Cultura

Despre Nichita Stănescu, Ana-Maria Vulpescu față în față cu Adam Puslojić

  Un taifas cu Adam Puslojić despre Nichita Stănescu,  asemenea celui din vara anului 2009, chiar este o sărbătoare spirituală. […]

 

Un taifas cu Adam Puslojić despre Nichita Stănescu,  asemenea celui din vara anului 2009, chiar este o sărbătoare spirituală. Citiți și convingeți-vă !

                                                             *

                                      Nichita încă mai scrie…

Nichita Stănescu ne-a părăsit mult prea devreme, la numai 50 de ani. Dar ne-a lăsat, pe lângă poezia sa, un prieten, interpret şi mesager celest. Al operei şi al fiinţei lui Nichita. Este vorba despre marele său prieten, poetul şi traducătorul sârb Adam Puslojić, membru al Academiei Române. Aflat la Bucureşti pentru lansarea trilogiei sale poetice în limba română, Asimetria durerii, am stat de vorbă cu Adam Puslojić despre opera marelui său prieten.

Ana-Maria Vulpescu: Ce ar trebui să ştie despre Nichita un tânăr cititor care nu l-a cunoscut şi nu l-a citit până acum pe Nichita? Cititorul care are în faţă acest prim volum al lui Nichita, din noua serie a „Bibliotecii pentru toţi”…

Adam Puslojić: Nichita, în poemele lui, ca Iisus, spunea nişte adevăruri veşnice şi cosmice. Dragostea lui, numai a lui, a fost veşnicia dragostei şi esenţa ei. Nu ţinta sărutului şi a adoraţiei, ci ecoul sărutului. Ecoul – în cuvinte şi în necuvinte. Lumea, ţara, dragostea de Odă în metrul antic şi Charles Baudelaire, Închinarea lui Homer, dialogul cu Brâncuşi şi Mioriţa au fost pentru el nu obsesii şi teme poetice, ci viaţa, destinul şi rugăciunea. „Aud materia plângând”, versul lui Bacovia, la el a provocat o stare a poeziei, deschisă şi profundă, pentru că visul lui a fost să nu rostească versuri, ci monade. Un cuget şi o imagine, la el au devenit icoana versului, nu o relaţie cu lumea fizică. Numai aşa a putut să intuiască şi să realizeze proiectele 11 elegiiNoduri şi semneEpica magnaOperele imperfecte şi Oase plângând.

Ce este aici concret? Este numai dumnezeiesc, larg şi profund. Marin Sorescu, un alt mare poet român din generaţia lui Nichita, constata lucid şi amarnic că „lumea nu mai are timp pentru întrebări, ci doar pentru răspunsuri”. Întrebările personale ale lui Nichita au fost de fapt răspunsuri din viitor. Metafizica lui a fost puterea magică a versului. Uneori, cânta la pian, foarte des desena, şi numai în deplina singurătate scria versuri.

Ana-Maria Vulpescu: Aţi putea da o definiţie personală şi, în acelaşi timp, generală a poeziei lui Nichita Stănescu?

Adam Puslojić: Acum trei zile, la Oradea, cineva mi-a adus un interviu din Ploieşti, publicat în revista liceenilor din Liceul teoretic (şi eu am adăugat aici şi poetic), „Nichita Stănescu”. Interviul conţinea câteva întrebări şi răspunsuri despre Nichita Stănescu. O tânără m-a întrebat: de ce v-aţi dat în cap cu trilogia Asimetria durerii, în casa natală a lui Nichita?
Despre ce era, de fapt, vorba? Am rugat vreo 300 de oameni să închidă ochii pentru o clipă, să mă vadă numai Nichita. Adevărat, mi-am dat cu trilogia de-a binele în cap, greu şi dureros. Faptul că am fost imediat aplaudat frenetic m-a eliberat să îi jignesc pe cei 300 de oameni nevinovaţi. M-aţi minţit, fraţilor. Toţi aţi văzut ce mi-am făcut. Pentru că eu sunt un Cristos klokotrist: singur mă bat în cuie! Iar Nichita, fratele meu, a fost un Iisus mult mai adevărat ca mine, chiar purta şi numele bisericesc de Hristea. Toţi aţi vrut să vedeţi ce vede numai Nichita. Nu-i aşa? Nimeni nu a închis niciun ochi. Toţi aţi vrut să deveniţi Nichita pentru o clipă. Dar voi nu ştiţi de ce mi-am dat cu trilogia mea în cap. M-am rugat de Nichita să nu râdă de mine că, după 25 de ani de la moartea lui, chiar şi eu am devenit poet român!

Şi atunci fata m-a întrebat mai departe: care sunt cele trei cuvinte esenţiale despre Nichita? Am spus aşa: Nichita e poet total şi absolut. Nu sunt la fel şi alţii din lume. Şi acum tac…

Ana-Maria Vulpescu: Noi vă rugăm să nu tăceţi şi să ne vorbiţi mai departe despre omul şi poetul Nichita Stănescu, care astăzi, prin colecţia „Biblioteca pentru toţi”, vede din nou lumina tiparului într-un tiraj de masă, pentru prima dată după 1989. Ce rol a jucat în formarea poetului Nichita Stănescu triada umană şi literară Vasko Popa, Petre Stoica, Adam Puslojic? A avut vreo importanţă, în evoluţia literară a lui Nichita, această triplă prietenie literară şi umană?

Adam Puslojić: Da, da, da. Spunea chiar Nichita: bunicul, tatăl şi fiul.

Ana-Maria Vulpescu: Cum s-a născut şi cum s-a propagat mitul Nichita în Serbia şi din Serbia în Balcani?

Adam Puslojić: Fascinat de cazul Vasko Popa, pe care l-a şi tradus în limba română încă din 1966, Nichita voia să cucerească Serbia şi Iugoslavia. Şi atunci s-a decis să scrie poeme care să aibă un mare ecou în Serbia. Aşa s-a născut Belgradul în cinci prieteni, volumul lui scris şi dictat în Serbia şi, mai apoi, la Bucureşti. Dar şi încă trei volume din corpusul poezesc: Oase plângândSuspinul de piatră şi Dialog în triunghi, singura lui carte scrisă în „comun” cu Ioan Flora şi cu mine. Nu de mult, am dăruit Academiei Române toate poemele lui scrise şi dictate în Serbia, ca să le unim cu manuscrisele lui Eminescu. Am numit acest proiect „Darul lui Nichita”. Pentru că nu eu am dăruit manuscrisele lui, ci am dăruit numai ce mi-a dăruit mie Nichita. Darul Nichita! Toate sunt acum în inima versului românesc şi la Biblioteca Academiei Române.

Ana-Maria Vulpescu: Dar a existat şi un context istoric?…

Adam Puslojić: …„Cazul Nichita” a picat la noi într-o secundă istorică pozitivă, chiar pe fondul nemulţumirilor noastre faţă de lumea socială şi de cosmosul divin. Nichita vorbea şi în numele nostru, ca un poet tânăr, dar cu o experienţă poetică având un sunet şi răsunet deosebite, pentru că a fost pentru noi, poeţii sârbi, o sursă de versuri ieşită direct din Eminescu, Arghezi, Blaga, Bacovia până la generaţia lui Geo Bogza şi Gellu Naum, având în vedere şi experienţa urmuziană, şi ultimele strigăte din poezia europeană, de la Rilke la Pound până la Paul Celan şi Vasko Popa. Lumea intrase într-o epocă neagră şi dureroasă, după supravieţuirea din cuptoarele de la Auschwitz (cum spunea Adorno), şi cu frica reală a „întâlnirii” cu bomba atomică (bombă care, într-un final, ne-a căzut în cap nouă, în Serbia, în anul 1999). Numai aşa Nichita a ştiut să spună prevestitor şi dureros: „Ah, Serbia/ Tu nu mai eşti!”. Dar să nu uităm că, în urmă cu mai mulţi ani, el ne-a spus şi alte versuri memorabile: „Tristeţea mea aude nenăscuţii câini/ pe nenăscuţii oameni cum îi latră”. În finalul vieţii sale, a mai scris şi șase „autoportete”, dintre care primul şi ultimul – la Belgrad! Primul, prin destin, i-a devenit şi epitaful de la Cimitirul Belu: „Eu nu sunt altceva/ decât o pată de sânge/ care vorbeşte”. şi „Eu m-am născut/ după ce am murit./ După ce am murit/ m-a înfiat./ Eu? Care eu?”.

Ana-Maria Vulpescu: Cum l-aţi cunoscut pe Nichita?

Adam Puslojić: De multe ori am fost întrebat asta, dar mie clipa fizică a primei întâlniri îmi scapă. Pentru că, atunci când ne-am îmbrăţişat pentru prima dată în mod natural şi fizic, eu ştiam versurile lui şi el ştia versurile mele, traduse reciproc. Nu l-am tradus doar eu pe el în nouă volume, ci şi el pe mine, în volumele Pasărea dezaripată, din 1972, şi Apa de băut, din 1984, şi Gradul zero al poeziei, în 1986.

De fapt, paradoxal, dialogul nostru adevărat a început abia după decembrie 1983, când am fost nevoit, la înmormântarea lui, să spun ceva dureros: „Iartă-mă, iartă-ne, frate Nichita, că încă mai suntem în viaţă!”. Despre ce e vorba? Am avut impresia că lupta pentru apărarea poeziei lui abia începe. În secunda aceea, când unii l-au comparat cu Eminescu şi cu Arghezi, alţii au tras chiar şi în Eminescu! Este o neînţelegere totală. Despre Bunul Dumnezeu şi umbra lui nu trebuie discutat, ci dialogat cu Geneza şi Logosul. Cine nu crede în Bunul Dumnezeu crede că logosul este un fir de nisip în deşert.

Ana-Maria Vulpescu: Cum vă explicaţi această tinereţe permanentă a lui Nichita?

Adam Puslojić: Eu spun şi altceva… Nichita încă mai scrie…! Pentru că, după despărţirea de el, au apărut zeci şi sute de poeme necunoscute şi inedite, iar unele dintre ele nici n-au putut să fie scrise acum 25-30 de ani. Nichita ştia ce ştia, ceva în plus. De fapt, despre şi din viitor. Numai aşa ele vor supravieţui tuturor invectivelor nedrepte, dilemelor şi suspiciunilor. Nu el, ci noi am poreclit opera lui Epica Magna. Asta înseamnă că nu el simte nevoia de propria lui icoană, ci noi avem nevoie de un om viu şi de un poet veşnic tânăr. El nu repetă cazul Eminescu, pentru că, în comparaţie cu marele Mihai, el ştia la timp – Dreptul la timp! – că va veni o clipă când poemele lui vor fi înţelese exact cum le-a gândit creierul inimii lui. A şi spus-o: „Vai de capul/ Creierului meu”.

Ana-Maria Vulpescu: Cum definiţi patriotismul lui? În ce fel era patriot Nichita Stănescu?

Adam Puslojić: Era patriot într-un mod foarte pur şi cinstit, foarte concret şi dureros. Pentru el ţara a fost patria ţăranului şi a muncitorului şi nu i-a fost ruşine să spună că şi artistul e ţăran şi muncitor, numai că el munceşte la icoană şi la sunet ori la bucuria brâncuşiană a formelor cosmice. L-a adorat pe Eminescu numai atunci când l-a înţeles deplin, iar nu protocolar, nici pentru el personal, ci pentru viitorul versului românesc, trăit de românii de azi şi de mâine într-o lume posibil mai liberă chiar decât el însuşi a putut să şi-o închipuie. Lumea liberă a lui Nichita a fost un cer pe pământ.

Ana-Maria Vulpescu: Era un om curajos, era un poet curajos?

Adam Puslojić: Era şi un om, şi un poet curajos. Foarte curajos. Nu avea frică de moarte şi nici teamă de libertate. Ignora puterea politică şi mereu i-a fost ruşine de mizeria socială, a lui şi a lumii din jurul lui; el trăia Romania şi exterior, şi interior, in vivoUn pământ numit România pentru mine este o introducere în vestita carte a lui Vasko Popa, Ţara verticală. Numai aşa Nichita a putut lansa propoziţia proverbială: „Patria vieţii mele e limba română”.

Ana-Maria Vulpescu: Cum a luat Nichita „Cununa de aur” la Struga şi cum de n-a luat „Nobelul” la Stockholm?

Adam Puslojić: La Struga el a fost înţeles, iar la Premiul Nobel n-a fost înţeles, probabil din cauza zgomotului de dinamită mondială şi a „golului istoric” care se întinde (cum zicea Bacovia), gol ce urmează după explozii. Nichita dialoga cu Oda în metrul antic. Nichita a fost un Sfânt fără aureolă, pentru că prin ea se adresa cerului, nu pământului. La anul, Nichita va refuza din nou Premiul Nobel şi va avea deplină dreptate. Mai bine să pierzi cu Borges, decât să câştigi cu Singer!

Ana-Maria Vulpescu: Ultimul volum antum al lui Nichita Stănescu, scris chiar în Serbia, se numeşte Oase plângând. Ce ne puteţi spune despre simbolistica oaselor, în raport cu cea a sângelui, în poezia lui Nichita?

Adam Puslojić: Nichita a fost emoţionat când a aflat de incredibilul monument de la Cele-Kula (Turnul craniilor), de lângă Niş. Alcătuit din sute de cranii de oameni, sârbi decapitaţi după războaiele cu turcii. Mi-a spus foarte sincer: „Te rog, pune-mi şi craniul meu acolo!”. N-am apucat să o fac în timpul vieţii lui. Voi încerca să o fac cu propriul meu craniu. Nichita egala osul şi piatra, surâsul şi ţipătul, România şi Serbia. A „inventat” ceva proverbial ca senzaţie şi sunet: „Râsu’-plansu’!”. Mie nu-mi sună caragialesc, ci ca un nichitism dureros.

Ana-Maria Vulpescu: Care e primul vers al lui Nichita care vă vine în minte?

Adam Puslojić: Toate!

Ana-Maria Vulpescu: Atunci, ultimul?

Adam Puslojić: „Vai de capul creierului meu!”, pentru că el presupune şi diamantele din capul lui Eminescu. Ceea ce, prin durere şi destin, Mihai Eminescu a constatat himeric Nichita chiar a realizat în viaţă, în propria lui viaţă. Diamantul creierului eminescian foarte des a fost înghiţit de gura lui Nichita. M-aţi înţeles?

Ana-Maria Vulpescu: Nichita a avut trei căsătorii oficiale şi ceva mai multe… aproape la fel de oficiale… mai multe decât elegiile! Ce ne puteţi spune despre femeia/ femeile lui Nichita?

Adam Puslojić: Nichita a avut… 11 elegii, e adevărat, plus trei soţii, dar să nu uităm că în 1983 el a căzut în genunchi şi a cerut-o de nevastă şi pe fiica mea de un an şi câteva luni, Maria; Nichita era împreună cu Dora, care a surâs şi i-a zis: „Vezi că vrea!”… Dar Maria, după 25 de ani, a înţeles că femeia adevărată a lui Nichita a fost o nebuloasă cosmică, una prea frumoasă şi neagră la faţă, una alcătuită din surâs şi deşert, una, două, trei, patru…

Ana-Maria Vulpescu: Cine a scris cel mai bine despre Nichita şi cine a scris cel mai rău?

Adam Puslojić: Pentru mine şi pentru un dialog cu Nichita, altfel decât cel pe care l-am avut eu în viaţă, cel mai bine l-a intuit domnul profesor Eugen Simion.

Ana-Maria Vulpescu: 
Iar dintre criticii mai tineri?

Adam Puslojić: Partea finală, şi eu aş spune supremă a poeziei lui, a explicat-o lucid Răzvan Voncu, care adevereşte şi presimtirea mea personală că Nichita încă mai scrie şi scrie din viitor.

Ana-Maria Vulpescu: Şi cel mai rău?

Adam Puslojić: Cel mai rău am scris noi, care am tăcut neglijent şi blând, ca nişte pietre somnoroase. Nichita merită un sărut şi o înjurătură, un dialog deschis şi Poarta Sărutului, care începe cu Sensul iubirii şi se va termina cu un volum la care nici Nichita AZI încă nu ştie titlul, iar titlul este Punctual în gura lui Dumnezeu. Dumnezeul Logosului şi Dumnezeul Necuvântului. Tăcerea şi absenţa Domnului pe Nichita nu-l mai obligă, pentru că el a devenit propria lui umbră. Tăcerea mea despre Nichita va fi schimbată în curând la faţă, în Piaţa Sârbească din Ploieşti şi în Piaţa Amzei din… Emineşti.

Ana-Maria Vulpescu: În exclusivitate pentru cititorii „Jurnalului national”, ne puteţi povesti o anecdotă dintre multele care au marcat prietenia dumneavoastră?

Adam Puslojić: Aş putea, fireşte, să vă povestesc foarte multe, dar una e incredibilă. Mie mi-a plăcut foarte mult poemul „Trist cântec de dragoste”. L-am tradus la Belgrad şi am venit cu traducerea la Bucureşti. I-am spus lui Nichita: „Bătrâne, hai să-ţi spun şi eu o poezie!”. În restaurantul Doina, la subsolul de lângă Uniunea Scriitorilor de atunci, m-am ridicat în picioare şi, foarte actoriceşte, am spus poemul. Nichita s-a uitat la mine cu ochii holbaţi, emotionat, urmărind numai sunetul poemului. Când am terminat „actoria” mea, am făcut o pauză şi l-am privit pe Nichita în ochi. Mi-a spus extaziat: „Bătrâne, e genial!!! Când l-ai scris?”. Răspunsul meu a fost dur şi dureros: „Bre, bătrâne, măgarule-frate, este al tău! Trist cântec de dragoste!”. Numai atunci i-am văzut lacrima. Niciodată, în rest. Am plâns şi eu… Surpriza a fost totală. Niciodată nu am spus asta până la capăt. Nu e o anecdotă adevărată? Aici s-au întâlnit, evident, omul zilei şi nebunul satului meu natal, Kobişniţa, din Serbia. „Ah, Serbia…,/ tu nu mai eşti!”…
Nu mult după aceasta, poemul „Trist cântec de dragoste” a pătruns în manualele pentru clasa a şaptea de la noi, cu zece ani mai devreme decât în manualele din România, şi acolo au rămas douăzeci de ani, chiar şi după moartea lui. Copiii din Serbia şi Iugoslavia învăţau ce înseamnă dragostea dintr-un poem popular sârbesc şi din „Trist cantec de dragoste”, de poetul român Nichita Stănescu!

Şi vă povestesc şi o a doua anecdotă. Am ajuns odată la Sarajevo, la un festival internaţional de poezie. Trenul mi-a sosit după miezul nopţii. M-am dus la hotel, m-am cazat şi voiam să mănânc ceva. Din fundul sălii se auzeau nişte ţipete de bucurie şi de dragoste. Mi-am dat seama că sunt elevii care terminaseră şcoala. S-a ridicat un tânăr şi a recitat „Trist cântec de dragoste”. Am observat că a sărit peste două versuri, din neglijenţă. Evident, l-am corectat. Tânărul n-a spus nimic, decât versurile lui Nichita până la capăt. Tinerii lui l-au aplaudat frenetric. Iar tânărul a venit la mine şi mi-a spus cam bătăios: „Ascultă, moşule, tu să nu mă întrerupi pe mine când eu recit marele poet Nichita Stănescu! Auzi, mă? Cară-te!”. Nu i-am spus că eu am tradus versurile lui Nichita. Am fost foarte bucuros! El avea nevoie de Nichita, nu de adevăr!

Ana-Maria Vulpescu: Ce ar fi făcut Nichita după 1990?

Adam Puslojić: După 1990 Nichita ar fi scris poeme pentru secolul XXII.

Ana-Maria Vulpescu: Ce ar fi făcut Nichita, dacă ar fi fost contemporan cu Eminescu?

Adam Puslojić: Ar fi scris poemele lui Eminescu, traduse de el din limba română în limba română, iar de mine din limba română în limba chinezească.

Ana-Maria Vulpescu: Ce-a iubit Nichita cel mai mult?

Adam Puslojić: Cel mai mult Nichita a iubit umbra lui Dumnezeu, în care s-a oglindit mereu.

Ana-Maria Vulpescu: Pe cine a iubit cel mai mult?

Adam Puslojić: Nichita spunea că, de fapt, dorul iubeşte iubirea. Dorul e cel mai românesc cuvânt.

Ana-Maria Vulpescu: De ce, din toată averea familiei Puslojic, în timpul bombardamentelor aţi pus la adăpost doar manuscrisele inedite ale lui Nichita Stănescu?

Adam Puslojić: Adevărat: am rugat-o pe Maria să le ţină în braţe, în timp ce Belgradul era bombardat, iar apoi le-am ascuns la casa mea de la ţară, din Kobişniţa Timocului. Motivul e dumnezeiesc. Asta a fost cea mai mare avere a casei mele, în care s-au născut (în limba sârbă, evident) Eminescu, Nichita Stănescu și Lucian Blaga.

Ana-Maria Vulpescu: E mai cunoscut Nichita Stănescu în Serbia sau Adam în România?

Adam Puslojić: Nichita al nostru e foarte bine cunoscut în Serbia voastră!

Ana-Maria Vulpescu: Stăm pe o terasă, în fierbintea vară bucureşteană, şi ne amintim de un mare poet. Preţuia Nichita şi lucrurile lumeşti?

Adam Puslojić: Nichita are un vers: „Preţuieşte fiecare pahar. Ah, ce bună-i berea, Doamne!”

Ana-Maria Vulpescu: Ce ar fi urmat, în poezia nichitiană, după Dialog în triunghi? Numai dvs mai sunteţi în viaţă, dintre cei trei autori ai acestui ultim experiment, ca să puteţi să ne răspundeţi la această întrebare…

Adam Puslojić: După lecţia despre cub, a urmat lecţia despre cerc. Iar la acest Dialog în cuvânt cred că lecţia ar fi trebuit să fie inversă: eu, Flora, Nichita. Asta-i regulă, Doamne? Asta e rugăciunea, Testamentul. Am vorbit la cele trei înmormântări: Nichita, Sorescu, Flora. Am zis că, de acum încolo, nu mai vorbesc la înmormântări. Să vorbească altcineva la mine.

Ana-Maria Vulpescu: 
La ce bun poeţii în vremuri de restrişte?

Adam Puslojić: O asemenea întrebare de Holderlin aş dori să fie spusă în limba surdo-mută, pentru că provocarea asta demnă de Holderlin este un cuţit pus la tâmpla toporului.

Ana-Maria Vulpescu: În aprilie 1999 spuneati „Frumuseţea este neputincioasă împotriva răului”.

Adam Puslojić: O asemenea tâmpenie…

Ana-Maria Vulpescu: Sunteţi pe Internet cu această frază!…

Adam Puslojić: Cred că asta mi-au tradus-o greşit americanii, ca să mă cert cu ţăranii mei din Valea Timocului. Ei nu cred asta, ei sunt oameni liniştiţi şi buni, ca întregul meu popor.

Ana-Maria Vulpescu: Ar mai fi de pus foarte multe întrebări. Ne rezumăm la una. Nichita avea o generaţie, un anturaj, niste prieteni. Cine v-a plăcut şi cine nu?

Adam Puslojić: Nichita personal n-a îndrăznit niciodată să-mi facă ordinea prietenilor sau a duşmanilor. Ca om lucid şi drept, Nichita spunea că îşi iubeşte dusmanii, iar prietenii lui fac parte din el. În aşa fel încât eu acum mă consider un duşman adevărat al lui!…

Dar hai să vă întreb şi eu pe voi ceva: de ce uneori Nichita Stănescu scrie, el, versurile noastre şi nu noi pe ale lui?

Sursa: http://mariannazat.ro/ana-maria-vulpescu-fata-fata-cu-adam-puslojic/

2 Comments

  1. un mizantrop

    Cand ies dintr-o sala de teatru, dupa primul “cacat!” urlat pe scena, in hahaielile corporatistilor aflati in team-building, desi biletul nu e tocmai “moca” si-mi promit a mia oara ca nu o sa mai servesc “arta” romaneasca, in Bucuresti, oricat de contemporana si fara inhibitii o promoveaza impostorii si culturnicii… rememorez imaginea care mi-a infrumusetat adolescenta: multimea de pe Magheru, bulucita in si intre cinematografele Scala si Patria si doi colosi traversand-o – Nichita Stanescu si Romulus Vulpescu…I-am vazut si salutat in repetate randuri (asa se salutau zeii cu muritorii pe vremurile alea, grele altfel), mai ales prin Piata Amzei, dar, in ziua aia tocmai se terminase o ploaie torentiala si oamenii isi reluau locul la coada la bilete…nu pot sa uit cum se dadea lumea de o parte, cum treceau Ei, inclinand capetele catre cei ce-i salutau, vorbind intre ei foarte inflacarat…nu stiu nici acum ce inaltime aveau, ca oameni, dar, ca zei, coborati pe pamant, erau nemasurabili… acum s-au cam intors cu totii in cerul lor si tinerii de azi nici macar nu-si pot inchipui cat au de pierdut

    • Decebal Marcusanu

      In anii aceeia de trista amintire, totusi, am asistat la spectacole de teatru scrise de Horia Lovinescu sau Paul Everac, care, desi pe undeva erau scrise sub imperiul artei cu tendinta dobrogeniste, transpirau de arta pentru arta a lui Titu Maiorescu. Plecai de la un asemenea spectacol si continuai pe strada si acasa sa rememorezi secvente din piesa; Ca sa nu mai vorbim de generatia de mari actori pe care a avut-o Romania in perioada asazis-comunista. Panta rhei!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *