Americi de Nord de către Marea Lojă a Scoţiei. Printre membrii Lojii Sfântului Andrei se număra şi John Hancock, liderul de mai târziu al aşa-numitului Congres Continental care a semnat Declaraţia de Independenţă. Cel puţin trei membri ai Lojii Sfântului Andrei, inclusiv Paul Revere, erau şi membri ai „celor nouă loiali”, elita interioară a unui important grup revoluţionar numit Fiii Libertăţii. Acesta a fost grupul care a organizat atentatul împotriva navei Dartmouth.

O mare parte din aceste informaţii este confirmată de istoricul francmason Manly P. Hall, care indică şi faptul că din cei 56 de semnatari ai Declaraţiei Americane de Independenţă, 50 erau francmasoni recunoscuţi, şi numai unul era absolut sigur ne-mason. La data de 3 septembrie 1783, coloniile au fost recunoscute ca o republică independentă, sub numele de Statele Unite, prin Tratatul de la Paris. Noua Constituţie a fost creată în principal (cel puţin din punct de vedere oficial) de George Washington, Benjamin Franklin, Edmund Randolph, Thomas Jefferson şi John Adams. Cei mai mulţi dintre aceşti părinţi fondatori erau mari proprietari de sclavi, deşi declarau că iubesc libertatea omului mai presus de orice. Franklin a fost proprietar de sclavi timp de 30 de ani, vânzându-i la magazinul său general. În anul 1733 a plasat un anunţ de vânzare a unei sclave care suna astfel: „Fată de circa 15 ani, a avut pojar, se află în ţară de un an şi ştie să vorbească engleza. Cei interesaţi sunt aşteptaţi în magazin”. George Washington era şi el proprietar de sclavi, la fel ca ceilalţi eroi ai Războiului pentru Independenţă, precum John Hancock şi Patrick Henry. Henry era cel care a rostit celebra maximă: „Daţi-mi libertate sau lăsaţi-mă să mor”. Asta, numai dacă aveai pielea albă! În total, nouă preşedinţi americani au fost proprietari de sclavi, iar unul dintre ei, Andrew Johnson, a pus chiar un afiş în care oferea o recompensă pentru prinderea unui sclav fugar, inclusiv zece dolari în plus pentru fiecare 100 de lovituri de bici pe care i le-ar fi tras cel care îl captura. Edmund Randolph, asociat apropiat al lui George Washington, iar mai târziu mare maestru al Marii Loji a Virginiei, a fost numit primul procuror general şi secretar de stat al SUA. El este cel care a propus sistemul guvernării centralizate, pornind de la o structură propusă de multă vreme de „Colegiul Invizibil” şi de reţeaua lui Francis Bacon.

Cei mai mulţi americani cred că părinţii fondatori au creat Constituţia Statelor Unite pentru a le asigura libertatea, dar redactarea ei s-a făcut cu cea mai mare atenţie, lăsând anumite portiţe care să permită implementarea Agendei Frăţiei. Ea afirmă de la bun început că dacă Preşedintele opune vetoul său unei legi adoptată de Congres, aceasta se întoarce la Camera Reprezentanţilor şi la Senat, trebuind să fie votată din nou de cel puţin două treimi din camerele reunite ale Congresului. Altfel spus, este suficient să îl controlezi pe Preşedinte şi o treime din Parlament pentru a împiedica orice lege doreşti. Ce armă mai puternică ţi-ai putea dori într-o societate „liberă” pentru a-ţi apăra status quo-ul şi a opri orice încercare de a-ţi fi luată puterea? Mişcarea Patrioţilor afirmă că tipărirea banilor de către un consorţiu de bănci private este neconstituţională în SUA, căci Constituţia americană afirmă negru pe alb că cel care trebuie să bată monedă este Congresul. În realitate, Constituţia nu spune aşa ceva. În articolul 1, secţiunea 8, ea spune: „Congresul va avea puterea de a bate monedă, regularizând astfel valoarea banilor”. Ea nu spune (în mod intenţionat) că legislativul american va fi singura instituţie care are dreptul să bată monedă sau că el trebuie să se folosească neapărat de acest drept. Secţiunea 10 afirmă că statele nu au dreptul să bată monedă şi că plata datoriilor nu se poate face decât în monede din aur şi argint. Rezultă de aici că banii din hârtie sunt neconstituţionali? Nu. De ce? Simplu: noul Congres a oferit capitalei Washington un petic de pământ pe care l-a numit districtul Columbia, care nu este deci un stat. În acest district se află banca centrală a Americii, numită Federal Reserve, ai cărei proprietari sunt în întregime privaţi şi care emite dolarul american din hârtie. În acest fel, districtul Columbia evită majoritatea clauzelor din Constituţie referitoare la state. Cu siguranţă, părinţii fondatori ştiau ei ce fac.

Primul Preşedinte al Statelor Unite a fost George Washington. Pe spatele scaunului său prezidenţial era sculptat un soare care răsare – un vechi simbol al religiei solare ariene. Washington a fost mare maestru al Lojii Alexandriei (numită după oraşul egiptean cu acelaşi nume), de lângă Washington DC. A fost investit în funcţia de Preşedinte la data de 30 aprilie 1789, cu o zi înainte de marea zi rituală a Frăţiei, 1 mai sau May Day. Jurământul i-a fost luat de Robert Livingstone, marele maestru al Marii Loji New York. Ceremonia nu a fost altceva decât un ritual mason executat de masoni. S-a ţinut o mare procesiune la care au participat Washington şi toţi ofiţerii şi iniţiaţii din lojile americane. La fel ca majoritatea celorlalţi părinţi fondatori, Washington se trăgea dintr-o linie aristocratică engleză, unul din strămoşii săi fiind un cavaler englez care a trăit în secolul XII, în perioada când apăreau cavalerii templieri, iar un altul fiind o rudă a ducelui de Buckingham, cel care a luptat pentru Coroana Angliei, declanşând Războiul Civil Englez. Washington nu a fost decât primul exemplu al manierei în care s-a folosit Frăţia Babiloniană de liniile sale genealogice reptiliene pentru a domni asupra Statelor Unite din prima zi a creării lor şi până astăzi. Priviţi genealogia preşedinţilor americani, a principalilor politicieni, oameni de afaceri, bancheri, comandanţi militari, proprietari de mas-media, oficiali guvernamentali, şefi ai serviciilor secrete, etc., şi veţi găsi aceleaşi linii genealogice reptilo-ariene care au condus Europa şi a căror istorie poate fi trasată până în Orientul Mijlociu şi Apropiat, în perioada Sumerului şi Babilonului. Să luăm două exemple: cel puţin 33 din primii 42 de preşedinţi ai Statelor Unite au fost înrudiţi cu regele Angliei Alfred cel Mare (849-899) şi cu Charlemagne (742-814), faimosul monarh al Franţei, şi 19 dintre ei au fost înrudiţi cu regele Angliei Edward III (1312-1377), care este legat genealogic în o mie de feluri de prinţul Charles. George şi Barbara Bush, printre alţii, provin din aceeaşi linie aristocratică britanică. Ei se trag din linie genealogică a lui Pierce, care şi-a schimbat numele din Percy după ce a fugit din Anglia ca urmare a Complotului eşuat al Prafului de Puşcă, prin care s-a încercat aruncarea în aer a Parlamentului Britanic. Soţii Bush s-au căsătorit din considerente genetice, aşa cum au făcut întotdeauna familiile Establishment-ului de pe coasta de est a Statelor Unite, la fel ca şi rudele lor de sânge (reptilian), aristocraţii şi regii din Europa. Chiar şi Bill Clinton şi Bob Dole, care s-au „înfruntat” la alegerile din 1996, sunt veri îndepărtaţi. Printre strămoşii lor comuni se numără regele Angliei Henry III, care a domnit între 1227-1273, dar şi foştii preşedinţi americani William Henry Harrison şi Benjamin Harrison. Această informaţie provine din publicaţia Burkes Peerage, care prezintă liniile genealogice ale familiilor regale şi aristocratice. Clinton are mai mult sânge regal decât Dole şi coboară direct din aceeaşi linie genealogică ca şi Casa de Windsor, dar şi regii scoţieni şi regele Robert I al Franţei. De aceea a fost preferat el de Frăţie. Harold Brooks-Baker, directorul editorial al Burkes Peerage, afirmă: „Candidatul prezidenţial cu cel mai mare număr de gene regale a câştigat întotdeauna, fără nici o excepţie, de la George Washington şi până în prezent”. Ce statistică uimitoare şi câte gene regale (adică reptiliene) în conducerea Statelor Unite! Acelaşi trib care a controlat dintotdeauna Europa s-a extins în SUA şi le-a numit „Pământul libertăţii”. În realitate, Statele Unite au fost întotdeauna sub tutela Londrei. De fapt, ele au fost chiar o creaţie a Londrei. Marea Britanie şi Coroana Britanică au fost întotdeauna proprietarii, da, proprietarii Statelor Unite. Dacă sunteţi american şi nu aţi mai auzit această informaţie până acum, lucru foarte posibil, cel mai bine ar fi să vă aşezaţi şi să beţi o ceaşcă de ceai, căci veţi trăi probabil un şoc.

În anul 1604, un grup de politicieni de frunte, oameni de afaceri, comercianţi, industriaşi şi bancheri s-au întâlnit la Greenwich, iar apoi în provincia engleză Kent, creând o corporaţie numită The Virginia Company. Ei au anticipat astfel iminenta invazie de europeni albi, în marea lor majoritate britanici la început, pe continentul nord-american. Principalul acţionar al noii companii era regele reptilian James I, iar documentul de constituire a noii companii a fost întocmit la data de 10 aprilie 1606. Iată ce prevedea acest document, inclusiv după adăugirile ulterioare:

  • Compania Virginia este alcătuită din două filiale: London Company şi Playmouth sau New England Company. Prima era responsabilă de prima colonie permanentă din America de la Jamestown, creată la data de 14 mai 1607, iar cea de-a doua de aşa-numiţii „Părinţi Pelerini” care au sosit la Cape Cod pe nava Mayflower în noiembrie 1620, debarcând în Plymouth Harbour pe data de 21 decembrie. „Pelerinii” din mitul istoriei americane sunt de fapt membrii celei de-a doua filiale a Companiei Virginia, numită New England Company.
  • Compania Virginia a deţinut marea majoritate a pământului pe care îl cunoaştem astăzi sub numele de Statele Unite, inclusiv toate insulele de pe coasta continentului, până la 900 de mile distanţă de acesta. Printre acestea se numărau Bermudele şi cea mai mare parte a Insulelor Caraibe. Compania Virginia (respectiv, Coroana Britanică şi familiile aristocratice) deţineau drepturile de proprietate asupra 50% din toate minereurile de aur şi argint care aveau să fie descoperite pe pământurile sale, precum şi cote parte din celelalte minerale şi materii prime, şi 5% din toate profiturile altor companii mixte. Aceste drepturi trebuiau transmise mai departe tuturor moştenitorilor primilor proprietari ai Companiei Virginia, continuând să se aplice… de-a pururi! Acţionarii care controlau Compania Virginia au devenit cunoscuţi sub numele de Trezorieri şi Compania Aventurierilor şi Plantatorilor din City-ul londonez.
  • După primii 21 de ani de la constituirea Companiei Virginia, „toate taxele, impozitele şi accizele” percepute pentru activităţile comerciale din colonii trebuiau plătite direct Coroanei Britanice prin trezorierul Coroanei. Nici un comerciant nu putea exporta mărfuri în afara coloniilor fără permisiunea Coroanei Britanice. În caz contrar, mărfurile şi nava care le transporta urmau să fie confiscate.
  • Pământurile Companiei Virginia au fost concesionate coloniilor printr-un Act de Încredere (o formă de leasing), nimeni altcineva neputând cere dreptul de proprietate asupra lor. Concesionarii puteau lăsa moştenire urmaşilor lor dreptul de folosinţă permanentă a pământului sau îl puteau vinde, dar nu puteau fi niciodată proprietari. Drepturile de proprietate erau păstrate pentru totdeauna de Coroana Britanică.
  • Pământurile coloniale urmau să fie guvernate de două Consilii Coloniale, fiecare având 13 membri (din nou acest număr), dar cuvântul final asupra tuturor deciziilor îi aparţinea Consiliului Regal din Londra. Regele Angliei era cel care îl alegea pe Guvernatorul Coloniilor Americane, adică pe cel care corespundea funcţiei actuale de Preşedinte.
  • Prin Consiliul Regal al Coloniilor, monarhul britanic a insistat ca membrii coloniilor să le impună tuturor credinţa creştină, inclusiv nativilor americani. Ca să folosim limbajul epocii: „… asigurându-se cu toată diligenţa, atenţia şi respectul cuvenite, că adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu va fi predicat şi respectat nu doar în toate coloniile şi plantaţiile amintite, ci şi în rândul sălbaticilor care li se vor alătura sau care se vor învecina cu ei, în conformitate cu doctrina, drepturile şi religia existente şi profesate în regatul Angliei”. Dacă nativii americani nu acceptau religia creştină, ei trebuiau să fie forţaţi să facă acest lucru, a insistat Coroana. Acesta a fost ordinul de distrugere a culturii şi cunoaşterii popoarelor native din America de Nord, dar şi de a-i menţine pe coloniştii albi sub jugul vicios al terorismului creştin practicat de puritanii calvinişti. Practic, a fost o licenţă în alb care le dădea acestora dreptul de a ucide, tortura şi răpi nativii americani fără a putea fi acuzaţi în justiţie.
  • Tribunalele penale de pe pământurile deţinute de Compania Virginia trebuiau să opereze sub incidenţa Legii Amiralităţii (legea aplicată pe mare), în timp ce tribunalele civile trebuiau să opereze sub incidenţa dreptului comun (aplicat pe uscat). Acest aspect este crucial şi voi reveni imediat asupra lui.

Este important să înţelegeţi un lucru: toate aceste prevederi se aplică inclusiv la ora actuală! Citiţi din nou procentele de mai sus şi încercaţi să realizaţi dimensiunea lor. După ce cele 13 (din nou 13!) colonii iniţiale şi-au câştigat „independenţa”, alcătuind un stat nou în anul 1783, numele Companiei Virginia s-a schimbat pur şi simplu în… Statele Unite ale Americii. După cum vedeţi, există două State Unite, sau mai bine zis o SUA şi o suA. Statele unite minore ale Americii sunt pământurile diferitelor state. Aşa cum am văzut, aceste pământuri sunt deţinute şi la ora actuală de Coroana Britanică, fosta acţionară a Companiei Virginia. Există apoi Statele Unite majore ale Americii (cu litere mari), respectiv cei aproximativ 100 de kilometri pătraţi ai Districtului Columbia, pe care este construită capitala SUA, Washington DC. Districtul include de asemenea protectoratele SUA Guam şi Puerto Rico. Statele Unite ale Americii nu reprezintă o ţară, ci o corporaţie aflată în proprietatea liniilor genealogice reptiliene ale Frăţiei care au deţinut cândva Compania Virginia, căci SUA nu sunt altceva decât Compania Virginia! Atât timp cât americanii sunt de acord să aibă un număr de securitate socială, cetăţenii statelor unite (cu litere mici) renunţă benevol la suveranitatea lor şi acceptă să devină francize ale Statelor Unite (Compania Virginia a Coroanei Britanice). De ce acceptă ei acest lucru? Pentru că nu au nici cea mai mică idee despre această realitate. Ei sunt amăgiţi să creadă că nu există decât o singură ţară numită Statele Unite şi că Guvernul Federal este un guvern ales de ei. Nu există nici o lege care să spună că americanii trebuie să plătească impozite federale pe venituri, dar ei continuă să le plătească, fiind convinşi că acest lucru este normal. Serviciul pentru Venituri Interne (Fiscul american), controlat de Frăţie, operează într-o manieră atât de teroristă încât chiar şi cei care înţeleg acest mecanism continuă să îşi plătească impozitele, fiind prea speriaţi de ceea ce li s-ar putea întâmpla dacă ar refuza să o facă. Mai luaţi o gură din ceaşca de ceai şi relaxaţi-vă, căci mai urmează câteva bombe!

Vechile drepturi pe care le aveau proprietarii fostei Companii Virginia asupra minelor de aur, argint şi minerale, precum şi asupra taxelor vamale şi impozitelor, continuă să se afle în mâinile familiilor britanice care deţin în proprietate Statele Unite ale Americii şi pământurile statelor unite ale Americii. Exact aceleaşi procente au continuat să fie plătite după cucerirea „independenţei”, lucru valabil inclusiv la ora actuală, prin intermediul oficiilor federale, care sunt de fapt oficii ale Companiei Virginia. Preşedinţia Statelor Unite nu face excepţie. Coroana Britanică deţine în continuare proprietatea asupra pământurilor şi instituţiilor americane, inclusiv asupra Serviciului Intern pentru Venituri, care colectează taxele şi impozitele, dar şi asupra băncii Federal Reserve, „Banca Centrală” privată a Americii care împrumută guvernului bani care nu există, percepând apoi dobânzi recuperate de la plătitorii de impozite. Comitetul Director al Federal Reserve se află în proprietatea aceloraşi familii aristocratice britanice şi europene care deţin în proprietatea lor şi restul Americii. Dar lucrurile nu se opresc aici. Cine este proprietarul real al activelor Companiei Victoria? Răspuns: Vaticanul. Pe data de 3 octombrie 1213, regele John a cedat papei autonomia asupra tuturor drepturilor suverane ale Angliei, în urma pretenţiei celui din urmă de a deţine suveranitatea asupra întregii lumi, în calitatea sa de reprezentant al lui Christos. La rândul lui, papa a cedat Coroanei Britanice dreptul de folosire executivă a acestor dominioane. Altfel spus, Coroana este directorul executiv, iar Vaticanul este proprietarul. Evident, adevăratul proprietar este cel care controlează Vaticanul din umbră. De aceea îmi place să repet atât de des că Londra este centrul operaţional al Frăţiei. Chiar şi deasupra ei se află o putere mai mare, coordonată parţial de la Vatican, şi parţial din altă parte, dintr-un loc subteran, aflat sub pământul Tibetului şi al Asiei, sau poate într-o altă dimensiune. Între timp, americanii au fost şi continuă să fie sclavii acestei scheme. Pământul celor liberi? Ce glumă proastă! Şi încă un lucru: americani, preşedinţii şi cei care vă guvernează ştiu foarte bine aceste aspecte. Trebuie să recunosc că prin aranjamentul său cu papa, regele John a cedat şi suveranitatea Angliei. Şi cine au fost cei care îl controlau pe John? Templierii.

Dacă ştii exact ce doreşti să afli, adevărul se află de regulă în faţa ta. Spuneam mai devreme că regele James I şi Compania Virginia au decretat că tribunalele penale din Statele Unite se vor afla sub incidenţa Legii Amiralităţii, aplicată pe mare. La ce Amiralitate credeţi că se refereau? La cea britanică, desigur. Atunci când un tribunal se află sub incidenţa Legii Amiralităţii sau maritime, el trebuie să arboreze un steag cu franjuri aurii. Priviţi toate steagurile din tribunalele penale SUA şi suA şi veţi constata că acestea au franjuri aurii. Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa multor altor clădiri oficiale. Aceste tribunale penale „americane” funcţionează încă sub incidenţa legii amiralităţii BRITANICE. Coroana şi familiile britanice ale Frăţiei controlează şi la ora actuală tribunalele penale americane, iar nucleul acestui control sunt societăţile secrete cu sediul în Temple Bar din Londra, centrul profesiei juridice britanice de pe fosta proprietate a templierilor. Marea Lojă a Francmasoneriei Engleze îşi are sediul pe Great Queen Street (Strada Marii Regine – Semiramida/Isis). Încă de la crearea sa, în anul 1717, ea a controlat majoritatea lojilor francmasone din lume. Prin intermediul ei, reptilo-arienii britanici îi controlează pe judecătorii, avocaţii, poliţiştii, etc., din SUA, iar prin alte organizaţii, precum Consiliul pentru Relaţii Externe şi Comisia Trilaterală, manipulează întregul sistem politic american. Judecătorii americani ştiu foarte bine că tribunalele lor sunt controlate de Legea Amiralităţii Britanice, dar preferă să păstreze tăcerea şi să îşi încaseze salariile. Şefii filialei americane a Frăţiei sunt membrii familiei Rockefeller, care o controlează din sediul lor din Londra, ei fiind cei care decid probabil cine va fi Preşedinte. Altfel spus, cea care decide est Elita din Londra. Regina Angliei, prinţul Philip şi principalii membri ai familiei regale britanice ştiu foarte bine aceste lucruri şi contribuie la orchestrarea lor. Cine este marele maestru al Lojii Mamă Engleze a Francmasoneriei? Vărul reginei, Ducele de Kent.

Există şi o conexiune franceză. Întotdeauna există o asemenea conexiune între Londra şi Paris, principalele centre operaţionale ale Frăţiei. Francezii şi englezii s-au bătut de multe ori pentru supremaţie, dar în final nu reprezintă decât cele două feţe ale aceleiaşi monede. Revoluţia Franceză de la 1789 (anul în care George Washington a devenit primul Preşedinte al SUA) a fost în întregime coordonată de francmasoni şi de produsul lor, Illuminati bavarezi. Am explicat în detaliu aceste lucruri în lucrarea mea anterioară, Şi adevărul vă va face liberi. După ce „revoluţionarii” au executat-o pe regina Marie Antoinette, fiul de numai un an şi ceva al acesteia, delfinul Louis, a fost ţinut în arest la domiciliu în Templul din Paris. Doi ani mai târziu, el a fost scos afară din Templu într-un coş pentru rufe de medicul său, dr. Naudin. În locul său a fost lăsat nepotul retardat al marchizului de Jarjayes, care a şi murit în anul 1795. Prinţul a fost dus în secret la Palatul Vendee al Prinţului Conde, care i-a oferit adăpost. Mai târziu a fost mutat într-o fortăreaţă de pe malul fluviului Rhin, unde a trăit sub numele de baron de Richemond. În februarie 1804 a ajuns în Anglia, împreună cu fostul trezorier regal al Franţei, George Payseur, fiind luat sub protecţia sa de regele George III, în timpul căruia s-a desfăşurat Războiul American pentru Independenţă. Prinţul şi-a schimbat din nou numele în Daniel Payseur, în timp ce George Payseur a devenit George Bayshore. Regele George III i-a dat prinţului o navă şi i-a acordat 600 de acri de pământ în North Carolina. Când cei doi au ajuns în America, ei au primit ajutor din partea familiei Boddie, înrudită cu monarhia britanică. Înainte de a părăsi Anglia, prinţul a cumpărat acţiuni la Compania Virginia. Ajuns în America, el a achiziţionat mine de aur, inclusiv Gold Hill Mining Company, pe care a cumpărat-o printr-un om de încredere, George Newman. După inventarea motorului cu aburi, Payseur a început construcţia de căi ferate, pe care le închiria apoi companiilor operaţionale. A creat de asemenea Lancaster Manufacturing Company pentru a produce cheresteaua necesară construcţiei căilor ferate, precum şi Lincolnton Iron Company, care şi-a stabilit ulterior sediul în Chicago, creând două filiale: Carnegie Steel şi Pullman Standard Company. Pentru a plăti combustibilul pentru locomotive (cel puţin, aceasta este explicaţia oficială), Guvernul Federal (Compania Virginia, al cărei acţionar era Payseur) i-a acordat acestuia tot pământul care se întindea la 33 de metri de o parte şi de alta a căilor ferate construite de el. Multe alte terenuri de-a lungul căilor ferate, de dimensiuni mult mai mari, au fost divizate în secţiuni de 18 kilometri pătraţi, din care jumătate i-au fost acordate lui Payseur. Aşa se face că el şi compania sa de căi ferate au ajuns să devină proprietarii a jumătate din terenul imobiliar al Americii. O mare parte din aceste legi se regăsesc în Baza de Date a Congresului din anul 1854. Aceeaşi Lancaster Railway Co. condusă de Payseur a devenit principalul acţionar – prin intermediul Alabama Mineral Company – al companiilor Coca Cola, Pepsi Cola, General Motors, Boeing, Ford şi Standard Oil.

După Războiul Civil American din anii 1860, manipulat de Frăţie, toate căile ferate şi proprietăţile imobiliare deţinute de cei care au sprijinit Statele Confederate din sud (care au pierdut războiul) au fost confiscate şi scoase la licitaţie la Wilmington, North Carolina. Ele au fost cumpărate prin nouă intermediari de Daniel Payseur, la preţuri foarte mici. Proprietarii de căi ferate şi guvernul au semnat un Act de Încredere la Nashville, creând sistemul militar al căilor ferate ale Statelor Unite, prin care proprietarii au căpătat monopolul asupra transporturilor şi comunicaţiilor. Toate aceste reglementări sunt şi astăzi în vigoare. Principalul om de încredere şi manager general al lui Payseur era un om înrudit cu Rothschild-zii pe nume Leroy Springs, fost Leroy Springstein. Dovezile indică faptul că Leroy Springs era fratele vitreg al preşedintelui american Abraham Lincoln. După o relaţie cu tatăl lui Springs, o doamnă pe nume Nancy Hanks a dat naştere unui fiu, în anul 1808. Tatăl i-a lăsat prin testament o bucată mare de pământ în Huntsville, Alabama, unui fiu numit Abraham Lincoln. Se pare că zvonurile că Lincoln ar fi fost un Rothschild nu erau cu totul lipsite de temei. Prin anii 1850, din relaţia lui Lincoln cu fiica regelui german Leopold s-au născut două fete gemene, Ella şi Emily. Unul din descendenţii acestei linii genealogice este miliardarul Howard Hughes. Se pare că multe din familiile americane aparent foarte puternice au fost de fapt oamenii lui Payseur şi ai Companiei Virginia. Andrew Carnegie a fost un tânăr angajat al companiei siderurgice a lui Payseur, cu care acesta a fondat o nouă companie, numită Carnegie Steel. Familia Vanderbilt pretinde că deţine o locuinţă la ţară numită Biltmore. Acest lucru nu este adevărat. Biltmore a fost construit de familia Payseur ca hotel prin anii 1880, fiind concesionat apoi Vanderbilt-ţilor pe 99 de ani. Un alt om de încredere al lui Payseur a fost J.P. Morgan, unul din cei mai faimoşi industriaşi şi bancheri din istoria SUA. De fapt, nici el nu a fost altceva decât o mască sub care s-au ascuns adevăraţii deţinători ai puterii.

Multe din depozitele de petrol şi substanţe minerale din Statele Unite se află pe terenurile deţinute în proprietate de companiile de căi ferate, iar drepturile de concesionare a zăcămintelor naturale deţinute de Payseur au fost transformate în companii miniere şi petroliere, al căror pachet majoritar de acţiuni l-a păstrat. Alte drepturi au fost concesionate companiilor din industria lemnului. După moartea lui Daniel Payseur din anul 1860, fantasticul său imperiu a fost condus de nepotul său, Lewis Cass Payseur, care a continuat să îl extindă în ritm rapid. În anul 1872, una din companiile lui Payseur, Charleston, Cincinnati and Chicago Railroad, a creat o companie de telegrafie numită Western Union.  În 1875, aceasta şi-a creat o filială numită AT&T, devenită astăzi una dintre cele mai mari companii de telefonie şi comunicaţii din Statele Unite. Charleston, Cincinnati and Chicago Railroad Company este compania-mamă a Băncii Rezervelor Federale, „banca centrală” privată a Statelor Unite. În continuare, imperiul lui Payseur s-a implicat masiv în sistemul bancar. Banca sa din Lancaster a devenit North Carolina Bank, iar apoi Nationsbank. Cea mai mare bancă din Texas, Interfirst, la care unul din directori este George Bush, a fuzionat în anul 1987 cu Republic Bank, rezultând o nouă bancă, First Republic Bank. Aceasta a fost absorbită mai târziu de Nationsbank, care a fuzionat la rândul ei cu Bank of America. Aceste două bănci sunt cele care spală banii din droguri ai CIA, lucru normal, căci predecesorul CIA, Oficiul pentru Servicii Strategice (OSS), a fost alcătuit din propria reţea de securitate a familiei Payseur, creată de Selma, Rome and Dalton Railroad pentru a proteja sistemul militar al căilor ferate. Este un mecanism incredibil alcătuit din tot felul de rotiţe, o încrengătură de familii atotputernice, iar americanii nu au nici cea mai mică idee despre cine sunt cei care îi conduc. Problema este cine i-a condus în tot acest timp pe Payseur-i.

Familia Payseur şi-a pierdut între timp controlul asupra imperiului său, dar la putere a rămas acelaşi trib reptilian. Principalul om de încredere al Payseur-ilor, Leroy Springs, a murit în anul 1931, locul lui fiind luat de fiul său, Elliot. Acesta s-a oferit voluntar să actualizeze sistemul de completare a Registrelor Cadastrale şi a subtilizat documentele din tribunalul din Lancaster. Când le-a înapoiat, sute de acte care atestau drepturile de proprietate asupra unor terenuri acordate lui Payseur au fost transferate pe numele lui Elliot Springs (înrudit cu clanul Rothschild, să nu uităm). Este evident că el a făcut ce i s-a spus, pentru a împiedica astfel preluarea imensei averi a lui Payseur de către fiicele acestuia. Pe la începutul anilor 50, Anne, fiica lui Elliot Springs, s-a măritat cu un personaj din lumea crimei organizate din New Jersey pe nume Hugh Close. Acesta a fost numit preşedinte al tuturor companiilor Payseur furate de Elliot Springs. Fiica lui Close, doamna Crandall Close Bowles, a devenit directoare a Carolina Federal Reserve Bank. Bătălia pentru controlul fostelor companii Payseur continuă inclusiv la ora actuală, dar deocamdată se pare că sunt controlate de Rothschild-zi. Cei care cred că sunt proprietari de terenuri pe care le-au cumpărat de la companiile de căi ferate vor fi dezamăgiţi să afle că actele lor de proprietate nu sunt valabile, căci companiile de căi ferate nu au fost niciodată proprietarele terenurilor. Ele au fost doar concesionate imperiului Payseur. În final, proprietarul tuturor terenurilor rămâne Compania Virginia.

Franklin Delano Roosevelt, Preşedintele Statelor Unite numit de Frăţie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, spunea că în politică nimic nu este întâmplător. Tot ce se întâmplă se petrece pentru că aşa trebuie. La fel stau lucrurile cu toate evenimentele majore care au permis avansarea Agendei către centralizarea puterii globale, indiferent că a fost vorba de războaie, colapsuri economice, asasinate sau „scandaluri” menite să înlăture de la putere pe politicienii care nu au fost de acord să joace după cum li s-a cântat. Cele trei mari războaie care s-au desfăşurat pe solul american au fost: războiul declanşat împotriva nativilor de către coloniştii albi, Războiul pentru „Independenţă” şi Războiul Civil declanşat atunci când statele din sud au dorit să se rupă de uniune în anul 1860. Aşa cum am văzut, războiul împotriva nativilor şi cel de independenţă au fost regizate de Frăţie. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul Războiului Civil. Între anii 1841-1845, fruntaşii francmasoni din Europa au participat la şase şedinţe secrete ale Consiliului Suprem, hotărând declanşarea Războiului Civil American, pentru a impune astfel controlul şi mai strâns al reptilo-arienilor asupra Statelor Unite. În centrul acestor conspiraţii s-a situat Lordul Palmeston, secretarul afacerilor externe şi primul ministru al Marii Britanii, inclusiv Mare Patriarh al Francmasoneriei. Pentru a manipula conflictul au fost aleşi doi francmasoni de rang 33 ai ritului scoţian: Cushing, care a operat în nord, alături de unionişti, şi Albert Pike, Comandorul Mare Suveran al Jurisdicţiei de Sud a Ritului Scoţian, care a organizat revolta statelor din sud. Ironia face ca finanţarea revoltei statelor sudice să fie susţinută de bancherii masonici londonezi în urma aranjamentelor lui Cushing, cel care opera în nord! Pike, un satanist care credea în supremaţia rasei ariene (reptilo-ariene), a cerut ajutorul lui Giuseppe Mazzini, şeful Francmasoneriei Marelui Orient Italian, în urma căruia a rezultat infama operaţiune de crimă organizată numită mafia. În anul 1851, Mazzini a început să organizeze campania împotriva sclaviei în întreaga Americă. Francmasonii s-au folosit de aceste grupuri care militau împotriva sclaviei ca acoperire pentru adevăratele lor motivaţii din spatele Războiului Civil. În acest scop, au fost organizate „Loji ale Tinerilor Americani”, al căror sediu era Cincinnati Lodge nr. 133. Finanţarea acestora a fost asigurată în principal de bancherul francmason englez şi omul de paie al lui Rothschild pe nume George Peabody, care l-a numit pe J.P. Morgan şef al operaţiunilor financiare din America. După cum vă mai amintiţi, Morgan era un fost protejat al lui Daniel Payseur. Oriunde ne-am uita, ne izbim de aceleaşi nume.

Franklin Pierce (strămoşul lui George şi Barbara Bush) a fost ales Preşedinte al Statelor Unite în anul 1853, iar Mazzini a scris că: „Aproape toate numirile în funcţii au fost cele pe care le-am dorit noi”. Una din aceste numiri în funcţie a fost cea a lui Caleb Cushing în postul de procuror general. Cushing era controlat de francmasoneria engleză şi era implicat în comerţul britanic cu opiu prin tatăl său (armator) şi vărul său, John Perkins Cushing. Caleb Cushing a scris foarte multe articole împotriva sclaviei, devenind unul din arhitecţii Războiului Civil, împreună cu Albert Pike. Pike fusese profesor la o şcoală din oraşul natal al lui Cushing, Newburyport, Massachussetts, dar locuia acum la Little Rock, Arkansas, oraşul de mai târziu al lui Bill Clinton, unde a şi început să se dezvolte cariera sa masonică. Unul din grupurile cruciale care au stat în spatele declanşării Războiului Civil a fost cel al Cavalerilor Cercului de Aur, cu sediul tot în Cincinnati, Ohio. Printre membrii acestuia se număra infamul tâlhar Jesse James, un mason de grad 33 care a primit de la Albert Pike misiunea de a jefui băncile din nord pentru a asigura o finanţare suplimentară războiului. Un alt cavaler al Cercului de Aur a fost generalul francmason P.T. Beauregard, cel care a declanşat Războiul Civil prin atacul asupra Fort Sumter din anul 1861. Una dintre cele mai faimoase voci care s-au ridicat împotriva sclaviei a fost aceea a lui John Brown, care a devenit legendar în urma cântecului despre „Trupul lui John Brown”. În realitate, acesta era membru al mai multor societăţi secrete, inclusiv al francmasoneriei. A devenit maestru mason la Loja Hudson nr. 68 din Hudson, Ohio, pe data de 11 mai 1824, şi a făcut parte din rândul Tinerilor Americani ai lui Mazzini. Brown a fost susţinut financiar de familia lui John Jacob Astor, un alt membru al liniilor genealogice reptiliene. În timp ce francmasonii se agitau în ambele tabere, după schema devenită clasică, Războiul Civil era pe punctul de a începe. În ianuarie 1857, francmasonul John Buchanan a fost ales Preşedinte şi l-a numit ca secretar însărcinat cu războiul pe francmasonul John B. Floyd. Vicepreşedinte era John C. Breckinridge din Kentucky, care a primit iniţierea în gradul 33 al ritului scoţian de la Albert Pike pe data de 28 martie 1860. Preşedintele statelor rebele din sud era francmasonul Jefferson Davies, iar primul stat care s-a retras din uniune a fost South Carolina, sediul Jurisdicţiei Sudice a Ritului Scoţian, condusă de Albert Pike. Toţi conducătorii celorlalte state care s-au retras ulterior au fost francmasoni. În mod semnificativ, deşi numai 11 state s-au retras din uniune, steagul confederat avea 13 stele – un număr sacru pentru francmasoni şi pentru cavalerii templieri.

Când Abraham Lincoln a devenit Preşedinte al unioniştilor din nord pe data de 4 martie 1861, cei care i-au oferit finanţare pentru război au fost aceiaşi oameni care finanţau sudul: bancherii Masoni din Londra. Ei au pus totuşi o condiţie: Lincoln trebuia să fie de acord cu crearea unei „bănci centrale” private a Americii. Unul din motivele importante ale declanşării Războiului Civil a fost falimentarea Americii pentru smulgerea acordului de creare a acestei bănci. Dar Lincoln a refuzat şi a introdus o politică monetară mai adecvată, pe care orice guvern actual ar trebui să o adopte, dacă nu s-ar afla sub controlul bancherilor internaţionali. Tot ce a făcut Lincoln a fost să tipărească bani fără dobândă, numiţi „bancnotele verzi”, cu care şi-a finanţat propriul guvern. Preşedintele John E. Kennedy a dus o politică similară. Acesta este cel mai rău coşmar al bancherilor Frăţiei, motiv pentru care Lincoln a fost asasinat pe data de 14 aprilie 1865, iar Kennedy pe data de 22 noiembrie 1965. Asasinul lui Lincoln a fost John Wilkes Booth, un francmason de grad 33, membru al Tinerilor Americani ai lui Mazzini. El a fost ales din rândul Cavalerilor Cercului de Aur, finanţat de aceiaşi bancheri francmasoni din Londra. Operaţiunea de prindere a asasinului a fost organizată de francmasonul Edwin Stanton, care a dispus blocarea tuturor drumurilor de ieşire din Washington DC, cu excepţia celui pe care l-a folosit Booth pentru a scăpa. În locul lui a fost ucis un beţiv care semăna vag cu el, iar cadavrul acestuia a fost ars într-un hambar. Cine credeţi că l-a descoperit pe acest om? Edwin Stanton însuşi, desigur, care l-a şi identificat ca fiind Booth. La procesul care s-a ţinut în Indianapolis, în iunie 1865, pentru judecarea conspiratorilor care au participat la asasinarea lui Lincoln, câteva din numele citate ca fiind direct implicate au fost: Lord Palmeston, primul ministru al Marii Britanii şi francmason de grad 33, care a murit în acelaşi an; John Wilkes Booth, francmason de grad 33; Judah P. Benjamin, purtătorul de cuvânt al bancherilor londonezi care au ordonat asasinatul; şi Jacob Thompson, fost secretar de stat al afacerilor interne, care a retras 180.000 de dolari de la Banca din Montreal, Canada, pentru a finanţa întreaga operaţiune. Cavalerii Cercului de Aur au fost expuşi, aşa că Pike s-a decis să le schimbe numele. El i-a numit… Ku Klux Klan, faimoasa organizaţie satanistă ai cărei membri îmbrăcaţi în robe albe au terorizat decenii la rând populaţia neagră a Americii. Numele lor provine de la cuvântul grecesc kuklos, care înseamnă „cerc”. Pike s-a născut în Boston, în anul 1809, şi a fost educat la Universitatea Harvard. A devenit Mare Comandor al Francmasoneriei Americane şi mare maestru al lojii de rit scoţian din Little Rock, Arkansas, din care avea să facă parte mai târziu şi Bill Clinton. Când Pike a murit în anul 1891 în Washington DC, funeraliile s-au ţinut în Templul Francmason, la miezul nopţii, cu pereţii drapaţi în întregime în negru. Acest om a fost întreaga sa viaţă un satanist. El este considerat şi la ora actuală un „zeu” al francmasonilor, statuia sa fiind ridicată chiar lângă sediul poliţiei din Washington, în apropiere de Colina Capitoliului.

Înainte de moartea lui Lincoln, Congresul controlat de francmasoni a votat Legea Băncii Naţionale, în urma căreia a fost înfiinţată o bancă naţională federală cu puterea de a emite bancnote SUA. Acestea erau împrumutate guvernului contra unei dobânzi de către bancherii masoni. Se pare că aceştia au supravieţuit „bancnotelor verzi” ale lui Lincoln, iar arhitectul acestei legi, secretarul trezoreriei Salmon P. Chase, a fost considerat un erou atât de mare încât francmasonii şi-au numit chiar una din principalele bănci cu numele lui: Chase Bank (actualmente Chase Manhattan), controlată – cel puţin la nivel oficial – de David Rockefeller. Cred că v-aţi convins deja că marile evenimente care au divizat lumea şi au provocat conflicte constante, războaie, religii, etc., au fost coordonate de aceeaşi sursă şi au urmărit aceeaşi Agendă. Toate se leagă de aceiaşi oameni.

Povestea creării Statelor Unite este legată şi de conflictul din Irlanda de Nord. Eroul principal este un naturalist şi chimist pe nume dr. Edward Bancroft, prieten apropiat al lui Benjamin Franklin, cel care a finanţat admiterea lui Bancroft la Societatea Regală din Londra, masca „ştiinţifică” a Frăţiei. Mai târziu, acesta a devenit secretarul particular al lui Franklin la Paris (centrul reţelei de spionaj a Frăţiei) şi a aderat la loja elitistă „Nouă Surori”, al cărei mare maestru era Franklin. În anul 1779, Bancroft a condus o misiune secretă în Irlanda, iar un an mai târziu, Lordul Stormont, ambasadorul Marii Britanii în Franţa, l-a informat pe rege că o delegaţie irlandeză l-a vizitat în secret la Paris pe regele Ludovic XV pentru a-i propune o Irlandă independentă. Ambasadorul i-a transmis regelui că: „Toţi delegaţii aveau legătură cu Franklin…”. În anii care au urmat s-a creat o societate secretă a Frăţiei numită Societatea Irlandezilor Uniţi, care a inclus printre membrii ei oameni ca Lordul Edward Fitzgerald şi Wolfe Tone. Toate acestea se petreceau înainte de revoltele irlandezilor din 1798 şi 1803, care au declanşat un conflict ce continuă şi astăzi. După cum vedeţi, aceeaşi Frăţie este implicată în toate evenimentele majore ale lumii. Simon Bolivar, fondatorul Republicii Bolivia din America de Sud şi eliberatorul Venezuelei, Noii Granade, Ecuadorului şi Republicii Peru, a fost membru al Lojii spaniole Cadiz şi maestru al lojii „Nouă Surori” din Paris.

Din această lojă au mai făcut parte Benjamin Franklin, scriitorul Voltaire şi alţi revoluţionari francezi. George Washington i-a trimis lui Bolivar, în semn de respect, un medalion cu o şuviţă din propriul său păr, prin intermediul revoluţionarului francezo-american Lafayette.

                                                                                                                      David ICKE

Secretul Suprem”, David Icke, Editura Daksha

Prima parte: David Icke despre francmasonerie: „America – un pământ al libertăţii? Ce glumă sinistră!” (I)

Citiți și:

Mâna pe piept în timpul imnului national nu este o dovadă de patriotism, ci un gest masonic

B’NAI B’RITH (Fiii Legământului): iudeo-masoneria internațională, lumea şi România

Masoneria în guvernele de după 1989

Conducerea Evreiască, Masoneria și victima lor: Neamul Românesc

Dezvăluiri în premieră: Masoneria, forța malefică din spatele Sistemului corupt al Justiției și nu numai

De la 11 septembrie… la Noua Ordine Mondială

Încercarea de masonizare completă a instituțiilor statului român

Naziștii și masonii, „părinții” Uniunii Europene (I)

Naziștii și masonii, părinții Uniunii Europene (II)

De ce poartă Trump, Iohannis și Soros cravate de culoare albastră?

MAFIA MASONICĂ de la SRI, România pe axa: Bucureşti – Washington – Bruxelles –Ierusalim!

Asasinarea lui Eminescu, decisă de iudeo-masoni și imperialismul austriac

 

1 Comment

  1. IQ100

    Noh, si Londra de cine este controlata si de cand anume?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *