Despre minciuna propagandei iohanniste: „Marius Albin Marinescu a fost turnător la Securitate”

 

Imbecilii din propaganda sistemului, inclusiv cei din serviciile secrete care au ca misiune supravegherea internetului și anihilarea adversarilor statului paralel („deep state”), trăiesc împăcați cu gândul că discreditează definitiv persoana incomodă atunci când atacă un jurnalist de investigații care a făcut dezvăluiri despre corupție, masonerie și mizeriile în care sunt implicate chiar serviciile secrete! Propaganda îl acuză pe gazetar, în lipsă de argumente pentru disculparea  celor încondeiați în presă, de diverse vinovății inventate sau reale, dar care oricum nu au nici o legătură cu cazul în speță. Este o tehnică de manipulare cunoscută sub denumirea „atacă mesagerul”. Cel care trebuie anihilat, ziaristul incomod, este  asociat cu ipostaze condamnate de societate sau lipsite de onorabilitate: „turnător la Securitate”, „nebun”, „bețiv”, „antieuropean”, „rasist”, „xenofob”, „fanatic religios” și altele, pentru compromitere și ridiculizare. Oamenii se vor teme să-și manifeste susținerea și încrederea față de o persoană atacată cu astfel de  acuze, de frică  să nu fie și ei etichetați la fel!

Am fost permanent atacat de presa iohannistă și de postaci profesioniști (numiți și trolli), pe internet, de când impostorul sas era un simplu primar corupt, incult și agramat, cu un comportament  antiromânesc evident. Armata de lichele calomniatoare, care mă „înfiereză” la modul progresisto-stalinist și acum în spațiul online, își face simțită prezența  mai ales atunci când materialele scrise de mine conțin ticăloșiile comise de Klaus Iohannis și onor consoarta sa, ca să fiu compromis și credibilitatea mea să scadă, acuza principală fiind tipizată: „Marinescu securistul, colaborator al Securității”. Ba, mai mult, unii dintre postaci plusează, cică am fost „turnător” la Securitate, deși nu există nicăieri o sentință judecătorească care să constate calitatea mea de informator! Nu, băi leprelor, nu am fost informator al Securității, nu am scris în viața mea vreo notă informativă și nu am turnat pe nimeni! Iată și o replică la eforturile conjugate al ticăloșilor pentru a mă înfiera ca fiind „colaborator al Securității”: Adevărul despre mascarada „Jurnalistul Marius Albin Marinescu a fost declarat colaborator al Securității”.

Am fost declarat colaborator al Securității de Curtea de Apel București, în urma unui simulacru de proces explicat pe larg în link-ul de mai sus, pe baza unui  un angajament semnat de mine prin care-i puneam locuința la dispoziția unui prieten, ofițer de contrainformații  – contraspionaj, ca înțeleagă si postacii tâmpiți că nu avea legătură cu turnătoria, cu delațiunea ordinara! – pentru întâlnirile sale cu sursele lui de informații. Acel prieten nici măcar nu a folosit locuința, mi-a spus că-i trebuie angajamentul ca să-și justifice solda, să vadă șefii lui că are activitate. Din partea mea, putea să o și folosească, fiindcă nu mă deranja să lupte cineva împotriva spionilor, dușmanilor României, din casa mea!

Și, dacă chiar aș fi fost „securiciul-securicilor”, care-i problema? Asta l-ar disculpa pe Iohannis, l-ar face mai puțin vinovat? Nu ar mai fi valabile dovezile indubitabile prezentate de mine privind mârșăviile comise de Iohannis sau el devine mai puțin ticălos fiindcă eu am fost declarat „securist-șef”? Terminați cu prostiile!

N-am turnat pe nimeni, n-am supravegheat pe nimeni, nu am scris note informative pentru Securitate sau alt serviciu secret din România sau de aiurea! Dimpotrivă, eu eram cel pârât pe vremea comuniștilor fiindcă am fost întotdeauna un rebel care refuza să se integreze în turma celor supuși, la fel cum sunt și acum. Dar acum puteți să mă faceți și „securist” pentru că încerc prin umilele mele mijloace să asigur SECURITATEA ȘI INTEGRITATEA acestei țări, pe care voi o vreți dezmembrată, trădătorilor și ticăloșilor!

Asta cu Securitatea este pe lângă alte texte „clasice” ca „Marinescu este bețiv”, deși nu am mai pus picătură de alcool în gură din secolul trecut, mai precis din luna iulie a anului 1999 sau „Marinescu e nebun”, cu toate că sunt posesor de permise de port-armă și de conducere auto.

„Stigmatul” de „colaborator al Securității” mi-a fost pus ca „gazdă” a unui ofițer de contrainformații (contraspionaj), în urma unui angajament scris de punere la dispoziția ofițerului a locuinței mele pentru întâlniri cu sursele sale de informații, de care și uitasem fiindcă acel angajament nu a fost pus niciodată în practică. Tânărul ofițer de atunci nu avea absolut nici o legătură cu delațiunea sau poliția politică. Era un prieten de-al meu, căruia acum pot să-I dau și numele fiindcă a decedat de câțiva ani, Dumnezeu să-l odihnească! Se numea M. L. și nici măcar nu a folosit locuința mea pentru munca în domeniul intelligence fiindcă nu era posibil din motive obiective, dar nu mai avea importanță declarația sa în acest sens, trebuia musai ca eu să fiu pus la zidul infamiei.

În fond, nici măcar nu m-ar fi deranjat dacă ar fi folosit apartamentul meu –  de fapt al statului, deoarece eu eram chiriaș –, fiindcă ofițerul făcea exact ceea ce fac eu acum: lupta împotriva dușmanilor din exterior ai României! Pe o speță identică, tot ca „gazdă”  –  dar de data aceasta a Securității „civile”, cea care se ocupa cu supravegherea cetățenilor și delațiunea –, artistul Ducu Bertzi a fost declarat de ultima instanță, Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefiind colaborator al Securității, după ce Curtea de Apel Bucureşti  decisese că a fost colaborator! Însă la mine trebuia neapărat să rămână definitivă ștampila de „colaborator al Securității” fiindcă eu sunt un gazetar de investigații care luptă împotriva sistemului, nu un cântăreț integrat sistemului.

„Rahova”, cică numele meu conspirativ, se numește o stradă din imediata apropiere a locuinței mele și acela a fost indicativul dat de ofițerul de CI pentru așa-zisa „casă conspirativă” (că doar nu era să-i zică „Gheorghe Gheorghiu-Dej”, cum se numea strada unde locuiam!), pe care nici măcar nu a folosit-o. La Ducu Bertzi numele conspirativ era „Victoria”, fiindcă avea locuința oferită ca loc de întâlnire pe Calea Victoriei din București. „Turnătorii” își alegeau singuri pseudonimele cu care semnau notele informative, în timp ce aceia care-și puneau locuințele la dispoziția organelor cu atribuții în domeniul siguranței naționale primeau de la ofițerii indicativele conspirative care de fapt  desemnau imobilul, nu proprietarul sau chiriașul.

Legea nr. 293, din 14 noiembrie 2008, care completează O.U.G. nr. 24 din 05.03.2008, este strâmbă și ticăloasă, tocmai prin inechitățile și discriminările ei. Adică turnătorii, informatorii dovediți, sunt scoși basma curate dacă CNSAS (noua poliție politică a gulerelor albe!) decide că delatorii respectivi nu au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului prin notele lor informative. Astfel, turnători celebri, dovediți ca semnatari de note informative, au fost scoși ca „fecioare neprihănite” în mod arbitrar de către sforarii de la CNSAS. În schimb eu, care nu am turnat pe nimeni în viața mea și nu am scris nici o notă informativă, iată că am fost declarat colaborator al Securității!

Cum a fost posibil? Simplu, Legea nr. 293 este concepută prost și tendențios în mod premeditat! Informatorilor le dă o portiță de fentare a legii prin formularea: „colaborator al Securităţii – persoana care a furnizat informaţii, indiferent sub ce formă, precum note şi rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securităţii, prin care se denunţau activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului” (Punctul 3, litera b)! Deci, dacă CNSAS decide, în mod arbitrar că turnătorul „X” a semnat note informative, dar acelea nu conțineau date care să vizeze îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, gata, informatorul, delatorul infect, este absolvit de orice vină! Așa au fost curățați de petele jigodismului jumătate din redactorii de la „Europa liberă”, o serie de polticieni agreați de sistem și idioții utili din mass media și cultură.

În schimb, la același Punct 3, la litera b, din Legea nr. 293, chiar la final, apare și următorul text: „Colaborator al Securităţii este şi persoana care a înlesnit culegerea de informaţii de la alte persoane, prin punerea voluntară la dispoziţia Securităţii a locuinţei sau a altui spaţiu pe care îl deţinea, precum şi cei care, având calitatea de rezidenţi ai Securităţii, coordonau activitatea informatorilor.” Iată fragmentul din Legea nr. 293, care completează O.U.G. nr. 24 din 05.03.2008:

„La articolul 2, literele a) şi b) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

«a) lucrător al Securităţii – orice persoană care, având calitatea de ofiţer sau de subofiţer al Securităţii sau al Miliţiei cu atribuţii pe linie de Securitate, inclusiv ofiţer acoperit, în perioada 1945 – 1989, a desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului;

b) colaborator al Securităţii – persoana care a furnizat informaţii, indiferent sub ce formă, precum note şi rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securităţii, prin care se denunţau activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Persoana care a furnizat informaţii cuprinse în declaraţii, procesele-verbale de interogatoriu sau de confruntare, date în timpul anchetei şi procesului, în stare de libertate, de reţinere ori de arest, pentru motive politice privind cauza pentru care a fost fie cercetată, fie judecată şi condamnată, nu este considerată colaborator al Securităţii, potrivit prezentei definiţii, iar actele şi documentele care consemnau aceste informaţii sunt considerate parte a propriului dosar. Persoanele care, la data colaborării cu Securitatea, nu împliniseră 16 ani, nu sunt avute în vedere de prezenta definiţie, în măsura în care se coroborează cu alte probe. Colaborator al Securităţii este şi persoana care a înlesnit culegerea de informaţii de la alte persoane, prin punerea voluntară la dispoziţia Securităţii a locuinţei sau a altui spaţiu pe care îl deţinea, precum şi cei care, având calitatea de rezidenţi ai Securităţii,coordonau activitatea informatorilor;».”

Orice om cu scaun la cap observă că este o mare nedreptate, legea nefiind echitabilă și producând discriminări. Aceeași lege este „pentru unii mumă și pentru alții ciumă”, adică este discriminatorie, protejând și salvând exact turnătorii (informatorii) cei ticăloși, acei delatori ordinari și compromițând nevinovați pentru „crima” că și-au pus „voluntar” locuința la dispoziția unor organe ale statului în urma solicitării acestora, mai ales că locuințele erau tot ale statului, majoritatea românilor fiind chiriași! Cum adică „voluntar”, că doar nu mergea nimeni la serviciile de informații ale M.I. sau M. Ap.N. ca să-și ofere din proprie inițiativă locuințele ca să fie folosite pe post de case conspirative?I Dar am pus „voluntar” între ghilimele și fiindcă unii susțin că au fost obligați, prin șantaj, să semneze angajamentul cu oferirea propriului domiciliu ca să fie folosit ca locuință conspirativă. Așa a câștigat Ducu Bertzi procesul la ultima instanță, invocând șantajul și amenințarea securistului în fața căruia semnase angajamentul, după ce fusese declarat „colaborator al Securității” la Curtea de Apel București. Eu v-am spus că nu am fost șantajat, ci am făcut gestul din prietenie, dar la o adică poate fi bifat și ca patriotism, având în vedere că prietenul meu activa în contraspionaj.

Este aberantă strădania cu care neo-securiștii de la SRI și CNSAS se screm să mă acuze indirect de poliție politică, prin sintagma „colaborator al Securității”.  Oricum, în România nu s-a mai făcut poliție politică, în perioada regimului comunist, începând cu anul 1964, când au fost eliberați toți deținuții politici în urma unui decret de grațiere. Gheorghe Gheorghiu-Dej trăia încă – a decedat în anul următor –, eu aveam șapte ani atunci, în 1964. Nu cunosc și nici nu am auzit de persoane care ar fi fost arestate pentru că aveau cinci dolari în casă sau că au spus bancuri cu Ceaușescu. Acestea sunt legende urbane inventate, prostii ale propagandei ostile regimului ceaușist!

Singurul eveniment de după anul 1964 care ar putea fi încadrat la „poliție politică”, cunoscut de mine, este cazul „Gheorghe Ursu”, acesta fiind arestat și ucis în anul 1985. Dar se pare că nici atunci nu a fost poliție politică, ci o răfuială între comuniști, sfârșită tragic datorită unui coleg de celulă antisemit care l-a ucis pe evreul comunist Gheorghe Ursu. Citez din articolul domnului Cristian Dan Ionescu, fost procuror: „Gheorghe Ursu a fost o victimă (de două ori), dar nu un dizdident. Sionismul se străduiește să-i falsifice biografia. Gheorghe Ursu a fost un evreu născut în Soroca (Basarabia) și stabilit apoi la Galati, unde a intrat în mișcarea bolșevică de tineret avansînd cu timpul în funcție, pînă cînd Gheorghiu Dej a hotărît să elimine evreii din viață politică. În aceste condiții, Gheorghe Ursu s-a concentrat pe activitatea profesională și pe colaborarea cu Securitatea (da! „dizidentul” Gheorghe Ursu a fost colaboratorul Securității!), datorită căreia pleca în dese deplasări în străinătate. Pe la mijlocul anilor ’80, după ce reușise să-și trimită în străinătate fiică și fiul, a rupt pactul cu diavolul. Și atunci Securitatea l-a pedepsit, cerînd arestarea lui după o  percheziție în urmă căreia i s-au găsit în locuința monezi divizionare în valoare totală de (mi se pare) cca. 15 $, rămase în urmă deplasărilor sale peste hotare. Cu aprobarea procurorului șef de la Procuratură sectorului 6, Alexandru Țuculeanu, procurorul Ilie Picioruș l-a arestat pe Ursu (suma găsită nu justifica în nici un fel arestarea), care a fost ucis în arestul IGM, nu din ordinul securității, ci din cauza unei brute antisemite , Marian Clită, coleg de celulă, care i-a tras în abdomen o lovitură extrem de puternică de picior cu bocancul greu, de deținut. „Dizidența” lui Gheorghe Ursu consta în faptul că își consemnase în niște caiete părerile lui personale. Cine vrea să știe mai multe, găsește în cartea mea de pe net, „Codul lui Lucifer II” (http://www.scribd.com/doc/207706199/Codul-Lui-Lucifer-II#scribd).”

Deci, repet, din 1964 nu s-a mai făcut poliție politică în România până la condamnarea și execuția lui Nicolae Ceaușescu. Prin „poliție politică” înțelegând condamnarea la închisoare sau la pedeapsa cu moartea pentru convingerile politice ale unor oameni, nu abuzurile și excesele unor activiști sau securiști tâmpiți prin decizii subiective, cum ar fi interdicția accesului unor persoane la diverse facultăți pentru „rude în străinătate” – exces căruia i-am căzut victimă eu personal – sau șicanarea unor oponenți fățiși ai regimului, ca Paul Goma. Alți dizidenți nici nu au fost în România, Mircea Dinescu, Ana Blandiana și alții ca ei sunt niște impostori ordinari, care – culmea! – chiar au beneficiat de privilegii oferite de regimul comunist.

Poliție politică se face acum, după așa-zisa„revoluție” din decembrie 1989, prin CNSAS, SRI și DNA! Criticii sistemului, politicieni sau jurnaliști, fiind reduși la tăcere prin eliminarea din viața publică. Aceștia sunt compromiși de SRI-CNSAS în varianta „light” prin bălăcărirea lor în mass media statului parale sau aruncați direct în pușcării, în varianta „strong”, cu participarea SRI-DNA.

                                                                                                                 Marius Albin MARINESCU